O EXCURSIE LA BARCELONA

În dimineața zilei de sâmbătă Josep săpă și prăși vreme de două ore, ară pământul de-a lungul unui rând sărăcăcios în care foarte bătrânul Ull de Llebre creștea insuficient, iar pământul întărit se spărgea ca piatra. Dar foarte devreme încetă să lucreze, pentru că nu știa de cât timp avea nevoie până la fabrica de textile în care își câștiga banii Donat. Așa că porni la drum pe strada care ducea spre Barcelona; Avea încă proaspăt în memorie marșul lung din Franța încoace și nu prea avea chef să meargă pe jos în oraș. De aceea se așeză la marginea drumului și așteptă un mijloc de transport potrivit. Trecură mai multe trăsuri personale și când văzu o căruță încărcată cu butoaie noi, trasă de patru cai uriași, ridică mâna și arătă în josul străzii.

Căruțașul, un bărbat roșu în obraji, la fel de solid ca și caii lui, trase de hățuri. Îl lăsă pe Josep să urce și îi ură prietenos bună dimineața. Călătoria a fost o întâmplare norocoasă. Caii tropăiau vioi și omul era un ins calm, care se bucura să scurteze drumul într-o companie tihnită. Îi spuse că îl cheamă Emilio Rivera și avea o dogărie în Sitges.

— Frumoase butoaie, spuse Josep și privi încărcătura din spatele lui. Pentru viticultori?

Rivera zâmbi.

— Nu.

Nu le vindea viticultorilor, ci furniza butoaie producătorilor de oțet.

— Cele de aici sunt destinate pescarilor din portul Barcelonei. Ei umplu butoaiele cu știucă, crap, ton… hering… uneori și sardele sau anșoa. Nu prea des cu anghilă, căci de cele mai multe ori vând proaspăt întreaga cantitate prinsă. Îmi place enorm anghila tânără.

Niciunul nu menționă războiul civil; nu se putea spune dacă un străin era carlist sau un liberal susținător al guvernului.

Când Josep admiră caii, discuția coti spre creșterea animalelor.

— Aș vrea să-mi cumpăr în curând un catâr tânăr, puternic, spuse Josep.

— Atunci trebuie să mergi la piața de cai din Castelldefels. Peste patru săptămâni se ține următoarea. Vărul meu Eusebio Serrat cumpără cai, catâri și altele asemenea. Pentru un mic onorar te va ajuta să alegi cel mai bun animal din oferta de acolo, spuse dogarul, iar Josep dădu gânditor din cap și reținu numele.

Caii lui Rivera mergeau siguri înainte. Curând după prânz ajunseră în locul unde se găsea fabrica, doar puțin în afara zidurilor Barcelonei, dar pentru că Josep și Donat conveniseră să se întâlnească la cinci după-amiază în fața fabricii trecu mai departe pe lângă fabrică cu senyor Rivera. Clopotele din turnul catedralei sunară de ora două atunci când sări din căruța dogarului în Plaça de la Seu.

Umblă agale prin catedrală și prin galeriile boltite, își mâncă pâinea cu brânză pe o bancă de sub arcade și aruncă o coajă gâștelor care ciuguleau iarba de sub moșmoanele, magnoliile și palmierii din curtea bisericii. Pe urmă se așeză afară pe o scară de piatră și savură soarele care încălzea aerul rece dinaintea primăverii.

Știa că era doar o bucată scurtă până în cartierul unde, după informațiile lui Nivaldo, soțul Teresei avea un magazin de pantofi. Posibilitatea de a o întâlni aici pe stradă îl enervă. Oare ce i-ar spune?

Dar ea nu apăru. Stătea acolo și se uita la oamenii care intrau și ieșeau din biserică – preoți, persoane de rang înalt în postav fin, călugărițe în porturi diferite, muncitori cu fețe epuizate, copii cu picioarele murdare. Umbrele se alungeau deja când părăsi catedrala și porni spre marginea orașului prin străzi înguste și piațete.

Auzi fabrica înainte de a o vedea. Întâi a fost vuietul ca un zgomot îndepărtat de valuri spărgându-se de mal, umplându-i urechile cu un vâjâit sumbru, înfundat, pândindu-l cu un sentiment de disconfort și presimțire sumbră.

Donat îl îmbrățișă bucuros și era foarte dornic să-i arate lui Josep unde lucra. Fabrica era o cazarmă din cărămidă roșie. În vestibul zgomotul era și mai amenințător.

Un bărbat într-o haină neagră, distinsă, cu vestă cenușie, îl privi pe Donat.

— Tu! Lângă mașinile filatoare e un balot de lână deteriorată. E putrezită și nu se mai poate folosi. Fii bun și înlătură-l de acolo.

Josep știa că fratele lui muncea de la patru dimineața, dar Donat aprobă din cap.

— Da, senyor Serna, mă ocup imediat de asta. Senyor, pot să vi-l prezint pe fratele meu Josep Álvarez? Mi se termină schimbul și vreau să-i arăt fabrica.

— Da, da, arată-i-o, dar pe urmă dă la o parte lâna stricată… Fratele tău caută de lucru?

— Nu, senyor, spuse Josep și bărbatul o luă dezinteresat în altă direcție.

Donat rămase pe loc în fața unei lăzi cu lână neprelucrată, ciupi puțin material și îl îndesă în urechi.

— Fă și tu la fel, spuse el. Ca protecție contra zgomotului.

În ciuda dopurilor din urechi, larma bubui de parcă ar fi trecut prin câteva uși. Intrară într-un balcon și priviră în jos la șirurile nenumărate de mașini făcând un pandemoniu huruitor, care îi pătrunse lui Josep până în piele, umplându-i toate spațiile goale din trup.

Donat îl bătu ușor pe braț pentru a-l face atent.

— Mașini de filat… și războaie de țesut, se citi pe buzele lui, și… alte… mașini.

— Câte?

— Trei… sute.

O luă înainte și amândoi tăcură în marea asta de vacarm. Donat îi arătă prin gesturi cum căruțașii răsturnau cărbunii din căruță direct pe toboganul care îi purta către două cazane. Doi fochiști pe jumătate goi mânuiau necontenit lopețile, aruncând bucățile negre de cărbune în cuptorul care producea aburul pentru mașina gigantică ce furniza energie războaielor de țesut. La sfârșitul unui coridor de cărămidă se găsea o încăpere în care lâna neprelucrată era scoasă din baloturi și sortată după calitatea și lungimea firului – Donat îi explică lui Josep că cele mai bune fire erau cele lungi – înainte de a ajunge la benzile mecanice care scuturau lâna, pentru ca murdăria inerentă să cadă printr-o sită într-un recipient de jos. Mașinile de spălat clăteau lâna până când aceasta se strângea, iar mașinile netezeau firele și le pregăteau pentru filatură. Donat zâmbi unui prieten și-i atinse ușor brațul.

— Fratele… meu.

Colegul lui îi zâmbi lui Josep și-i dădu mâna. Pe urmă își atinse fața și se întoarse. Era un semnal secret al muncitorilor, așa cum află Josep imediat și însemna că un șef se uita la cineva. Văzu că supraveghetorul – așezat la o masă aflată pe un mic podium ridicat, în mijlocul sălii – îi privea aspru. Un afiș mare de lângă supraveghetor, avertiza: „Lucrați în tăcere! Vorbitul împiedică desfășurarea corectă a lucrului!”

Donat îl conduse repede prin încăpere. Urmară drumul lânii prin multele operațiuni către filarea, țeserea și vopsirea materialului. Pe Josep îl lua amețeala din cauza vacarmului și a mirosurilor combinate de lână neprelucrată, ulei de mașină, lămpi cu cărbuni și transpirația celor aproape o mie de muncitori. Când Donat îl îndemnă mândru să-și treacă mâna peste sulurile de metraje colorate, Josep era mai mult decât gata să facă sau să spună orice l-ar fi putut îndepărta de scrâșnetul continuu al mașinilor.

Îl ajută pe Donat să ducă balotul de lână putrezită la un maldăr de gunoi din spatele fabricii.

— Pot să iau și eu un sac din asta? Cred că pot să-l folosesc.

Donat râse.

— De ce nu? Nu ne mai trebuie gunoiul ăsta puturos. N-ai decât să iei cât poți să cari.

Umplu un sac cu lână și zâmbi îngăduitor când îl văzu pe ciudatul lui frate târându-l departe de mormanul de gunoaie.

Donat și Rosa trăiau în curtea fabricii, într-o „casă ieftină”, care se numea așa pentru că muncitorii o puteau închiria de la fabrică pe bani puțini. Casa lor era una dintre multele case identice aflate la rând. Fiecare casă avea două camere minuscule – un dormitor și o combinație de bucătărie și cameră de zi – și împărțeau cu un vecin closetul de afară. Rosa îl salută bucuroasă pe Josep și scoase imediat ambele redactări ale contractului.

— Vărul meu Carlos este de acord cu modificările, spuse ea și se uită atentă cum soțul ei semna cele două acte. Când Josep primi unul dintre cele două documente și îi dădu Rosei banii, prima lui rată pentru pământ, radiară de bucurie și ea și Donat.

— Acum să petrecem, îi anunță Donat și plecă grăbit să facă rost de cele necesare unui ospăț. După ce a plecat, Rosa îl lăsă o clipă singur în casă, dar se întoarse curând cu o tânără femeie plinuță și îndesată.

— Prietena mea, Ana Zulema din Andalusia.

Amândouă femeile se dichisiseră teribil pentru această ocazie și purtau fuste de culoare închisă, aproape identice și bluze albe, scrobite.

Puțin după aceea apăru și Donat cu mâncare și băutură.

— Am fost la magazin. Avem o biserică și un preot al fabricii. Și o școală pentru cei mici. Cum vezi, avem chiar aici tot ce ne trebuie. Niciodată nu trebuie să plecăm.

Întinse pe masă carne condimentată, salate, bacallá, pâini și măsline; Josep văzu că în mod clar dăduse pe mâncare o bună parte din prima rată.

— Am cumpărat vinars și oțet de la oamenii care înainte cumpărau de la tata. Poate că este chiar oțetul acela făcut din strugurii noștri.

Donat luă o înghițitură bună de vinars. Se părea că nici măcar acasă nu putea înceta să vorbească de munca lui.

— E o lume nouă aici. Muncitorii din fabrica aceasta provin din toate părțile Spaniei. Mulți vin din sud, pentru că acolo nu e de lucru. Viețile altora au fost nimicite de nebunia războiului – casele distruse de carliști, recoltele arse, mâncarea soldaților furată, copiii înfometați. Aici este un nou început, un viitor frumos pentru ei și pentru mine, cu toate mașinile astea! Nu-i așa că mașinile sunt minunate?

— Așa-i, spuse Josep ezitând, căci pe el îl speriau mașinile.

— În primii ani sunt ucenic, pe urmă devin țesător. Nu este ușoară viața pentru muncitori, recunoscu Donat. Regulile sunt dure. Trebuie să te furișezi până la closet dacă ai urgentă nevoie. Nu există pauză de masă, de aceea îmi pun în geantă de acasă o bucată de brânză sau puțină carne și mănânc la lucru.

Când cei patru au terminat de băut sticla de vinars până la ultima picătură, Donat căscă, își luă nevasta de mână și îi anunță că e timpul să meargă la culcare.

Și Josep băuse vinars și era amețit. Curând se găsi lângă Ana pe sacul cu paie pe care Donat îl întinsese pe podea pentru el. Îi auzi pe Donat și pe Rosa iubindu-se zgomotos în spatele ușii subțiri. Ana chicoti și se trase mai aproape de el. Își dăduse cu o pudră puternic parfumată. Când se sărutară, își încolăci un picior în jurul trupului lui.

Erau deja câteva luni de când Josep fusese cu Margit și corpul lui tânjea să se descarce. Ana încercă să se tragă tot mai aproape de el, dar el avu o viziune de coșmar: străina asta însărcinată cu el, o căsătorie pripită în biserica fabricii, un post de ajutor de muncitor în iadul ăsta vuitor și bocănitor.

— Josep? întrebă ea în sfârșit, dar el se forță să pară adormit așa că în curând ea se ridică și plecă acasă, Josep stătu treaz toată noaptea dorind-o înapoi pe Ana; se necăjea că a lăsat-o să plece și îi era rușine de asta. Asculta larma supărătoare a mașinilor și mintea îi era chinuită de cheltuielile cu care îi împovărase pe fratele și cumnata lui.

Încă înainte de răsăritul soarelui lăsă sacul de paie, își aruncă pe umăr sacul de lână pe care îl lăsase afară în fața ușii și porni spre casă.

Era deja după-amiază târziu când ajunse în Santa Eulalia. Cinci mijloace diferite de transport îl duseseră și, în afara lor, mersese repede și pe jos. Era obosit, totuși se duse imediat la rândurile de vie al căror pământ îl desțelenise cu o zi înainte. Împrăștie generos lâna în jurul butucilor Ull de Llebre și îngropa fibrele în pământ. Credea că lâna deja putrezită va da niște substanțe care vor ajuta butucii de viță. În orice caz va afâna textura pufoasă a pământului, astfel încât apa și aerul să-și găsească mai ușor drumul către rădăcini. Lucră până se goli sacul și-i păru rău că nu luase mai multă lână. Poate îl convingea pe Donat să-i mai aducă un sac, gândi el.

La lăsarea serii intră în casa cea veche, care i se păru dintr-odată solidă și de nădejde, își luă xoriço, o bucată de pâine și plosca lui cu vin. Urcă până la jumătatea dealului, se așeză pe o stâncă, își mâncă cina și lăsă să-i picure în gură vinul acru. Seara era proaspătă și curată și în câteva săptămâni aerul urma să fie plin de parfumul plantelor care creșteau.

Pe vremea când era doar un băiețel, Nivaldo îi povestise că în adâncul pământului de sub proprietatea tatălui său, trăia o comunitate de creaturi mici, îmblănite, nici om nici animal – micul popor. Datoria acestor ființe era să aducă umiditate și hrană rădăcinilor însetate și înfometate ale butucilor de vie și era menirea lor ca, an de an, să facă strugurii să crească pe butuci. Uneori, când se ducea seara la culcare, Josep își imagina aceste ființe, îngrozit și în același timp fascinat – personaje mici, scormonitoare, cu blană și gheare ascuțite, care se înțelegeau între ele prin chițăituri și grohăituri, lucrând neobosite în pământul întunecat.

Josep stropi pământul cu puțin vin, o jertfă pentru poporul acela mic și când ridică coșul văzu o bufniță trecând pe cer. Pentru un moment fugar a fost o siluetă neagră înaintea lunii pline, cu penele din vârful aripilor întinse ca niște degete. Pe urmă a dispărut. Totul era atât de liniștit încât putea asculta liniștea și, în acest moment, a conștientizat cu o imensă ușurare că făcuse o afacere minunată cu Donat și Rosa.