31 – Magnificenţa lui Soliman 1517–1550

Al doilea Solomon şi Roxelana lui

Pe 24 august 1516, sultanul otoman Selim cel Crunt a pus pe fugă armata mamelucă nu departe de Alep – bătălia care a decis destinul Ierusalimului, căci cea mai mare parte a Orientului Mijlociu avea să rămână otomană pentru următoarele patru secole. Pe 20 martie 1517, Selim a venit să ia în stăpânire Ierusalimul. Ulema i-a înmânat cheile moscheii al-Aqsa şi ale Domului, în faţa căruia sultanul s-a prosternat, exclamând: „Sunt posesorul primei qibla!”. Selim a reconfirmat toleranţa tradiţională faţă de creştini şi de evrei şi s-a rugat pe Muntele Templului. Apoi a plecat mai departe să subjuge Egiptul. Selim învinsese Persia, îi cucerise pe mameluci şi clarificase orice posibilă dilemă privind succesiunea, omorându-şi fraţii, nepoţii şi probabil pe câţiva dintre propriii fii. Aşa că, atunci când a murit, în septembrie 1520, în urma lui nu a rămas decât un singur fiu.

Soliman avea „numai douăzeci şi cinci de ani, era înalt şi zvelt, dar vânjos, cu o faţă slabă şi osoasă”, şi s-a trezit stăpânul unui imperiu care se întindea din Balcani şi până la graniţele Persiei, din Egipt până la Marea Neagră. „La Bagdad, sunt Şahul; în ţinuturile bizantine, sunt Cezarul; iar în Egipt, Sultanul”, a declarat el, iar acestor titluri l-a adăugat şi pe cel de calif. Nici nu-i de mirare că otomanii de la Curte se adresau monarhului lui cu titulatura de Padişah – împărat –, care era, cum scria unul din curteni, „cel mai onorat şi mai respectat suveran de pe tot cuprinsul lumii”. Se spune că Soliman a avut un vis în care Profetul a venit la el şi i-a spus că, „pentru a-i respinge pe necredincioşi”, trebuie să înfrumuseţeze „Lăcaşul (Muntele Templului) şi să reclădească Ierusalimul”, deşi nu prea avea nevoie, de fapt, să-i dea cineva ghes. Era mult prea conştient de statutul său ca împărat islamic, iar Roxelana, soţia lui de origine slavă, îl proslăvea întruna drept „Solomon al vremii sale”.

Roxelana s-a alăturat proiectelor lui Soliman – cuprinzând şi Ierusalimul. Era probabil fiica unui preot polonez¹⁸⁰, răpită din ţara ei şi vândută pentru haremul sultanic, unde i-a atras atenţia lui Soliman şi i-a făcut cinci fii şi o fiică.

Tânără, deloc frumoasă, deşi graţioasă şi mică de statură”, un portret contemporan sugerează că avea ochii mari, buze trandafirii şi o faţă rotundă.

Scrisorile ei către Soliman, în campanie războinică, exprimă ceva din spiritul ei jucăuş, dar în acelaşi timp neîmblânzit: „Sultanul meu, nemărginită e tristeţea arzătoare a despărţirii. Fii milostiv cu nenorocita de mine şi nu-ţi opri mărinimoasele scrisori. Când se citesc misivele Domniei Tale, supusul şi fiul tău, Mir Mehmed, şi sclava şi fiica ta, Mihrimah, plâng şi se vaită de dor. Plânsetele lor m-au scos din minţi”. Soliman i-a schimbat numele în Hurrem Al-Sultan, Fericirea Sultanului, descrisă de el în poeme care-i sunt atribuite cu cuvintele: „dragostea mea, lumina mea de lună, primăvara mea, femeia mea frumoasă cu păr de mătase, dragostea mea cu fruntea povârnită, dragostea mea cu ochi şăgalnici”, iar oficial, ca o „chintesenţă a reginelor, lumina ochilor strălucitului calif”. În timp, ea a devenit un politician viclean, ţesând cu succes intrigi care au blocat accesul la tron al copilului făcut de sultan cu altă femeie – fiul a fost strangulat în prezenţa lui Soliman.

Soliman a moştenit Ierusalimul şi Mecca şi considera că prestigiul său islamic îi impunea să înfrumuseţeze sanctuarele Islamului: totul era la scară grandioasă, ambiţiile nemăsurate, domnia lungă de aproape o jumătate de secol, orizonturile vaste – a purtat războaie în întreaga lume, din Europa şi Nordul Africii până în Irak şi la Oceanul Indian, de la porţile Vienei şi până la Bagdad. Lucrurile realizate de el la Ierusalim au avut atât de mult răsunet, încât Vechiul Oraş din prezent îi aparţine lui mai mult decât oricui altcuiva: zidurile par străvechi şi, în ochii multor oameni, ele definesc oraşul în aceeaşi măsură ca Domul, Zidul Plângerii sau Biserica – dar ele, la fel ca majoritatea porţilor, au fost creaţia acestui contemporan al lui Henric al VIII-lea, atât pentru a păzi Oraşul, cât şi pentru a-i spori sultanului prestigiul. Soliman a adăugat o moschee, o intrare şi un turn Citadelei; a construit un apeduct care să aducă apă în oraş şi nouă fântâni din care să poată fi băută – inclusiv trei pe Muntele Templului; şi, în sfârşit, a înlocuit mozaicurile uzate de pe Domul Stâncii cu plăci ceramice decorate cu crini şi lotuşi, în turcoaz, albastru-cobalt, alb şi galben, exact aşa cum sunt şi astăzi.¹⁸¹

Roxelanei îi plăcea să înfiinţeze fundaţii caritabile apropiate de proiectele soţului ei; ea a rechiziţionat un palat mameluc în care să-şi stabilească al-Imara al-Amira al-Khasaki al-Sultan, o fundaţie cunoscută sub denumirea de Lăcaşul înfloritor, care cuprindea o moschee, o brutărie, un adăpost cu cincizeci şi cinci de camere şi o cantină a săracilor. Astfel şi-au însuşit Muntele Templului şi Ierusalimul.

În 1553, Soliman, aşa-numit „Al Doilea Solomon şi Regele Lumii”, a decis să inspecteze Ierusalimul, dar războaiele lui de departe i-au încurcat planurile şi, aidoma lui Constantin înaintea lui, omul care transformase oraşul n-a mai ajuns niciodată să-şi vadă cu ochii lui realizările. Demersul sultanului a fost la scară imperială, dar este limpede că l-a supravegheat de la mare depărtare. Pe măsură ce zidurile se înălţau, sub diriguirea viceregelui Siriei, arhitectul imperial al lui Soliman, Sinan, probabil că a inspectat lucrările pe drumul înapoi acasă de la Mecca: mii de lucrători trudeau, se scotea piatră nouă din cariere, pietre mai vechi erau furate din bisericile ruinate şi palatele irodiene, iar meterezele şi porţile erau atent contopite cu zidurile irodiene şi omeiade din jurul Muntelui Templului. Pentru refacerea exteriorului Domului a fost nevoie de 450.000 de plăci ceramice, aşa că oamenii lui Soliman au deschis o fabrică lângă al-Aqsa, unde să fie confecţionate, iar unii dintre aceşti meşteri constructori şi-au înălţat case mari în oraş şi au rămas aici. Arhitectul local a fondat o dinastie de arhitecţi ereditari care a domnit pentru următoarele două secole. Oraşul trebuie să fi răsunat de zgomote cu care nu mai era obişnuit demult: bocănituri de ciocane şi clinchetul banilor. Populaţia aproape s-a triplat, ajungând la 16.000, iar numărul evreilor s-a dublat, la 2.000 de suflete, prin sosirea constantă a refugiaţilor dinspre apus. O vastă şi plină de suferinţă mişcare a evreilor era în plină desfăşurare, iar unii dintre aceşti nou-veniţi au contribuit direct la acţiunile lui Soliman.

32 – Mistici şi mântuitori 1550–1705

Ducele evreu al sultanului: protestanţii, franciscanii şi zidul

Soliman a hotărât să folosească impozitele şi taxele din Egipt pentru Ierusalimul său refăcut, iar cel care chivernisea aceste venituri era Abraham de Castro, vistiernicul şi administratorul fiscal, care îşi dovedise loialitatea atunci când îl prevenise pe sultan despre o rebeliune pusă la cale de un vicerege local. După cum sugerează şi numele său, Castro era un evreu refugiat din Portugalia, al cărui rol a rămas însă departe de cel pe care avea să-l joace un evreu portughez incredibil de bogat, care a devenit sfătuitorul lui Soliman şi, în cele din urmă, protectorul Palestinei şi al Ierusalimului.

Migraţia evreiască a marcat ultimul capitol din războaiele religioase. Regele Ferdinand al Aragonului şi Siciliei, alături de soţia lui, regina Isabella de Castilia, cucerise Granada, ultimul principat islamic de pe continentul european, în ianuarie 1492. Radiind de încredere în forţele proprii, după acest triumf, Majestăţile lor Catolice – titlu care le-a fost acordat de către papă – şi-au sărbătorit succesul propriei cruciade cu două decizii care vor avea consecinţe la o scară istorică mondială. În primul rând, cei doi suverani au convocat un marinar cu păr cărunt şi vise îndrăzneţe, pe nume Cristóbal Colon. Fiu al unui hangiu genovez, acest hoinar rebel, cu o personalitate magnetică şi obsesivă, le cerea de ani de zile sprijinul pentru o călătorie peste Atlantic, spre India şi China. Dacă unul din visele sale era acest drum prin vest către Indii, celălalt era eliberarea Ierusalimului pornind de la est – de la bun început, el a legat cele două ţeluri. „Am declarat solemn în faţa Înălţimilor Voastre că tot ce se va câştiga în urma acestei călătorii se va cheltui pentru cucerirea Ierusalimului, iar Înălţimile Voastre au râs şi au spus că ideea le place.”¹⁸²

Monarhii au finanţat demersul pe 17 aprilie 1492, desemnându-l pe Colón (mai cunoscut sub numele de Cristofor Columb) Amiral al Oceanelor. Pe 12 octombrie, la două luni după îmbarcare, Columb a descoperit insulele Indiile de Vest, iar cu ocazia celui de-al treilea voiaj, coasta Americii de Sud. Probabil nu şi-a dat niciodată seama că descoperise Lumea Nouă (care, în 1507, avea să-şi primească numele după navigatorul florentin care şi-a dat seama, Amerigo Vespucci). Ani mai târziu, când descoperirile sale bogate în aur duseseră la dezvoltarea Imperiului Spaniol, Columb visa idealist la Ziua de Apoi şi le scria Majestăţilor lor Catolice, în a sa Carte de profeţii, că Ierusalimul şi Muntele Sionului vor fi reconstruite de spanioli. Aurul din Ofir – sau Indii – va polei Templul restaurat, curtea „ultimului împărat al lumii”. Dar în nenumărate feluri, de neînchipuit pentru amiralul Columb, care a murit în 1506 bogat, dar la fel de fără astâmpăr ca întotdeauna, America şi Ierusalimul vor fi într-adevăr indisolubil legate.

Pe 29 aprilie, la douăsprezece zile după ce aprobaseră călătoria lui Columb, Isabella şi Ferdinand s-au întors la problema lor evreiască. Mulţi evrei fuseseră forţaţi să se convertească la catolicism, dar aceşti conversos erau trataţi cu suspiciune: catolicii se temeau că „vicleniile şi ispitele drăceşti” ale evreilor în taină ar putea murdări sângele curat al creştinătăţii. Inchiziţia, sprijinită de Majestăţile lor Catolice, condamnase deja 13.000 de oameni şi arsese 2.000 pentru deviaţii evreieşti secrete. Marele Inchizitor Tomás de Torquemada îi sfătuia acum pe suverani să le ofere evreilor alegerea între convertire şi expulzare. Isabella era o regină-cruciată, pioasă, gravă, cu o voinţă de fier; Ferdinand, un as al manipulării, cinic, abil şi afemeiat, dar purtând stindardul misiunii creştine, era monarhul ideal al lui Machiavelli. Împreună, aceşti doi suverani, al căror mariaj dăduse naştere regatului Spaniei, au fost domnitorii cei mai izbutiţi ai epocii lor. Dar aici calculele lor s-au dovedit greşite. Ferdinand sperase ca evreii să se convertească în mod sincer. Spre surprinderea lui, mulţi dintre ei – undeva între 75.000 şi 150.000 – s-au văzut expulzaţi. El i-a proscris şi din regatul Neapolelui, iar în următorii cincizeci de ani, mare parte din Europa Apuseană i-a urmat exemplul. Timp de şapte secole, Spania fusese leagănul unei culturi arabo-evreieşti înfloritoare, precum şi centrul diasporei evreieşti.

Drept care, în cadrul celei mai sfâşietoare traume evreieşti dintre căderea Templului şi Soluţia Finală, evreii sefarzi (Sepharad fiind termenul ebraic pentru Spania) au pribegit la Răsărit, spre ţinuturile mai tolerante ale Olandei, Poloniei-Lituaniei şi Imperiului Otoman, unde Soliman i-a primit cu braţele deschise, atât ca să-şi revigoreze economia, cât şi să arate lumii felul în care creştinismul îşi renegase moştenirea evreiască. Diaspora s-a mutat la est. Din acest moment şi până la începutul secolului XX, pe străzile Istanbulului, Salonicului şi Ierusalimului se vor auzi tonalităţile melodios-lirice ale limbii iudeo-spaniole, ladino.

În anul 1553, medicul evreu al lui Soliman i l-a prezentat acestuia pe Iosif Nassi, a cărui familie se convertise forţat la creştinism, înainte de a putea fugi, prin Olanda şi Italia, spre Istanbul. Acolo, el a câştigat încrederea sultanului şi a devenit iscoada şi sfătuitorul fiului şi moştenitorului său. Nassi, supranumit de diplomaţii europeni Marele Evreu, a administrat un vast şi complex imperiu financiar şi a îndeplinit rolul de trimis al sultanului şi de agent secret internaţional – un arbitru al războiului şi finanţelor, un mediator între Răsărit şi Apus. Nassi credea în reîntoarcerea evreilor pe Pământul Făgăduinţei, iar Soliman i-a acordat calitatea de stăpân asupra localităţii Tiberias din Galileea, unde el a adus evrei italieni să se stabilească, a reconstruit oraşul şi a plantat duzi pentru demararea unei industrii a mătăsii – primul evreu care a facilitat stabilirea unor evrei în Ţara Sfântă. El îşi va clădi propriul Ierusalim în Galileea pentru că, fiind un fin cunoscător al jocurilor puterii, ştia că adevăratul Ierusalim îi este rezervat lui Soliman.

Cu toate acestea, Nassi îi va proteja pe cărturarii evrei din Ierusalim, unde Soliman a promovat superioritatea islamului şi a diminuat importanţa celorlalte două religii, cu o meticulozitate păstrată până azi. Soliman se lupta cu împăratul Carol Quintul, deci atitudinea lui faţă de creştini era oarecum temperată de cerinţele cinice ale diplomaţiei europene. Evreii, pe de altă parte, nu prea contau.

Ei continuau să se roage în jurul zidurilor Muntelui Templului şi pe povârnişurile Muntelui Măslinilor, precum şi în sinagoga lor principală, Ramban, dar sultanul prefera ordinea în toate cele. Descurajând orice ar fi diminuat monopolul islamic asupra Muntelui Templului, el le-a repartizat evreilor o străduţă de aproape trei metri, de-a lungul zidului de susţinere al Templului regelui Irod, unde să-şi facă rugăciunile. Ceea ce părea destul de logic, dat fiind că se învecina cu vechea sinagogă a Peşterii şi cu Cartierul Evreiesc, unde evreii începuseră să se aşeze în secolul al XIV-lea, şi care a rămas până azi Cartierul Evreiesc. Dar locul era pus în umbră de împrejurimile locuite de magrebieni islamici; cultul evreiesc era atent reglementat; iar după un timp, evreilor li s-a impus să aibă un permis special, pentru a se putea ruga acolo. Curând, evreii l-au numit ha-Kotel, adică Zidul. Străinii l-au numit Zidul Apusean sau al Plângerii; iar de acum încolo, pietrele sale cioplite, gălbui-aurii, au devenit simbolul Ierusalimului şi centrul sfinţeniei.

Soliman le-a redus din drepturi creştinilor, expulzându-i pe franciscani din Mormântul lui David, unde inscripţia lui proclamă: „Împăratul Soliman a poruncit ca acest loc să fie curăţat de necredincioşi, construindu-l ca moschee”. Sacru pentru toate cele trei religii, acest sit bizantin-cruciat, una din primele sinagogi evreieşti şi Cenaclul creştinilor, a devenit lăcaşul islamic al lui Nabi Daud, Profetul David, unde Soliman a desemnat o familie de şeici sufiţi, Dajani, drept custozi ereditari – funcţie pe care aceştia au deţinut-o până în 1948.

Evenimentele politice din restul lumii vor influenţa întotdeauna viaţa religioasă a Ierusalimului. Curând, Soliman a avut motive să-i favorizeze pe franciscani, în bătălia pentru Europa Centrală, el a constatat că are nevoie de aliaţi creştini – francezii – pentru a se lupta cu habsburgii, iar franciscanii aveau sprijinul regilor Franţei. În 1535, sultanul a acordat Franţei privilegii comerciale şi i-a recunoscut pe franciscani drept custozi ai lăcaşurilor sfinte creştine. Aceasta a fost prima din aşa-zisele capitulări – concesii făcute puterilor europene – care ulterior vor submina Imperiul Otoman.

Franciscanii şi-au stabilit cartierul general în Mănăstirea Sfântului Mântuitor, aproape de locul bisericii care va deveni în cele din urmă un uriaş complex catolic, un oraş în oraş, dar ascensiunea lor i-a deranjat pe ortodocşi. Ura dintre catolici şi ortodocşi era deja înveninată, ambii emiţând pretenţii la custodia supremă a locurilor sfinte: praedominium. Biserica Sfântului Mormânt era acum împărţită între opt secte, aflate într-o luptă darwiniană, din care doar cel mai puternic putea supravieţui. Unii mergeau în sus, alţii în jos: armenii au rămas puternici pentru că erau bine reprezentaţi la Istanbul, sârbii şi maroniţii erau în declin – dar georgienii, care îşi pierduseră protectorii mameluci, au intrat într-o eclipsă totală.¹⁸³

Conflictul neîntrerupt dintre împăraţii islamului şi cei ai creştinătăţii, catolicismul agresiv al spaniolilor şi expulzarea evreilor au stârnit temeri: oamenii îşi puneau întrebări despre credinţa lor, căutând noi modalităţi mistice de a fi aproape de Dumnezeu, şi aşteptau Zilele Sfârşitului. În 1517, Martin Luther, un profesor de teologie din Wittenberg, a protestat la adresa vânzării de „indulgenţe”, de către Biserică, pentru a reduce timpul petrecut de oameni în Purgatoriu, şi a susţinut din toate puterile că Dumnezeu există numai în Biblie, şi nicidecum prin intermediul ritualurilor preoţilor sau ale papilor. Curajosul său protest şi-a găsit ecoul în resentimentul larg răspândit împotriva Bisericii, despre care multă lume considera că s-a pierdut de învăţăturile lui Iisus. Aceşti protestanţi voiau o credinţă pură, fără intermediari, şi, eliberaţi de Biserică, îşi puteau găsi singuri calea. Protestantismul era atât de flexibil, încât au înflorit curând o sumedenie de secte noi – luteranii, biserica reformată, presbiterienii, calviniştii, anabaptiştii –, în timp ce, pentru Henric al VIII-lea, protestantismul englez a fost un mod de a-şi afirma independenţa politică. Dar un lucru îi unea pe toţi: reverenţa lor în faţa Bibliei, care a readus Ierusalimul în chiar centrul credinţei lor.¹⁸⁴

Atunci când, după patruzeci şi cinci de ani pe tron, Soliman a murit în timpul unei campanii, dregătorii lui l-au proptit ca pe o statuie de ceară în caleaşca imperială şi l-au arătat soldaţilor până ce succesiunea i-a fost asigurată lui Selim, unul dintre fiii săi şi ai Roxelanei. Selim al II-lea, supranumit Beţivul, i-a datorat mult prietenului său, Iosif Nassi, Marele Evreu, şi intrigilor sale – Nassi, trăind acum în cel mai mare lux în palatul Belvedere, îmbogăţit de pe urma monopolurilor deţinute asupra comerţului cu ceară de albine din Polonia şi a celui cu vinuri din Moldova, a fost promovat la rangul de duce de Naxos. A fost cât pe ce să devină regele Ciprului. Atât de înfocată a fost strădania lui în a-i apăra pe evreii persecutaţi sau nevoiaşi din Europa şi Ierusalim, încât, cu puţin timp înainte să moară, se zvonea că acest Cressus evreu trebuie să fie Messia. Dar nu s-a ales mare lucru de planurile lui. Sub Selim şi succesorii săi, Imperiul Otoman a continuat să se extindă şi, graţie vastelor resurse şi superbei birocraţii, el a rămas formidabil de puternic timp de încă un secol – deşi împăraţii săi au fost curând nevoiţi să depună mari eforturi pentru controlarea provinciilor îndepărtate, unde domneau guvernatori preaputernici, iar liniştea Ierusalimului a fost periodic destrămată de accese de violenţă.

În 1590, un rebel arab local a năvălit în Ierusalim şi a pus mâna pe oraş, ucigându-l pe guvernator. Rebelii au fost înfrânţi şi alungaţi. Ierusalimul a căzut sub stăpânirea a doi fraţi din Balcani, Ridwan şi Bairam Paşa, foşti sclavi creştini convertiţi la islam şi crescuţi la curtea lui Soliman, şi a circazianului Faruk, omul lor de încredere. Familiile lor au dominat – şi tiranizat – Palestina timp de aproape un secol. Când fiul lui Faruk, Muhammad, s-a trezit ţinut dincolo de zidurile Ierusalimului, în 1625, a năvălit peste oraş cu 300 de mercenari, după care, închizând porţile, a început să-i asuprească pe evrei, creştini şi arabi deopotrivă, pentru a-i extorca de bani.

Asemenea ticăloşii n-au făcut decât să încurajeze cea mai puternică dintre sectele creştine, armenii, să facă propagandă pe lângă sultani şi să-i mituiască, precum şi să se încaiere în bisericile din Ierusalim – totul în cadrul campaniei lor de subminare a catolicilor şi de câştigare a dreptului de praedominium. În primii douăzeci de ani ai veacului, sultanii au emis treizeci şi trei de firmane pentru a-i apăra pe catolicii luaţi la ţintă şi, într-un răstimp de doar şapte ani, praedominium-ul s-a plimbat de la o sectă la alta de şase ori. Pe de altă parte, creştinii deveniseră cea mai facilă sursă de câştiguri din Palestina: în fiecare zi, custodele Bisericii, căpetenia familiei Nusseibeh, stătea pe un tron în curte, cu zbirii înarmaţi lângă el, şi taxa intrarea credincioşilor – iar veniturile aduse de miile de pelerini erau enorme. De Paşte, eveniment pe care musulmanii îl numeau Sărbătoarea Oului Roşu, guvernatorul Ierusalimului îşi instala tronul şi, însoţit de cadiul său, de custode şi de garnizoana înarmată până-n dinţi, încasa zece monede de aur pentru fiecare 20.000 de necredincioşi „meniţi Gheenei”, bani care se împărţeau între otomani şi ulema oraşului.

În paralel, evreii puneau ceva la cale. „Ierusalimul”, scria un pelerin evreu, „era mai plin de oameni ca oricând altădată, de la primul exil”, şi, pe măsură ce „faima Ierusalimului se răspândea, lumea a început să ştie că trăiam în pace. Cărturarii se înghesuiau la porţi”. O caravană de evrei egipteni sosea cu ocazia fiecărui Pesah. Majoritatea evreilor erau sefarzi vorbitori de ladino, care se simţeau destul de în siguranţă încât să edifice „cele patru sinagogi” care au devenit centrul existenţei locuitorilor din Cartierul Evreiesc, dar unii dintre pelerini erau est-europeni, proveniţi din uniunea statală polono-lituaniană, cunoscuţi ca aşkenazi (după Aşkenaz, un descendent al lui Noe din Cartea Facerii, despre care se spune că ar fi progenitorul popoarelor nordice). Turbulenţa lumii din exterior le-a stimulat misticismul: un rabin pe nume Isaac Luri propovăduia Cabala, studierea codurilor secrete ale Torei, care îi va aduce mai aproape de Divinitate. Luri era născut la Ierusalim, dar şi-a consolidat puterea în Safedul Galileii, oraşul muntelui magic. Trauma persecuţiilor spaniole îi obligase pe mulţi evrei să se convertească de formă la creştinism şi să ducă o existenţă clandestină – într-adevăr, textul sacru al Cabalei, Cartea Zoharului, era scris în castiliana secolului al XIII-lea. Cabaliştii năzuiau spre Măreţie, Teamă şi Tremur – „experienţa extatică, colosalul tumult şi suprema înălţare a sufletului către cel mai înalt plan al său, uniunea cu Dumnezeu”. În zilele de vineri, cabaliştii, purtând robe albe, o întâmpinau pe „mireasa Domnului”, Shekinah, în afara oraşului, după care escortau divina prezenţă înapoi spre casele lor. Inevitabil însă, cabaliştii speculau ideea că trauma evreiască, în paralel cu codurile secrete şi cu incantanţiile lor, conţinea cheia mântuirii: nu-i aşa că Messia va sosi curând la Ierusalim?

Lăsând la o parte ocazionalele răzmeriţe anticreştine, ambuscadele beduinilor şi jecmăneala guvernatorilor otomani, oraşul era lăsat în pace să-şi vadă de propriile ritualuri. Dar disensiunile dintre ortodocşi, armeni şi catolici, în această provincie otomană uitată de lume, nu făceau altceva decât să confirme prejudecăţile unei noi specii de vizitatori, în parte pelerini, în parte negustori-aventurieri: sosiseră protestanţii. De regulă, erau comercianţi englezi, plini de ostilitate faţă de catolici şi, adeseori, având legături cu noile colonii din America.

Când căpitanul unui vas comercial, Henry Timberlake, a sosit la Ierusalim, guvernatorii otomani nu auziseră niciodată de protestantism sau de regina Elisabeta, drept care a fost aruncat în temniţă lângă Sfântul Mormânt, de unde a fost eliberat numai după plata unei taxe. Exuberantul jurnal de amintiri despre aventurile sale, Cuvântare ciudată şi adevărată, a devenit un bestseller în Londra epocii lui Iacob I. Un altul dintre aceşti englezi cutezători, John Sanderson, agent al Companiei Levantului, şi-a plătit către otomani taxa de acces în Biserică, dar a fost atacat de călugării franciscani, al căror padre „m-a acuzat că sunt evreu”. Atunci turcii l-au arestat, au încercat să-l convertească la islam şi l-au dus în faţa cadiului, care l-a percheziţionat şi apoi i-a dat drumul, ca fiind creştin.

Actele de fanatism, atât creştine, cât şi musulmane, au dat frâu liber unei violenţe care scoate la iveală adevăratele limite ale mult lăudatei toleranţe otomane: guvernatorul otoman a închis în mod samavolnic preaiubita sinagogă Ramban, la cererea ulema: evreilor le-a fost interzis să se mai roage acolo şi clădirea a fost transformată în depozit. Când franciscanii au pornit pe tăcute să-şi extindă proprietăţile de pe Muntele Sionului, s-a răspândit zvonul că săpau tunele spre Malta, prin care să poată pătrunde armatele creştine; au fost atacaţi de cadiu şi de gloata furioasă, abia scăpând cu ajutorul garnizoanei otomane.

O călugăriţă portugheză care botezase copii musulmani şi înfiera islamul a fost arsă pe un rug aprins în curtea Bisericii.¹⁸⁵

În anul 1610, de Paşte, a sosit un englez care reprezenta nu doar noul protestantism, ci şi Lumea Nouă.

George Sandys: primul anglo-american

George Sandys, fiul Arhiepiscopului de York şi un cărturar care îl tradusese pe Virgiliu în engleză, a fost îngrozit de decăderea Ierusalimului – „care în mare parte zace neîngrijit, cu vechile clădiri căzute de tot în paragină, iar cele noi, demne de dispreţ”. Sandys s-a simţit pe jumătate scârbit, pe jumătate amuzat la vederea evreilor sefarzi vorbitori de ladino din faţa Zidului Plângerii: „Gesturile lor fantastice depăşesc orice barbarie, cu bălăngăneala lor ridicolă” şi i s-a părut „imposibil să nu râzi”. Protestantul cu frica lui Dumnezeu s-a arătat încă şi mai dezgustat de ceea ce el considera a fi şarlatania vulgară şi a ortodocşilor, şi a catolicilor. Oraşul era „sacru şi glorios altădată, ales de Domnul pentru a-i fi lăcaş”, dar acum nu se mai ridica deasupra nivelului de „teatru al misterelor şi miracolelor”.

De Paşte, Sandys a fost oripilat de creştini şi musulmani deopotrivă: el l-a văzut pe paşa Ierusalimului pe tronul său, în faţa Bisericii Sfântului Mormânt. Sandys a văzut cum mii de pelerini, fiecare cărându-şi în spate perna şi covoraşul, s-au înghesuit să petreacă noaptea în Biserică. În Vinerea Mare, el a urmat procesiunea condusă de preotul franciscanilor, care purta pe un cearşaf o statuie din ceară a lui Iisus, la scară naturală, pe tot Drumul Crucii, pentru a o fixa apoi pe o cruce. În timp ce mii de oameni umpleau Biserica şi îşi ridicau sălaş în curtea ei, Sandys a urmărit ceremonia Luminii Sfinte, zgomotul asurzitor al chimvalelor, „femeile care şuierau” – purtare „care se potriveşte mai degrabă solemnităţilor închinate zeului Bachus”. Când Lumina Sfântă a apărut, pelerinii au început să alerge „ca smintiţii, aruncându-şi flacăra pe sub straie şi în sân, încercând să-i convingă pe străini că nu-i arde”.

Şi totuşi, acest compozitor de imnuri era un protestant înfocat, care venera Ierusalimul la fel de mult ca ortodocşii şi catolicii. Reîntors la elementele fundamentale ale Bibliei, el s-a rugat cu pasiune la mormântul lui Iisus şi la cele ale regilor cruciaţi. După revenirea acasă, el şi-a dedicat cartea, Relatare despre o călătorie începută în Anul Domnului 1610, tânărului Carol, prinţ de Wales, al cărui tată, Iacob I, însărcinase recent un grup de cincizeci şi patru de cărturari să alcătuiască o Biblie în limba engleză pe care s-o poată înţelege oricine. În 1611, aceştia au venit cu Versiunea Autorizată a Bibliei, care, contopind traducerile anterioare realizate de William Tyndale şi de alţii, au adus la viaţă scripturile divine într-o capodoperă de tălmăcire şi engleză poetică. Această Biblie a devenit patria spirituală şi literară a anglicanismului – protestantismul singular al Angliei. Biblia a devenit ceea ce un scriitor a denumit „epopeea naţională a Britaniei”, o poveste care plasează Ierusalimul şi pe evrei în chiar centrul sufletesc al vieţii britanice şi, mai târziu, al celei americane.

Sandys a fost una din verigile de legătură dintre oraşul real şi Ierusalimul Lumii Noi. În anul 1621, el a pornit spre America, în calitate de trezorier al Companiei Virginia. Pe parcursul celor zece ani petrecuţi în Jamestown, el a condus atacurile împotriva indienilor Algonquin, în cursul cărora a ucis un număr foarte mare de amerindieni – protestanţii nu erau, nici ei, cu nimic mai prejos decât orice alt cult religios din secolul al XVII-lea, în ceea ce priveşte exterminarea necredincioşilor care-i sfidau. Nu numai Sandys s-a aflat acolo, dintre pelerinii-aventurieri ai Ierusalimului: Henry Timberlake era în Virginia, în acelaşi timp. Pelerinajele lor pe noul Pământ al Făgăduinţei din America au fost, măcar în parte, inspirate de viziunea protestantă asupra Ierusalimului ceresc.

Virginienii lui Sandys şi Timberlake erau anglicani conservatori, din categoria celor preferaţi de Iacob I şi fiul său, Carol. Totuşi, regii nu puteau să ţină sub obroc exigenţele unui neoprotestantism fervent şi radical: puritanii au adoptat adevărul fundamental al Bibliei, dar cu aşteptări mesianice imediate. Războiul de Treizeci de Ani dintre catolici şi protestanţi n-a făcut decât să intensifice sentimentul că Judecata de Apoi era aproape. Erau vremuri stranii, care au stimulat fervoarea mistică dezlănţuită în toate cele trei religii. Recoltele erau slabe. Doamna cu coasa, sub forma molimelor, a foametei şi a războiului religios, bântuia nestingherită prin Europa, ucigând milioane de oameni.

Mii de puritani au evadat din Biserica lui Carol I, pentru a fonda noi colonii în America. Pe corăbiile cu care traversau Atlanticul în căutarea libertăţii religioase, ei citeau despre Ierusalim şi despre israeliţi în Bibliile lor, şi se vedeau pe ei înşişi ca pe Poporul Ales, binecuvântat de Domnul spre a clădi un nou Sion în pustia Canaanului. „Veniţi să proclamăm în Sion cuvântul Domnului”, se ruga William Bradford la coborârea de pe Mayflower. Primul guvernator al coloniei din golful Massachusetts, John Winthrop, credea că „Domnul lui Israel e printre noi” şi l-a parafrazat pe Ieremia, în a-şi saluta noua aşezare drept „o cetate pe un munte” – America în chip de noul Ierusalim. Curând, vor exista optsprezece aşezări purtând numele Jordan, douăsprezece pe nume Canaan, treizeci şi cinci Bethel şi şaizeci şi şase cu numele Jerusalem sau Salem.

Teama de catastrofă şi aşteptarea înfrigurată a mântuirii s-au amplificat împreună: războaiele civile lăsau urme adânci în Franţa şi Anglia, în timp ce în estul Europei, evreii din Polonia şi Ucraina erau măcelăriţi cu zecile de mii, de către cazacii hatmanului tâlhar Hmelniţki. În 1649, Carol I a fost decapitat, iar Oliver Cromwell a devenit Lord Protector – un soldat milenarist convins că puritanii săi, la fel ca fraţii lor din Noua Anglie, erau noul popor ales.

„Cu adevărat voi sunteţi chemaţi de Domnul, aşa cum a fost poporul lui Iuda, să domniţi cu El şi pentru El”, a spus Cromwell. „Voi sunteţi la graniţa făgăduinţelor şi a profeţiilor.” Cromwell era un ebraist care credea că Iisus nu putea să vină din nou decât dacă evreii se întorceau în Sion şi se converteau apoi la creştinism. Efectiv, puritanii au fost primii sionişti creştini. Joanna şi Ebenezer Cartwright chiar au propus ca marina regală britanică să-i „transporte pe fiii şi fiicele lui Israel, în corăbiile lor, spre pământul care le-a fost făgăduit străbunilor lor, în chip de moştenire pe vecie”.

Mulţi evrei au studiat cu toată seriozitatea Cabala, visând că Messia le va transforma tragedia ucraineană în mântuire. Un rabin olandez, Manase ben Israel, a înaintat o petiţie Lordului Protector, arătând că, după cum scrie în Biblie, evreii trebuie să fie împrăştiaţi în toate colţurile lumii, înainte ca reîntoarcerea lor la Sion să poată genera ce-a de-a doua venire a lui Messia (al Doilea Advent) – dar ei continuau să fie alungaţi din Anglia. Ca urmare, Cromwell a convocat o întrunire specială a parlamentului englez, care a decis că era greşit ca „acest neam jalnic şi dispreţuit să nu fie lăsat să aibă parte de lumină, ci părăsit printre falşi învăţători, papişti şi idolatri”. Cromwell le-a permis evreilor să se întoarcă. După moartea lui, monarhia a fost restaurată şi mesianismul său puritan şi-a pierdut puterea, dar mesajul transmis a dăinuit în coloniile americane şi printre nonconformiştii englezi, gata să înflorească din nou în trezirea evanghelistă de peste două sute de ani. Imediat după Restauraţie, un entuziasm maniacal a scuturat evreimea: Messia era la Ierusalim – sau poate că nu?

Messia: Sabbatai Zvi

Era Mordecai, băiatul cu mintea tulburată a unui negustor de păsări din Smirna, care studiase Cabala. În 1648, el s-a autoproclamat Messia, rostind cu voce tare Tetragrammatonul. Acesta era numele de nerostit al lui Dumnezeu, compus din literele ebraice YHWH, care se pronunţă o singură dată pe an, de Ziua Căinţei, de către înaltul preot în incinta Templului. Apoi, el şi-a schimbat numele în Sabbatai Zvi şi a vestit că Ziua Judecăţii va veni în anul 1666. A fost expulzat din Smirna, dar, treptat, în timp ce cutreiera ca neguţător malurile Mediteranei, şi-a câştigat devoţiunea unei adevărate reţele de susţinători avuţi. În anul 1660, el s-a mutat la Cairo, după care a plecat la Ierusalim, unde postea, cânta, împărţea dulciuri copiilor şi făcea tot felul de lucruri ciudate şi neliniştitoare.

Sabbatai radia un magnetism puternic, dar de labil psihic – era în mod evident un maniac depresiv, care pendula între accese de contagioasă încredere în sine, melancolie disperată şi euforie exaltată, care îl împingeau spre gesturi demonice, uneori de un erotism neruşinat. În orice altă perioadă, ar fi fost condamnat ca nebun obscen şi păcătos, dar în acele vremuri catastrofice, mulţi evrei se aflau deja într-o stare de anticipaţie cabalistă. Demenţa lui nu putea fi decât semnul de netăgăduit al sfinţeniei.

Evreii ierusalimiţi sărăciseră de pe urma impozitelor otomane, aşa încât l-au rugat pe Sabbatai să ceară fonduri de la protectorii lui cairoţi, ceea ce el a şi făcut. Misiunea lui s-a încheiat cu succes, dar nu toată lumea era convinsă, când el se pregătea să se proclame Messia în Ierusalim. După multe discuţii, rabinii l-au pus sub interdicţie. Furios, el s-a mutat în cetatea Gaza, aleasă de el drept oraş sfânt în locul Ierusalimului, după care şi-a lansat campania mesianică în Alep.

Dacă revelaţia lui începuse sub forma unui foc înăbuşit, acum faima lui a explodat şi s-a propagat cu iuţeala fulgerului. Evreii din diaspora, de la Istanbul şi până la Amsterdam, sărbătoreau venirea lui Messia. În Ucraina, o fetişcană evreică pe nume Sara, rămasă orfană în urma masacrelor cazacilor, fusese salvată de creştini şi adusă la Livorno. Acolo, ea şi-a câştigat existenţa ca prostituată, ceea ce nu i-a zdruncinat totuşi convingerea că e menită să se căsătorească cu Messia. Când Sabbatai a auzit povestea ei, a luat-o de nevastă (pentru a imita exemplul profetului Osea, care se căsătorise cu o femeie uşoară), şi cei doi au pornit să cutreiere ţările mediteraneene, în timp ce evreii de pe cuprinsul Europei erau împărţiţi între sceptici şi suporteri înfocaţi, care îşi făceau bagajele de călătorie pentru a-l întâmpina pe Messia la Ierusalim, se autoflagelau, posteau şi se tăvăleau dezbrăcaţi în zăpadă şi noroi. La sfârşitul anului 1666, cuplul mesianic a intrat în Istanbul, unde evreii l-au aclamat. Arogându-şi o autoritate imperial-universală, regele evreilor îşi numise fraţii regi ai Romei şi ai Turciei. Acum, ambiţia lui Sabbatai de a purta coroana sultanului a dus la arestarea lui. Sultanul i-a făcut „regelui evreilor” o ofertă pe care acesta n-o putea refuza: fie să înfăptuiască miracolul de a supravieţui unei ploi de săgeţi, fie să se convertească la islam. El a ales convertirea.

Pentru cei mai mulţi, această apostazie¹⁸⁶ a marcat moartea visului mesianic, chiar înaintea morţii lui Sabbatai, în exilul său muntenegrean – şi evreii din Ierusalim au răsuflat uşuraţi să se vadă scăpaţi de acest şarlatan care tulbura apele. Era lui Cromwell şi a lui Sabbatai a fost şi epoca de aur a misticismului islamic în Ierusalim, unde sultanii otomani erau protectorii tuturor ordinelor importante de sufiţi pe care turcii îi numeau dervişi. Am văzut cum priveau creştinii şi evreii oraşul lor. Acum, un curtean otoman cât se poate de neobişnuit, cărturar derviş, bun povestitor şi bonvivant, pe nume Evlia, descrie afectuos idiosincrasiile oraşului, dintr-o perspectivă islamică, dovedind adesea un fler de un umor contagios, care face din el, probabil, cel mai mare dintre toţi scriitorii-călători ai Islamului.

Evlia: Pepys şi Falstaff al otomanilor

Chiar şi la vremea aceea, Evlia trebuie să fi fost un personaj absolut singular: acest călător bogat, scriitor, cântăreţ, învăţat şi războinic, era fiul meşterului aurar al sultanului, născut la Istanbul, crescut la Curte, educat de ulema imperială şi sfătuit de Mahomed într-un vis să călătorească în toată lumea. El a devenit, ca să-i cităm propriile cuvinte, „călătorul prin lume şi veselul tovarăş al neamului omenesc” şi a umblat nu doar de-a lungul şi de-a latul vastului teritoriu otoman, ci şi prin creştinătate, povestindu-şi obsesiv aventurile într-o uimitoare cronică întinsă pe zece volume. La fel cum Samuel Pepys îşi scria jurnalele la Londra, Evlia, fie că se afla la Istanbul, Cairo sau Ierusalim, îşi compila Cartea călătoriilor – „cea mai lungă şi mai completă relatare de călătorie din literatura islamică, dacă nu chiar din literatura lumii”. Niciun autor islamic n-a scris atât de poetic despre Ierusalim sau cu atâta umor spiritual despre viaţă.

Despre Evlia se poate spune la propriu că a trăit de capul lui, fiindcă a intrat în graţiile lui Mehmet al IV-lea datorită glumelor sale irezistibile, cupletelor cu rimă, cântecelor şugubeţe şi priceperii în luptă corp la corp, şi a putut să călătorească alăturându-se suitelor nobililor otomani, care îl chemau cu ei datorită cunoştinţelor sale religioase şi firii exuberante, perfect potrivită pentru clipele de amuzament. Cărţile lui sunt în parte almanahuri cu informaţii adunate de peste tot, în parte antologii de povestiri uluitoare: Evlia Celebi (un titlu care înseamnă pur şi simplu „gentleman”) s-a luptat cu Habsburgii, dar s-a întâlnit şi cu Sfântul împărat Roman la Viena, impresionându-l cu cunoştinţele personale despre Sfântul Mormânt de la Ierusalim. Despre sine însuşi în bătălie, povesteşte cu mult haz cum şi-a luat picioarele la spinare, ca un adevărat Falstaff – „şi fuga e un act de curaj” –, precum şi ceea ce rămâne probabil „cea mai ciudată şi mai comică” scenă scatologică din istoria militară.¹⁸⁷

El nu s-a căsătorit niciodată şi a refuzat să primească orice slujbă din serviciul imperial care ar fi putut să-i incomodeze libertatea de spirit şi de călătorie. Adeseori i se ofereau sclave în dar, iar în privinţa sexului s-a arătat la fel de glumeţ ca în toate celelalte lucruri: numea amorul carnal „dulcea calamitate” şi „cea mai plăcută luptă corp la corp”, povestind cu umor despre criza de impotenţă pe care a reuşit în final s-o vindece cu zeamă de şarpe egiptean. A îndrăznit să numească în glumă sexul „jihadul mai mare”, iar lucrul cel mai frapant pentru un cititor modern este să vadă cum un musulman credincios face tot timpul glume despre islam, lucru care astăzi ar fi de neimaginat.

Deşi acest cărturar putea să recite întregul Coran în opt ore şi să îndeplinească cu succes rolul muezinului, în mod cu totul neobişnuit nu purta barbă, era ireverenţios, deschis la minte şi un adversar al fanatismului – fie el islamic, evreiesc sau creştin. Ca „derviş rătăcitor”, era fascinat de Ierusalim, „străvechea qibla”, care „este în clipa de faţă Kaaba săracilor (sau a dervişilor)” – însăşi capitala, Mecca, a sufismului: el număra şaptezeci de mănăstiri dervişe, cea mai mare lângă Poarta Damascului, originare din India până în Crimeea, şi descria felul în care un contingent din fiecare ordin interpreta până în zori cântece extatice şi dansuri zikr.

Evlia a scris că oraşul, care se putea lăuda cu 240 de nişe pentru rugăciune şi 40 de şcoli islamice, „a fost obiect al dorinţei pentru regii tuturor naţiunilor”, dar el se simţea cel mai impresionat de frumuseţea orbitoare şi de sanctitatea Domului: „Umilul vostru servitor, am călătorit timp de patruzeci şi opt de ani, prin şaptesprezece imperii, şi am văzut clădiri nenumărate, dar niciuna nu seamănă atât de mult cu paradisul. Când intri aici, rămâi trăsnit de uimire şi cu gura căscată”. În al-Aqsa, unde predicatorul suia la altar în fiecare vineri, fluturând spada califului Omar, şi ritualurile erau îndeplinite cu ajutorul unui personal care număra 800 de oameni, Evlia a observat cum se reflectă razele de soare în mozaicuri, astfel încât „moscheea se transformă în lumină din lumină şi ochii oamenilor de iubire respectuoasă, în timp ce se roagă”.

Înăuntrul Domului, „toţi pelerinii dau roată Stâncii prin afara parmalâcului”, iar Muntele Templului a devenit „un loc de preumblare înfrumuseţat cu trandafiri, zambile şi mirt, plin de ciripitul îmbătător al privighetorilor”, şi Evlia a adoptat cu entuziasm majoritatea legendelor locului: cum că regele David începuse să construiască al-Aqsa, în timp ce Solomon, „fiind sultanul tuturor creaturilor, le-a poruncit demonilor să termine construcţia”. Cu toate acestea, când i s-au arătat nişte frânghii despre care se spunea că Solomon le împletise cu 3.000 de ani în urmă, el nu s-a putut abţine să nu exclame în faţa lui ulema: „Adică tu vrei să-mi spui mie că frânghiile cu care au fost legaţi demonii n-au putrezit?”.

Fireşte, a vizitat biserica de Paşte, unde reacţia lui a semănat cu cea a protestanţilor englezi. El a ghicit secretul Luminii Sfinte, susţinând că un călugăr ascuns privirii lăsa să picure de sus, de-a lungul unui lanţ, gaz lampant dintr-un vas de cositor, pentru a înfăptui miracolul anual. Sărbătoarea în sine era doar un „pandemoniu”, iar bisericii „îi lipseşte spiritualitatea, e mai mult un soi de bâlci pentru vizitatori de departe”, dar, stând de vorbă cu un protestant de acolo, acesta dădea vina pe grecii ortodocşi, „un popor prost şi credul”.

Evlia s-a întors de mai multe ori, până la a se retrage în Cairo ca să-şi termine cartea, dar n-a mai văzut nimic care să se compare cu Domul Stâncii – „în adevăr o replică a unui pavilion din paradis”. Nu toată lumea era de aceeaşi părere: musulmanii conservatori se arătau oripilaţi de toată dănţuiala aceea sufită, de înfăptuitul minunilor şi de cultele sfinţilor care îi plăceau nespus lui Evlia. „Unele femei îşi descoperă chipul de sub văl, lăsând să li se vadă frumuseţea şi podoabele, şi să li se simtă parfumurile. Cerule mare, stăteau obraz lângă obraz cu bărbaţii!”, observa Qashashi, denunţând „chiotele aţâţate şi dănţuiala”, sunetul tamburinelor şi prezenţa tarabagiilor cu dulciuri. „Acestea sunt vremurile banchetului de nuntă al lui Satan.”

Otomanii se aflau acum în plin declin, sultanii se clătinau înainte şi înapoi în faţa pretenţiilor venite dinspre puterile europene, fiecare susţinându-şi propria sectă creştină. Când austriecii şi francezii catolici au obţinut dreptul de praedominium pentru franciscani, ruşii, o nouă putere dominatoare în Europa şi la Ierusalim, au insistat pe lângă otomani şi i-au mituit până au reuşit să-l recâştige pentru ortodocşi. Franciscanii s-au descurcat să-l reprimească, nu după mult timp, dar în biserică de trei ori au izbucnit încăierări la propriu.¹⁸⁸ În 1699, otomanii învinşi pe câmpul de bătălie semnau Tratatul de la Karlowitz, care le permitea Marilor Puteri să-şi protejeze fraţii din Ierusalim – o concesie dezastruoasă.

Între timp, guvernatorii Istanbulului asupriseră în asemenea hal Palestina, încât ţăranii s-au răsculat. În 1702, noul guvernator al Ierusalimului a zdrobit rebeliunea, împodobind zidurile cu capetele tăiate ale victimelor. Dar când el a distrus satul aflat în proprietatea liderului religios – muftiul – din Ierusalim, cadiul local l-a înfierat pe guvernator în al-Aqsa, în timpul rugăciunilor de vineri, şi le-a deschis rebelilor porţile oraşului.

33 – Familiile 1705–1799

Husseinii: revolta condusă de Naqib Al-Ashraf şi pogromul canin

Ţărani înarmaţi bântuiau pe străzi. Cu sprijinul garnizoanei, cadiul – marele magistrat al oraşului – a luat cu asalt închisoarea şi a preluat comanda asupra Ierusalimului. Într-unul din momentele lui cele mai stranii, oraşul s-a trezit independent: plătit gras, cadiul l-a desemnat pe Muhammad Ibn Mustafa Al-Husseini conducătorul oraşului.

Husseini era capul celui mai important clan din Ierusalim, care se ridicase în siajul familiei Faruk cu un secol mai devreme, dar îndeplinea şi funcţia de Naqib Al-Ashraf, liderul clasei nobiliare alcătuite din familiile care aveau legături de sânge cu Profetul, prin descendenţa lor din strănepotul acestuia, Hussein – numai un Ashraf putea să poarte turbanul verde şi să fie onorat cu apelativul „Sayyid”.

Otomanii au trimis trupe care să înăbuşe revolta, acestea aşezându-şi tabăra sub zidurile oraşului. Husseini a arătat că era pregătit să reziste unui asediu şi trupele s-au retras în Gaza. Înăuntrul Ierusalimului, rebeliunea înlocuise o tiranie cu o alta. Evreilor li s-a interzis să poarte straie albe de Sabat, să folosească acoperăminte de cap musulmane sau să aibă încălţăminte cu ţinte; creştinii au suferit şi ei restricţii similare; şi unii, şi alţii erau obligaţi să se dea la o parte din calea musulmanilor pe stradă. Taxe revoltătoare au fost strânse cu forţa, prin violenţă. O sectă mesianică de 500 de evrei polonezi din Grodno, condusă de Iuda Evlaviosul, tocmai ce sosise în oraş. Dar rabinul lor a murit, iar ei nu vorbeau decât poloneză sau idiş, ceea ce-i făcea să fie cu deosebire neajutoraţi. Curând, sărăciseră cu toţii.

Când un câine fără stăpân s-a rătăcit pe Muntele Templului, cadiul a poruncit uciderea întregii rase canine de la Ierusalim. Ca umilinţă suplimentară, fiecare evreu şi fiecare creştin erau obligaţi să aducă animalele moarte la un punct de colectare din exteriorul Porţii Sionului. Bande de copii omorau câinii şi apoi îi dădeau hoiturile necredinciosului aflat cel mai în apropiere.

Când de oraş s-a apropiat o armată otomană mai numeroasă, garnizoana şi misticii sufiţi s-au întors împotriva rebelilor şi au ocupat Turnul lui David. Husseini s-a baricadat în propriu-i conac şi timp de trei zile au tras unii în ceilalţi cu arcurile. În bătălia care a urmat, străzile de la nord ale Oraşului Vechi erau pline de cadavre – şi Husseini a pierdut şi mai mult din sprijin. Din afara zidurilor, otomanii bombardau Muntele Templului. La miezul nopţii, pe 28 noiembrie 1705, Husseini şi-a dat seama că soarta îi era pecetluită, drept care a fugit, urmărit de otomani. Regimul de extorcare a continuat sub noul guvernator. Mulţi evrei, jefuiţi din nou, pur şi simplu au plecat, iar polonezii aşkenazi erau terminaţi – în final, în 1720, s-au confruntat cu falimentul, pedeapsa cu închisoarea şi expulzarea, sinagoga lor din Cartierul Evreiesc fiind incendiată.¹⁸⁹ Sefarzii – micuţa şi vechea comunitate evreiască, aflată de când lumea la ea acasă în spaţiul arab şi otoman – au supravieţuit.

Husseini a fost capturat şi i s-a tăiat capul. După multă rivalitate dinastică, Husseinii au fost înlocuiţi în funcţia naquib-ului prin persoana lui Abd al-Latif al-Ghudayya, a cărui familie şi-a schimbat la un moment dat numele, pe parcursul secolului, însuşindu-şi-l pe cel al prestigioşilor Husseini. Ghuddayyazii au devenit noii Husseini, cea mai puternică dintre familiile stăpânitoare de la Ierusalim – şi aşa au rămas până în secolul XXI.

Husseinii: ascensiunea familiilor

Orice om important care venea la Ierusalim în timpul secolului al XVIII-lea îşi dorea să fie găzduit de şeful acestui clan, care îi primea deopotrivă pe ţărani, cărturari şi oficiali otomani; se spune că avea în fiecare seară la masa de cină optzeci de oaspeţi. „Toată lumea îl vizitează, de aproape şi de departe”, scria un asemenea oaspete primit în „palatul” lui Abd al-Latif al-Ghudayya, care domina Ierusalimul. „Străinii îşi găsesc refugiu în casa lui, locuind acolo după pofta inimii”. Oaspeţii lui Abd al-Latif părăseau Ierusalimul conduşi de un escadron călare, alcătuit din oamenii naquib-ului.

Resurgenţa Husseinilor a marcat ascensiunea Marilor Familii ale Ierusalimului. Practic, toate funcţiile de importanţă socială din Ierusalim se moşteneau. Majoritatea Familiilor descindeau din şeici sufiţi care se bucuraseră de favorurile vreunuia dintre cuceritori. Majoritatea şi-au schimbat numele, şi-au inventat genealogii grandilocvente şi fie s-au duşmănit de moarte, fie s-au înrudit prin căsătorie – obiceiuri nu foarte departe de cele ale omoloagelor lor apusene. Fiecare şi-a apărat cu fioroasă îndârjire propria bază de putere lucrativă şi s-a străduit din răsputeri să şi-o extindă.¹⁹⁰ Dar bogăţia ar fi rămas o simplă realizare vulgară, în absenţa studiilor înalte; pedigriul lipsit de putere, în absenţa averii, iar accesul la funcţii imposibil, fără protecţie otomană. Uneori, Familiile au obţinut-o luptându-se între ele la propriu: doi Nusseibeh au fost atacaţi şi ucişi de o bandă husseinită lângă Abu Ghosh, dar, în mod caracteristic, familiile au căzut la pace căsătorindu-l pe fratele Nusseibeh supravieţuitor al celor ucişi, cu sora muftiului din Ierusalim.

Şi totuşi, nici măcar Familiile nu-şi puteau asigura prosperitatea într-un Ierusalim afectat de sporadicele încăierări dintre garnizoana otomană, care cuprindea 500 de soldaţi, notorii pentru depravarea lor, prădătorii beduini, ierusalimiţii răsculaţi şi guvernatorii venali. Populaţia a scăzut la 8.000 de suflete, stoarsă periodic de guvernatorul Damascului, care descindea în fiecare an cu o mică armată ca să strângă impozitele.¹⁹¹

Evreii, fără nicio susţinere europeană, sufereau amarnic. „Arabii”, scria Ghedalia, un aşkenazi din Polonia, „îi nedreptăţesc adesea pe evrei în văzul tuturor. Dacă unul dintre ei loveşte un evreu, acesta din urmă pleacă fruntea şi se depărtează fără să zică nimic. Iar dacă un turc mânios bate un evreu, lovindu-l fără ruşine şi fără milă cu încălţările lui, nimeni nu sare să-l scape pe evreu”. Evreii trăiau în mizerie, fiindu-le interzis să-şi repare casele. Două sute de familii evreieşti au plecat în pribegie: „Cum persecuţiile şi jafurile se înteţeau pe zi ce trecea”, scria un pelerin în 1766, „a trebuit să fug din oraş la adăpostul întunericului. În fiecare zi, cineva era aruncat în închisoare”.

Creştinii se urau unii pe alţii mult mai mult decât îi urau pe necredincioşi – într-adevăr, părintele franciscan Elzear Horn îi numea pe greci, pur şi simplu, „borâturi”. Fiecare sectă se bucura grozav de orice neplăcere sordidă şi de orice umilinţă la care erau supuşi rivalii lor din sânul Bisericii. Controlul otoman şi concurenţa creştină făceau ca, în fiecare noapte, cei 300 de rezidenţi permanenţi să se încuie pe dinăuntru; „mai degrabă prizonieri”, decât preoţi, în viziunea lui Evlia, trăind într-o veşnică stare de asediu. Mâncarea le era vârâtă printr-o trapă din uşă sau urcată pe fereastră cu ajutorul unui sistem de scripeţi. Aceşti călugări – cei mai mulţi dintre ei ortodocşi, catolici sau armeni – stăteau înghesuiţi, într-o atmosferă umedă şi tensionată, suferind de „dureri de cap, friguri, umflături, diaree, dizenterie”. Latrinele Bisericii Sfântului Mormânt reprezentau un motiv deosebit de încrâncenare – şi o sursă de duhoare: fiecare sectă îşi avea propriile amenajări sanitare, dar franciscanii, susţinea părintele Horn, „suferă mult din cauza mirosului”. Creştin-ortodocşii nu aveau niciun fel de private. În paralel, sectele mai mici şi sărace lipite pământului – creştinii copţi, etiopieni şi siriaci – nu-şi puteau câştiga pâinea cea de toate zilele decât îndeplinind muncile cele mai umile, cum ar fi golirea hârdaielor de care se serveau creştin-ortodocşii în chip de privată. Nici nu-i de mirare că scriitorul francez Constantin Volney auzise despre ierusalimiţi că „au dobândit, pe bună dreptate, reputaţia de cei mai răi oameni din Siria”.

Când Franţa a câştigat din nou dreptul de praedominium pentru franciscani, ortodocşii greci au ripostat. În noaptea dinainte de Duminica Floriilor, în 1757, ortodocşii i-au pândit pe franciscani şi i-au atacat prin surprindere în rotonda Sfântului Mormânt, „cu măciuci, ghioage, cârlige de fier, pumnale şi săbii”, ascunse în spatele pilaştrilor şi pe sub haine, iar în iureşul înfruntării au sfărâmat candelele, şi au sfâşiat tapiseriile. Franciscanii s-au refugiat în Mănăstirea Sfântului Mântuitor, unde au fost asediaţi. Aceste tactici mafiote au dat rezultatul scontat: sultanul a revenit la creştin-ortodocşi, acordându-le poziţia dominantă în cadrul Bisericii, pe care o păstrează şi azi. Acum însă, puterea otomană se prăbuşea în Palestina. Pornind din Galileea, în anii 1930, şeicul beduin Zahir Al-Umar Al-Zaydani a smuls otomanilor un domeniu personal în nord, pe care îl conducea de la Acra – unica dată, cu excepţia unor rebeliuni fără viaţă lungă, când un arab palestinian din partea locului a condus o porţiune mai extinsă a Palestinei.

Mărirea şi decăderea „regelui Palestinei”

În anul 1770, Ali Bei, un general egiptean glorificat prin porecla „Prinde Nori” (pe care şi-o câştigase înfrângându-i pe beduini, despre care otomanii considerau că sunt la fel de greu de prins ca norii), s-a aliat cu şeicul Zahir. Împreună, ei au cucerit cea mai mare parte a Palestinei, ocupând chiar şi Damascul, dar paşaua sultanului s-a ţinut tare în Ierusalim. Împărăteasa Rusiei, Ecaterina cea Mare, care era în război cu otomanii, a trimis tocmai acum o flotă în Mediterana, care a învins forţele navale ale sultanului. „Prinde Nori” avea nevoie de ajutorul rusesc, iar Rusia nu era interesată decât de un singur trofeu: Ierusalimul. Navele ruseşti au bombardat Jaffa şi apoi s-au îndreptat spre următoarea lor ţintă, Beirut. Zahir a ocupat Jaffa – dar puteau, el şi „Prinde Nori”, să pună mâna pe Ierusalim?

Şeicul Zahir şi-a trimis soldaţii să împresoare oraşul, dar ei n-au reuşit să lase nicio urmă pe ziduri. Otomanii, înfrânţi pe toate fronturile, le-au cerut ruşilor să facă pace. În Tratatul de pace din 1774, ţarina Ecaterina şi partenerul ei, prinţul Potemkin, i-au obligat pe otomani să recunoască protecţia ruşilor asupra creştinilor ortodocşi – iar până la urmă, obsesia crescândă a Rusiei pentru Ierusalim avea să ducă la un război european.¹⁹² Otomanii puteau acum să-şi recapete provinciile pierdute: „Prinde Nori” a fost asasinat, iar şeicul Zahir, care avea optzeci şi şase de ani, a trebuit să fugă din Acra. În timp ce se îndepărta călare, a observat că din escortă lipseşte concubina lui preferată – „într-un asemenea moment nu putem lăsa pe nimeni în urmă”, a spus el – şi a galopat înapoi. Când el s-a aplecat s-o ridice, fata l-a tras jos din şa pe bătrânul ei iubit, iar asasinii l-au înjunghiat şi i-au tăiat capul. Căpăţâna îmbălsămată a „primului rege al Palestinei” a fost trimisă la Istanbul. Anarhia l-a atras acum pe eroul în ascensiune al Franţei revoluţionare.

Napoleon Bonaparte: „Un Coran pe care să-l compun eu însumi”

Pe 19 mai 1798, Napoleon Bonaparte, având pe atunci douăzeci şi opt de ani, chipul palid şi osos şi părul lung şi lins, a pornit cu 335 de nave, 35.000 de soldaţi şi o academie din 167 de savanţi să cucerească Egiptul. „Aş fonda o religie”, medita el cu megalomaniacă aroganţă, „căci m-am văzut mărşăluind spre Asia, călare pe un elefant şi cu capul înfăşurat într-un turban, purtând în mână un nou Coran pe care să-l compun eu însumi”.

Aventura lui era inspirată de ştiinţă revoluţionară, calcule politice la rece şi romanţiozitate de cavaler cruciat. Toată lumea de la Paris citise bestsellerul de călătorie al lui Constantin Volney, Le philosophe, în care acesta descria „ruinele sfărâmate ale Ierusalimului” şi decăderea Levantului otoman, socotind că a venit momentul potrivit pentru cucerirea lor de către raţiunea civilizată a Iluminismului. Revoluţia Franceză încercase să distrugă Biserica şi să pună în locul creştinismului raţiunea, libertatea şi chiar un nou cult al Fiinţei Supreme. Dar catolicismul rezistase, iar Napoleon aspira să vindece rănile Revoluţiei printr-o contopire a monarhiei cu credinţa şi ştiinţa – de unde şi numărul mare al savanţilor aflaţi la bord. Şi totuşi, era vorba aici şi de imperiu: Franţa intrase în război cu Anglia. Expediţia era o idee născută din mintea lui Charles-Maurice de Talleyrand, fostul episcop şi ministrul de externe saşiu şi şchiop, care spera să obţină controlul asupra Mediteranei tăind calea spre India Britanică. Dacă Bonaparte reuşea, cu atât mai bine, iar dacă eşua, Talleyrand avea să scape de un rival. Aşa cum se va întâmpla de atâtea ori în Orientul Mijlociu, europenii se aşteptau ca orientalii să le fie recunoscători pentru cucerirea lor.

Napoleon a debarcat cu succes în Egiptul condus încă de o castă alcătuită din ofiţeri hibrizi, mameluci-otomani. El i-a învins rapid în Bătălia de la Piramide, dar amiralul englez Horatio Nelson a nimicit flota franceză în golful Abukir. Bonaparte câştigase Egiptul, dar Nelson îi tăiase calea spre armata lui din est, ceea ce i-a încurajat pe otomani să-l sfideze în Siria. Dacă voia să supravieţuiască în Egipt, Napoleon trebuia să mărşăluiască spre nord şi să-şi asigure flancul sirian.

În februarie 1799, el a invadat Palestina cu 13.000 de oameni şi 800 de cămile. Pe 2 martie, în timp ce înainta spre Jaffa, cavaleria franceză sub comanda generalului Damas a făcut o incursiune la doar cinci kilometri depărtare de Ierusalim. Generalul Bonaparte visa la cucerirea Oraşului Sfânt, raportând astfel Directoratului revoluţionar din Paris: „În clipa în care domniile voastre citiţi această scrisoare, e posibil ca eu să mă aflu printre ruinele Templului lui Solomon”.