Bizantinii au mutat majoritatea tradiţiilor evreieşti ale Muntelui Templului în Biserica Sfântului Mormânt. Piatra roşiatică de pe Muntele Templului fusese cunoscută ca „Sângele lui Zaharia” (preotul ucis acolo aşa cum se povesteşte în Cartea a Doua Paralipomena 24.21), dar acest sit a fost mutat acum în complexul bisericii, la fel ca şi facerea, locul de îngropăciune al lui Adam, altarele lui Melchisedec şi Avraam, şi oala de argint în care erau prinşi demonii exorcizaţi cu incantaţiile lui Solomon. Acestea s-au alăturat tăvii pe care fusese adus capul Sfântului Ioan Botezătorul, buretelui cu care îi fusese adusă alinare lui Iisus pe cruce, stâlpului pe care fusese biciuit, pietrei cu care fusese ucis Sfântul Ştefan şi, fireşte, adevăratei Cruci. Templul fusese „centrul lumii” pentru evrei; deloc de mirare, deci, că acest lăcaş de veneraţie al sfinţeniei biblice, cu toate cele trebuincioase într-un singur loc, Biserica; era privit acum şi el ca „un buric al Pământului”.