Capitolul XVI

 

 

DIN NOU DOBRESCU
RĂMÂNE CU GURA CĂSCATĂ

 

 

— Ghici, Dobrescule, ce ţi-am adus de la Paris?

Locotenentul îşi lăsă prudent ochii în jos. Spuse moale:

— Nu trebuia să vă deranjaţi…

Trecu în revistă mai multe variante care ar fi putut oferi o idee de ce va să zică „atenţie“ în capul Minervei. Darul trebuia să fie absurd, inutil, fantastic. Saxofon? Cursă de şoareci? Un cal?

— Ce faci, nu ghiceşti?

Dobrescu ar fi fost înclinat să mediteze un timp la slăbiciunea Minervei faţă de situaţiile penibile, dar amână pentru altă dată.

— În fine… nu-mi trece prin minte.

— Un tren electric! Asta ţi-am adus.

Îl privi „ce zici?!“ cu ochi scăpărând de satisfacţie sinceră. Locotenentul simţi cum gura pleacă să se caşte singură şi cu un efort substanţial se stăpâni în ultima clipă. Îngână aiurit:

— Un tren electric?!

— Îhî. Mi-am adus şi mie unul la fel. E colosal! Are gări, semafoare, viaduct. Tunelul face toţi banii… O să-ţi placă… Şi îşi frecă mâinile.

— Sunt sigur. Cum să vă spun… Nu trebuia…

— Ei lasă, nu te fandosi! Ştiu că abia aştepţi să-l vezi.

— Adevărat, îngână Dobrescu cu tonul omului care evoluează pe un teren alunecos.

— Diseară, după…

— După ce?

— După ce o să isprăvim cu afacerea asta.

— Care afacere?

— Ai căpiat, băiete!? Vezi cum mă obligi să fiu brutală? Şi nu stă în obiceiul meu! Îşi strânse buzele nemulţumită: Afacerea doctor Lucaci.

— Aţi limpezit-o?

— Ţi-ar fi plăcut să-mi bat capul un cincinal? Fă rost de două locuri la concertul extraordinar al filarmonicii Carpaţi. Peste o săptămână pleacă în turneu la Paris… Vezi să iei bilete ca lumea!

— Când e concertul?

— Astă-seară la opt.

 

 

* * *

 

Când o văzu pe Minerva în taior negru maxi, Dobrescu simţi literalmente că i se taie răsuflarea. Stupefacţia îl făcu să se clatine. Măsurându-l din cap până-n picioare, de la costumul bleumarin cu dungi fine, la cravata şi batista de un roşu stins, în motive florale, ea îl apostrofă scurt:

— Ce te-ai gătit ca un ginerică?!

Se aşezară în fotoliile adânci de pluş roşu. Sala era plină. Efluvii de parfum, coafuri îmbâcsite de fixativ, rumoare, omoplaţi goi, mătăsuri lucioase cu foşnet cald, hohote de râs discrete, podoabe aruncând semnale albăstrii, electrice.

— Nouăzeci la sută, comentă Minerva, sunt veniţi de poezie. Nu-ţi deosebesc trompeta de un corn englezesc. Partidă elegantă de plictiseală… Să nu te prind că-ţi dau lacrimile la pizzicato că te omor!

Dobrescu o privi şăgalnic:

— Nu credeţi că asta e consolarea tuturor necunoscătorilor?

— Ai nimerit alături, băieţaş. Pe când eram studentă, am luat lecţii de oboi. Vecinii mei vărsau lacrimi de fericire cam două ceasuri în fiecare zi. Nu pretind că m-am ales cu mare lucru, dar cel puţin am reţinut adresa Filarmonicii.

Ropote de aplauze întâmpinară apariţia orchestrei, apoi a dirijorului, îndelung ovaţionat. Un bărbat rotund, lipsit de importanţă, într-un frac cu mânecile prea scurte.

— Vezi cum te pot înşela aparenţele? suflă Minerva la urechea locotenentului. Ai zice că ăsta e marele artist care aşa şi pe dincolo, azi aici, mâine la Metropolitan? Chiar şi tu arăţi mai bine, adăugă sinceră, fără umbră de ironie. Când îi aud pe unii trăncănind despre expresii spiritualizate…

— St! făcu scandalizat cineva din spate. Unde vă treziţi, la şedinţă?!

Minerva, deşi admonestată, zâmbi. Îi plăcuse chestia cu şedinţa. Şopti:

— Să fii atent! Persoana pe care o căutăm e aici.

Se aşeză apoi mai bine în scaun cu un aer profund concentrat.

Răsunară primele acorduri ale concertului pentru pian şi orchestră de Ceaikovski. Locotenentul, electrizat de muzica amplă, maiestuoasă, cu linie melodică certă, uşor reperabilă, îşi simţi sângele alergându-i mai repede prin vine. Fu inundat de un sentiment acut de fericire. Totul era frumos, Minerva se întorsese bine dispusă, trenuleţul electric – gentileţe adorabilă…

Îşi aminti brusc, o dată cu partea a doua a concertului – pentru Dobrescu profan mai greu digerabil – de avertismentul Minervei: „Persoana e aici.“

Se întoarse discret. Nu zări nicăieri capul buclat al pictorului, profilul ferm al lui Radian, trăsăturile gelatinoase ale farmacistului.

— Ce te tot foieşti atâta? îl înghionti Minerva. Cască ochii la orchestră. Oftă: Păcat că nu-i şi Fărâmiţă Lambru…

Locotenentul tuşi uşor. Grăsunul, dezlănţuit, învârtea bagheta deasupra capului ca pe o măciucă şi Dobrescu reflectă că în alte împrejurări n-ar găsi doi inşi dispuşi să parieze un singur pol pentru „sănătatea“ individului. Eforturile i se păreau cu atât mai nostime cu cât instrumentiştii, ignorându-l nu-şi deslipeau ochii de pe partitură. Dar, evident, acestea erau amănunte pe care nu le-ar fi declarat în public…

În ce revistă citise despre supermagazinul acela new-yorkez unde o dată cu tablourile vândute, direcţia îţi împrumuta şi un profesor de arte? Omul te învăţa fraze şablon de cel mai mare efect: „Ador albul lui Matisse“ sau „Ceea ce mă impresionează mai mult după breakfast este tuşa lui Constable. Atâta prospeţime…“

— Îţi place? se interesă Minerva. După mine, cel mai mult munceşte ăl cu ciocănelele…

Îşi păstra aerul serios. Era genul de observaţii la care Dobrescu greu rezista să nu izbucnească în râs, tocmai pentru că nu trebuia să râdă, iar Minerva cunoştea foarte bine amănuntul.

Locotenentul se amuză în surdină. Se uita la pianistă. O şatenă cu profil fin, îmbrăcată în alb. Mâinile delicate, suple, abia atingeau claviatura.

„Ce s-ar putea discuta în intimitate cu o astfel de femeie…“

Studie apoi mişcarea sincronizată a arcuşurilor, gustă plastic broderiile harpistei. Parcă ar lucra la gherghef…

Târziu, îşi dădu seama că renunţase la reperarea omului din umbră. Simţi o strângere de inimă.

„Cine o fi?!“

 

 

* * *

 

Părăsiră sala cu vreo zece minute înainte de terminarea concertului, stârnind indignarea spectatorilor:

— Ţţţţţ!

— Lasă-i să ţâţâie, spuse Minerva îndată ce ieşiră. Ăştia n-au treabă… Ei, te-ai prins?

— Nu, mărturisi Dobrescu, lăsându-şi fruntea în pământ.

— Aş fi încercat cea mai mare surpriză din viaţa mea, dacă s-ar fi întâmplat contrariul.

— Unde mergem?

Ocoliră clădirea Filarmonicii, ajungând într-o străduţă dosnică, puţin frecventată.

— Ce naiba facem aici? întrebă locotenentul privind firma discretă: Intrarea artiştilor. Aşteptăm să ne dea autografe?

Minerva se proţăpi în faţa lui:

— Dobrescu Vasile, comportă-te cuviincios! Îmi datorezi respect ca sex, vârstă şi grad! Ştiam că nu-i pedagogic să-ţi aduc cadouri! Adăugă brusc calmă, pe tonul obişnuit: Acuma să fii atent şi te conjur, nu căsca gura!

Traversară strada. Pianista şatenă, în rochie uşoară verde, cu braţele încărcate de flori, zâmbea de circumstanţă unor admiratori. Îşi luă rămas bun graţios şi se îndepărtă. Minerva şi locotenentul o ajunseră din urmă. Flancată, femeia întoarse surprinsă capul şi se opri locului. Păstra încă surâsul scenic.

— Ai recunoscut-o, dragul meu, nu-i aşa? întrebă Minerva pe tonul unei constatări mondene emisă undeva, în foaierul unui teatru. Vechea noastră cunoştinţă, domnişoara Elena Dimitriu…

 

 

* * *

 

Fata o privea ţintă. Afişa o curiozitate amuzată, puţin contrariată şi, exceptând ţinuta dezinvoltă, foarte sigură, era aceeaşi Elenă Dimitriu care-şi plimba filosofia morbidă la mănăstirea Domniţei. Aceeaşi sobrietate, aceleaşi gesturi reţinute, acelaşi zâmbet abia schiţat, luminându-i scurt obrazul.

— S-o luăm cum scrie la carte, propuse Minerva într-o dispoziţie excelentă. Nume, vârstă, naţionalitate, stare civilă, etc.

Colonelul Ionaş îşi zise că aşa cum sta, în spatele biroului, siluetă de cărbune în linii aspre profilată pe draperia galbenă, avea ceva din austeritatea călugărilor iezuiţi… Se uită la Dobrescu. Locotenentul încă nu-şi revenise.

Fata zâmbea.

— V-ar conveni să mă numesc Elena Dimitriu?

— Nu, darling! Nora Roman. Pianista Nora Roman. Vârsta?

— 27.

— 34, dar n-are importanţă. Se întoarse spre Dobrescu: La femei, adaugi din oficiu între 5 şi 7 ani. Nu exagerezi niciodată îndeajuns. Naţionalitatea!

— Română.

— Cu domiciliul stabilit în străinătate până la vârsta de 20 de ani. Ocupaţia!

Nora Roman îşi încruntă vag sprâncenele. Minerva gândi că face parte din femeile care-şi raţionealizează mimica feţii. De aici chipul neted, amăgitoarea tinereţe feciorelnică, ajutată evident de o anume virginitate a trăsăturilor şi o îngrijire constantă a tenului.

— Nu înţeleg ce sens are mascarada asta. Mă numesc Nora Roman şi sunt pianistă!

— În subsidiar, o corectă Minerva. Ca, hai să-i zicem, violon d’Ingres, şi o firmă în spatele căreia se desfăşoară cealaltă activitate. Spioană excelent cotată printre şefii întreprinderii TEX. Să-ţi explic ce-i aia TEX, fetiţo?

— Aveţi un remarcabil simţ al umorului, aprecie pianista. Vă asigur că l-am gustat şi la mănăstire…

Minerva îşi arătă dinţii albi prea mari într-un zâmbet despre care Dobrescu ştia că se vrea fermecător.

— Ai pretenţia că mi-ai mirosit adevărata identitate încă de la mănăstire?!

Femeia îşi clătină capul. Se juca cu medalionul de la gât plimbându-l în dreptul gurii pe toată lungimea lanţului.

— Aş minţi dacă aş afirma că am avut cea mai vagă bănuială.

Minerva îşi astâmpără un licăr scurt de triumf. O măsură lung. Colonelul cunoştea privirea aceea neagră, pierdută printre genele rigide, fals contemplativă, fals inertă.

— Eşti o femeie frumoasă, începu ea cu voce stinsă. Frumoasă, inteligentă, talentată… De ce ţi-a trebuit tot balamucul ăsta?

— Ce importanţă poate să aibă pentru dumneavoastră?

Păru dintr-o dată obosită, îmbătrânită, ca şi cum i-ar fi căzut o mască.

— Încerc să te înţeleg.

Nora Roman se răsuci în fotoliu. Avea o gambă perfectă, superb evidenţiată de escarpenul decoltat din antilopă cu toc gros de cristal.

— Vă propun un schimb, făcu pianista. Enigma Nora Roman contra misterul descoperirii Norei Roman. Nu-mi ascund curiozitatea. Faţă de măsurile de precauţie luate – probabil ştiţi că nici unul din complici nu mă cunoaşte – performanţa dumneavoastră mi se pare fantastică. De o oră sunt incapabilă să mă gândesc la altceva. Nu ştiu să fi comis vreo eroare. Ce anume v-a pus totuşi pe urmele mele?

— Am să-ţi spun. Nu pentru că mă tentează propunerea dumitale. Ceea ce ştiu în momentul de faţă e de ajuns pentru ca dosarul să ajungă mâine pe masa procurorului. Cât despre „enigma Nora Roman“, în materie de spionaj există trei variante. 1) Fanatism – ceea ce nu e cazul – Loin de là, cum ai spune dumneata. E ridicul să-mi vorbeşti despre convingere, când procedezi ca un borfaş pentru a pune mâna pe formula unui nou medicament. Un anestezic pe care domnii de la TEX intenţionau să-l folosească ca halucinogen speculându-i proprietăţile destructive. 2) Banii. Hm, cine ştie, poate ai obsesii de acumulare. Am mai cunoscut un caz… Câştigi cât vrei – concerte în ţară şi în străinătate, televiziune, radio… Greu digerabil. Cred mai degrabă într-o energie greşit canalizată. Legat poate şi de boala dumitale. Căci debilitatea pulmonară e singura trăsătură autentică din falsa Elena Dimitriu. Se pare că ftizicii sau doar candidaţii la ftizie duc o viaţă extrem de intensă. Încearcă să stoarcă de la fiecare minut de existenţă tot ceea ce poate oferi. E o reacţie de sfidare spasmodică, adresată spectrului morţii care veghează în subconştientul bolnavului. Dumneata nu te-ai prostituat, n-ai devenit alcoolică, nici toxicomană. Ai ales alte senzaţii: aventura, jocul cu moartea, alta decât cea care găureşte plămânii, căci printr-o logică perversă moartea brutală, violentă, moartea datorată unui glonţ căpătat în faţa plutonului de execuţie ori aiurea pare mai dulce, mai acceptabilă. În sfârşit, pe-aici.

Norei Roman îi luciră ochii:

— Puteţi şti dumneavoastră ce înseamnă sentimentul pe care ţi-l dă riscul?

— Imaginează-ţi că am idee, o întrerupse Minerva. Nu croşetez mănuşi pentru orfani într-un azil de bătrâni.

Nora Roman respiră adânc. După câteva clipe, reveni la vechea expresie. Placidă, rezervată.

— Să recapitulăm! Materialul l-ai obţinut încă de la Bucureşti. Şi totuşi, îl urmezi pe Lucaci la mănăstire. Nu poate fi decât o singură explicaţie. Domnii de la Paris ţi-au atras atenţia că formulele sunt incomplete. Perfect! Prin intermediul lui Firu, ţi se precizează apoi că ceea ce lipseşte este cifrul lucrării. Subtilizezi agenda şi surprinsă asupra faptului îl lichidezi pe savant. Deşi ştii că în mod firesc urmează ancheta crimei, continui să rămâi la mănăstire. Îţi dai seama că nu mi-a fost prea greu să înţeleg de ce: o spioană dată la fund, brună sau blondă, aşa ori pe dincolo, e căutată. Securitatea intră în alertă, frontierele sunt avertizate. Iar peste două săptămâni, Nora urmează să treacă graniţa cu prilejul unui turneu. Există riscul să fie reţinută. În schimb, o femeie ucisă îţi sugerează instinctiv cuvântul „victimă“. Deci spionul alias-asasin e căutat aiurea. În speţă, la mănăstire printre oamenii arhondaricului: Radian, Popescu, pictorul, Dabu. Şi aici – se uită spre Dobrescu – e cazul să fac anumite precizări: mediul ţi-a favorizat acţiunile. Fiecare din ei, e un mic suspect: Radian face exerciţii supraomeneşti ca să-şi învingă boala. Se ascunde pentru că e un orgolios, nu suportă compătimirea. Iar eu îl văd în picioare. Ce concluzie se poate trage? În plus, găsesc în odaia Elenei Dimitriu asasinate, un indiciu care atestă clar că arhitectul a trecut pe acolo. Un clonţ mic de metal, de la şireturile lui Radian. Are pantofi italieneşti de antilopă gri-bleu care sar în ochi. Sar în ochi şi şireturile cu metal nichelat la vârfuri. Nimeni nu posedă o astfel de încălţăminte. Iată-l pe Radian mai mult decât suspect. Popescu te ajută fără să vrea. Face parte din nefericita specie a impostorilor. Pentru a-şi da importanţă afirmă snob că e farmacist, calitate sub care cerem relaţii de la Fabrica de medicamente. Oamenii ne răspund că habar n-au de existenţa vreunui farmacist cu numele ăsta. Şi pe bună dreptate. Popescu lucrează ca magazioner. Corelaţia e dificilă din cauza numelui frecvent. Nimeni nu se gândeşte că mustăciosul de la mănăstire este magazionerul despre care cerem relaţii. Peste toate alea, băiatul mai e şi hemofil. Îi curge sânge din nas. De teamă că nişte picături căzute pe pulover ar putea fi răstălmăcite, le arde cu ţigara… Dabu, – găinar – hoţ de buzunare, e căutat de miliţie, şi se ascunde naufragiind în postura de infirmier al arhitectului. Nici la mănăstire nu-şi vede de treabă. Încearcă mici furtişaguri, îmi cotrobăieşte prin odaie, şterpeleşte ceasul profesorului, se agită. De ajuns ca să fie luat în obiectiv. Pe Zamfirescu îl închide în odaie pseudo-farmacistul. O glumă proastă dar care ne pune pe gânduri. Orice ne pune pe gânduri în astfel de împrejurări. Când îl omori pe Lucaci, încalţi bocancii mei. O concluzie se va impune… În general, te dai peste cap pentru a încurca ancheta, pentru a ne crea suspiciuni în legătură cu toţi musafirii mănăstirii. Şi atunci, pui la cale trucul cu moartea aparentă. Pentru ca să nu existe dubii, pentru ca ceea ce avea să urmeze să fie cât mai convingător, verosimil, „indiscutabil“, ai simulat tentativa. Cuţitul înfipt în lambriu trebuia să certifice anumite intenţii criminale vizavi de dumneata, venite din afară. O tentativă nereuşită nu exclude intenţia. Cu atât mai „indiscutabilă“, excluzând aprioric ideea de sinucidere, avea să fie moartea cauzată de o andrea înfiptă în inimă. Fireşte, în extremitatea stângă a pieptului.

Făcu o pauză. Femeia zâmbea nedisimulându-şi consternarea şi pe undeva o admiraţie sinceră.

— În stânga, reluă Minerva, căci inima – datorită unei anomalii congenitale – o ai în dreapta. Greşesc?

— Nu.

Ionaş îi aruncă o privire locotenentului. Dobrescu urmărea demonstraţia Minervei cu sufletul la gură.

— Nici un risc deci, pentru un om cu rutină în astfel de exerciţii. Ce mă deranjează azi, este că n-am sesizat chiar atunci nuanţele. Trebuia să-mi atragă atenţia simulacrul cu atât mai mult cu cât nu este un an de când urmăream la televizor o emisiune de demonstraţii yoga. Protagonistul – un francez dacă nu mă înşel – îşi traversa gâtul cu o andrea de la un capăt la celălalt. Dumneata, având inima în dreapta, şi calculându-ţi atent unghiul ca să nu perforezi plămânul, nu periclitai nici un organ vital. După aceea, a fost simplu. Căzând prin acelaşi procedeu yoga în stare cataleptică, ai fost transportată la morgă. Râse: Se putea oare îndoi cineva de adevărul morţii dumitale? Aici intră în scenă… Se simţi tentată să se întoarcă spre locotenent şi să-l apostrofeze: „Încă n-ai ghicit cine, Dobrescule?“ Dar astea erau chestiuni care îi priveau doar pe ei doi… Intră deci în scenă complicea dumitale maica Zenobia. Ţi-e soră uterină, nu?

— Da. A avut totdeauna o slăbiciune pentru mine.

— Desăvârşită actriţă! Nici o asemănare la prima vedere. Şi totuşi există un amănunt care şochează o privire atentă. Aceeaşi uşoară asimetrie a nărilor. Dreapta mai sus, stânga mai jos. Am întâlnit mulţi fraţi care nu seamănă. Rămâne totuşi ceva, un aer de familie. Mai greu de desluşit la femei din cauza machiajului şi părului. Am dedus că sunteţi surori uterine şi datorită unui element de natură mai mult psihologică. În general, sunt relativ legaţi doar copiii cu mamă comună. Fraţii vitregi din acelaşi tată se comportă în viaţă ca nişte străini. Puteam să greşesc, desigur, dar se pare că intuiţia nu m-a înşelat. Deci maica Zenobia te ajută. Pune din timp ochii pe o tânără, stabilită de curând în Râmnicu-Vâlcea, adevărata Elena Dimitriu, care aduce vag cu dumneata. Douăzeci şi opt de ani, înaltă, firavă, blondă, Fata trebuie asasinată cam la ora când dumneata îţi înfigi andreaua în piept. De asemenea e necesar ca sosirea la Morgă să fie relativ concomitentă, iar modalitatea de crimă identică. Maica Zenobia face oficiul lichidând-o pe adevărata Elena Dimitriu în timp ce aşteaptă, ca de obicei, pe şosea vreo ocazie care s-o ducă la Govora şi îi distruge actele. În felul acesta, fata devine un cadavru neidentificat. Autopsia nu are loc de îndată. Vă aflaţi amândouă întinse pe masă. Dumneata, să zicem, aveai numărul 12, dânsa – 20. În registru deci, în dreptul numărului 12, eşti trecută dumneata. La numărul 20 cadavrul neidentificat. Inversezi numerele şi dispari. Cine a dispărut? Evident, în conformitate cu datele din registru, a dispărut cadavrul neidentificat. Colaboratorul meu va afla câteva ore mai târziu că ţi s-a făcut autopsia… Confuzia e la îndemână. Amândouă tinere, blonde… Desigur, frapează volatilizarea unui cadavru. Dar până să faci legătura între două cazuri aparent distincte, până ce forurile competente vor descoperi care-i identitatea victimei de pe şosea „ce şi-a permis să dispară de la morgă“ se scurge un timp. Mi-am ridicat pălăria nu atât în faţa combinaţiei diabolice, cât a performanţei cataleptice. Să induci în eroare un medic legist, nu mai vorbesc de noi ceilalţi, din momentul introducerii andrelei până ajungi la morgă, iar acolo să te trezeşti la ţanc şi oportun, mi s-a părut fantastic…

Nora Roman îşi dădu la o parte o şuviţă de păr.

— O chestiune de exerciţiu. Orice fachir indian consideră procedeul o jucărie. Acolo, pentru aşa ceva nu se mai plăteşte nici măcar un cent. E fumat! Fac yoga de la cinci ani. Tatăl meu, unul din foştii şefi legionari fugiţi în străinătate, mi-a decis de mult soarta. Copilăria şi adolescenţa mi-am petrecut-o în şcoli de spionaj. Exerciţii fizice, alternând cu altele de voinţă: judo, limbi străine, cunoştinţe tehnice, yoga, câteva profesii… Râse: Nu e dificil să intri în somn cataleptic. Dificil e să te trezeşti. Dar am reuşit cu o diferenţă de 12 minute faţă de ora propusă… Trase aer în piept: Veţi mai avea de furcă cu TEX. Sectorul „medicamente“ face parte dintr-un angrenaj uriaş care vizează sectoarele cele mai diverse: metalurgie, siderurgie, industrie de avioane, cercetări nucleare şi de orice fel, până şi agricultură.

Tăcu un timp, privind fără să vadă obiectele de pe birou:

— Acum nu mai contează… Aş vrea să ştiu totuşi în ce a constat greşeala…

— Ai comis mai multe greşeli. Infinitesimale, dar mai multe… Să depănăm cronologic.

Minerva avea tonul demonstraţiilor dezvoltate în faţa tablei negre. Totul era firesc, organizat. Matematicienii clasei nu conteneau să se mire cum cineva – şi la această rubrică intra şi Dobrescu – reuşeşte să nu-i înţeleagă explicaţiile.

— Cronologic deci… M-au izbit iniţial anumite neconcordanţe în personalitatea dumitale. Aceasta, în faza tatonărilor primare. Era limpede că minţi. Nu ştiam încă până unde, cât şi de ce. Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost de ce ascundeai că eşti muzicantă profesionistă. Modestie? Disimulare de dragul disimulării?

— Cum aţi sesizat?

— Cântărind unele detalii. Fiecare în parte nu însemna mare lucru, dar împreună desemnau o individualitate. De pildă, unghiile tăiate adânc în carne, la o femeie care e departe a a-şi ignora aspectul fizic. Câteva expresii specifice „un stacato“ pentru a desemna temperamentul lui Zamfirescu, ori acel „intermezzo“ când am intrat la dumneata în odaie pentru prima dată şi s-a auzit ţipătul cucuvelei. O anumită nervozitate a degetelor, în neîncetate arpegii atunci când nu te controlai. Nu tamburinarea nervoasă, frecventă la mulţi. Uneori schiţai chiar fragmente de frază muzicală. Asta automat, pe aşternut, atunci când de pildă eu cu pătura în cap îţi ascultam poveştile înfricoşătoare. Certitudinea mi-ai oferit-o printr-o mică neglijenţă. Ultima fotogramă din filmul cu formulele profesorului expediat din Bucureşti cuprindea o înştiinţare pentru TEX. Biletul fotografiat se afla pe un teanc de note muzicale. Cadrând prea larg, aparatul a înregistrat şi o frântură de frază muzicală. Era limpede! Numai că asta am observat-o la Paris, după recuperarea filmului. M-a intrigat şi vocabularul dumitale. Aveam tot timpul impresia că în ciuda unui accent impecabil românesc, traduci în permanenţă din altă limbă. Mai precis că gândeşti în franceză şi simultan traduci. Specificul „am sentimentul“ corespondent al lui j’ai le sentiment în loc de „am impresia“, „de acord – d’accord – când ţi-am propus să nu stingem lumina, substituindu-l pe „bine“, sau românescul „în regulă“ , j’aime – iubesc, în loc de „îmi place“, bons offices – bune oficii, je pense – gândesc şi nu firescul „cred“ iar exemplele sunt nenumărate. Şoca mai ales o anumită construcţie a frazei, o sintaxă specifică. Oftă: I-ai păcălit pe mulţi…

Dobrescu se roşi ca sfecla. Colonelul Ionaş reflectă că Minerva era incapabilă să uite că locotenentul nu mai poartă uniformă bleumarin cu număr matricol pe braţ…

— Ţi-au fost favorabile şi împrejurările. O călugăriţă somnambulă, umbră neagră care se plimba noaptea prin mănăstire, o cucuvea aciuată oportun prin împrejurimi. Mai mult te-a pus în încurcătură Firu. Jucând descoperit, putea fi uşor reperat. Pierdeai un pion comod, care ştia totuşi câte ceva. De aceea ai riscat nebuneşte subtilizând schiţa pictorului şi filmul lui Popescu. Se ridică în picioare: Apropo, complimente de la şefi. E nostim, dar aveţi destine simetrice. În momentul de faţă limpezesc afaceri în Quai des Orfèvres.

Nora Roman zâmbi:

— Sunteţi un mare număr. Fără egal!

— Vezi, remarcă Minerva cu ochi strălucitori: Din nou ai tradus: Un drôle de numéro…

 

 

* * *

 

Pe la miezul nopţii Minerva încercă să încropească cina: supă în plic, măsline şi un carton cu 12 cataifuri, cumpărate la Nestor, câteva minute înainte de închidere.

Spiridon dădea târcoale mesei. Generoasă, Minerva îi puse trei prăjituri în farfurioara lui din porţelan de Sèvres.

„Adicătelea, de ce n-ar mânca civilizat şi câinele?!“ remarcase cândva spre stupefacţia locotenentului Dobrescu.

Desfăcu pe covor jocul adus de la Paris. Era o jucărie minunată, şi fiecare amănunt fusese redat cu minuţiozitate: acele coniferelor, cantoanele cu olane roşii, cărămizile tunelului.

Înghiţind cu deliciu câte o lingură de frişcă, Minerva conchise că cel mai mult şi mai mult îi plăceau semafoarele automate şi funcţionarii ţepeni în uniforme strălucitoare. La trecerea trenului, apăreau înghiontiţi parcă din spate, salutând. Cel burtos, cu mustaţă şi pipă, era şeful de gară. Privindu-i doar obrazul emailat, cu nas stacojiu de amator de absint, puteai să-i imaginezi biografia.

„Ai naibii, franţujii…“

Întinse mâna după telefon şi cu aparatul în poală formă numărul locotenentului:

— Te-ai culcat, Dobrescule?

— Nu. Mă uitam la trenuleţ…

— Şi tu?! Minerva se înveseli grozav: Şi eu… Ei, cum merge al tău?

— Colosal! Acum trece podul…

— Dar de semafoare ce zici?!

Ochii Minervei străluceau. Urmărea cu sufletul la gură trenul care trebuia să iasă din tunel.

— Viaductul e cel mai tare, opină locotenentul.

— Aşi! Tipul cu pipa! Scoate şi fum… Mă întreb care-i chestia. Probabil…

Trezit de zgomot, papagalul Keops începu să bombăne:

— a plus b pătrat egal a pătrat minus 2 ab…

— Nu prea e în progres băiatul, observă Dobrescu la celălalt capăt al firului.

— Dacă ţi-am băgat ţie în cap formula, până la urmă o deprinde şi el…

Luna cheală, gogonată ca o minciună, îşi vârâse capul pe fereastra Minervei. Trenuleţul traversa câmpii verzi, cu brazi din carton şi căsuţe de plexiglas cu olane roşii…