Capitolul III

 

 

OASPEŢII ARHONDARICULUI

 

 

Mănăstirii nu-i lipsea nimic din idilicul aşezămintelor de acelaşi fel. Împrejurimile superbe, bisericuţa veche de câteva secole, muzeul cu piese rare de cult ori mirene, icoane doldora de argint, un naş de obârşie domnească, inevitabila legendă romantică, puţin înfricoşătoare.

Măicuţele, în straie negre, alunecă umbre sfioase, şovăielnice, printre zidurile vechi. Au chipuri blajine, zâmbete cuminţi, se miră repede şi râd uşor, copilăreşte, acoperindu-şi gura cu mâna rotofeie, fără unghii.

Locotenentul Dobrescu observă poziţia casei de oaspeţi situată în afara zidurilor mănăstirii. Arhondaricul fusese conceput ca o aripă specială, distinctă. Noaptea, o dată cu închiderea porţii înalte de fier, orice comunicare între cele două corpuri era complet tăiată. Stilul şi dispunerea camerelor la parter şi etaj amintea arhitectura hanurilor de odinioară.

Florea, şeful de post, îi ieşi înainte:

— Conform dispoziţiile dumneavoastră, nimeni nu a părăsit mănăstirea. Adăugă conspirativ: Maica stareţă vrea să vă vorbească.

 

 

* * *

 

Era o femeie suplă, nu prea în vârstă cu chip ascetic. Emana o linişte deplină, izvorând nu atâta din resemnare dogmatică, cât dintr-o filosofie personală asupra existenţei. Mâinile înguste gesticulau rar, dându-ţi senzaţia inexplicabilă, copleşitoare de alinare. Îl primi pe Dobrescu într-o încăpere aerisită, cu mobile puţine. O ladă de zestre domnească, câteva jilţuri cu spătar incomod, sculptat, un sfeşnic din argint greu, icoane vechi.

— L-am cunoscut bine pe doctorul Lucaci, începu stareţa privindu-l deschis, în faţă.

Avea o voce cultă, cu intonaţii calde.

— Este a cincea vară când vine la noi. Un pasionat al profesiunii. Din nefericire, îmi lipsesc elementare cunoştinţe medicale. Nu înţelegeam tot ce spune, dar suficient ca să-mi dau seama ce aport extraordinar pentru ştiinţă ar fi reprezentat rezultatul eforturilor sale.

— Aveţi idee în ce stadiu se aflau lucrările sale? Ca prieten vechi…

Stareţa zâmbi cu îngăduinţă:

— Simţămintele, domnule procuror, ni le lepădăm îndată ce păşim în acest locaş. Nu putea fi vorba acum de prietenie. Venea la noi pentru că îi plăceau meleagurile. Nu ascund că l-am protejat puţin. Îi rezervam odaia, maica Zenobia îl îngrijea atent. Timpul, treburile noastre, nu ne îngăduiau să tăifăsuim pe cât am fi vrut.

Bătu scurt din palme. Uşa se deschise şi apăru faţa rotundă, copilăroasă a unei călugăriţe de vreo 40 de ani.

— Maică Zenobie, ceru stareţa blând, adu cele cuvenite oaspeţilor.

— Nu vă deranjaţi, se opuse de circumstanţă Dobrescu. Adăugă după câteva clipe: Vă rog să n-o consideraţi drept o imixtiune nedelicată. Încerc să-mi verific o impresie: Aveţi studii superioare?

O lumină mică, nostalgică aprinse ochii stareţei:

— Am absolvit în anul 1932 facultatea de filosofie.

Maica Zenobia se ivi în pragul uşii. Pe o tabla întinsă aducea câteva chisele de dulceaţă. În ceasul tihnit al amiezii, în interiorul răcoros alb-negru, căpşunile, portocalele, nucile verzi şi cireşele din vasele de cristal aruncau bulgări coloraţi de lumină. Apa rece aburea paharele înalte ca nişte pocale.

— L-am văzut pe doctorul Lucaci, abia a doua zi după sosirea sa la mănăstire. Mi-a spus că cercetările sale sunt isprăvite. Urma sinteza. Îşi exprima oarecum nemulţumirea faţă de oaspeţii arhondaricului. Ce-i drept, mai mulţi ca niciodată.

— Câţi sunt?

— Şase, fără Lucaci.

— Asta înseamnă mult?

— Suntem una din mănăstirile care nu găzduim decât în cazuri excepţionale.

— Ce înţelegeţi prin aceasta?

— Rătăciţi în faptul nopţii, cărora din creştinească datorie le oferim adăpost. În rest, primim oaspeţi trimişi de Mitropolie. Zâmbi: Permisiunea se acordă cu destulă zgârcenie.

— Cei şase locatari ai arhondaricului v-au prezentat astfel de avize?

— Da. Şi-am fost puţintel surprinsă.

— Nemulţumirea doctorului Lucaci era generată în acest sens şi de o oarecare îngrijorare? Mă refer la securitatea persoanei şi a operei sale.

— Acum, după cele întâmplate, înclin să cred că da. Atunci mi s-a părut doar iritat, sâcâit că nu se putea odihni.

— Înţeleg. Dat fiind că oaspeţii dumneavoastră au intrat în mănăstire pe baza unor aprobări speciale, înseamnă că dispuneţi de un minimum de relaţii în ceea ce-i priveşte.

— Destul de sumare. Numele, ocupaţia, seria buletinelor. Ni se cer de la miliţie.

Se ridică şi trase un sertar camuflat al lăzii de zestre, scoţând o foaie de hârtie.

— Aici sunt trecuţi toţi, cu datele respective şi forul care a emis recomandarea.

Locotenentul privi hârtia completată cu cerneală neagră.

— Când aţi întocmit această listă?

— Nu eu am întocmit-o, surâse stareţa. Maica secretară ţine evidenţa.

— Figurează absolut toată lumea?

Femeia zâmbi:

— N-avem ascunzători sau camere secrete, domnule procuror. Cel puţin nu le cunoaştem. Şopti, bătând cu unghia în foaia de hârtie: Cel care i-a luat viaţa e aici, pe listă.

 

 

* * *

 

Locotenentul ieşi pe cerdac. De-acolo, de sus, se vedea curtea arhondaricului, destul de largă, împrejmuită cu un zid înalt. Bănci de piatră, tufişuri de trandafiri şi iasomie, copaci bătrâni care-şi uitaseră anii, un rond cu muşcate, o fântână.

Trecu în revistă locatarii strânşi în grup ori răzleţiţi. Comentând cu gesturi largi şi priviri piezişe spre cerdacul stareţei unde bănuiau că se află anchetatorul sosit din Bucureşti, ori doar plimbându-se cu mâinile la spate, erau în mod evident agitaţi, preocupaţi de ultimele evenimente.

— I-aţi cunoscut personal? se interesă Dobrescu.

Stareţa clătină capul.

— Evit contactul direct. Maica Zenobia vă poate oferi eventuale informaţii. Dânsa se ocupă de casa de oaspeţi.

— Vreţi s-o chemaţi?

Stareţa se retrase.

Unul din locatari atrăgea în mod deosebit atenţia. Un bărbat foarte brun, la vreo 35 de ani, de o frumuseţe impresionantă. Trăsăturile puternice, masculine, prindeau în lumina soarelui amiezii luciri metalice. Stătea într-un cărucior de infirm, cu genunchii acoperiţi de un pled pufos, cadrilat. Privindu-i mâinile suple, cu tresăriri nervoase, bărbia fermă ridicată într-o mişcare caracteristică, Dobrescu încercă o strângere de inimă. „Un şoim cu aripile amputate…“

Ghicea în fruntea încăpăţânată, în conturul hotărât al buzelor, în sclipirea ochilor o voinţă de oţel, o trufie drăcească, o inteligenţă ce depăşea cu mult media.

„Da, da, murmură locotenentul amintindu-şi descrierea Minervei: Un individ cu adevărat remarcabil…“

— Cine e?

Maica Zenobia, măruntă, plinuţă cu faţa ca o lună plină răspunse precipitat, oprindu-se des:

— Domnul arhitect Liviu… Liviu Radian. Din Bucureşti… Cam repezit, dar cumsecade… Anul ăsta a venit la noi. Pentru prima oară a venit.

— Ce-are la picioare?

Chipul femeii se întristă.

— Parcă poţi să ştii? Da-i întreg… Numai că nu umblă. Îşi făcu o cruce. Voia Domnului! Îl îngrijeşte nea Dabu. Om cumsecade, nevoiaş…

— Cine?

Călugăriţa clipi nedumerită:

— Nea Dabu.

Şi-i indică silueta unui bărbat în vârstă – 55 poate 60 de ani – trântit la câţiva metri de cărucior. Mesteca un fir de iarbă, plimbându-şi ochii în jurul curţii. Ochi mici, vicleni, înfundaţi în orbite. Altfel, faţa era inexpresivă, ridată, cu păr puţin şi cărunt. Individul iradia nedefinit o anumită atmosferă. Un soi de dezinteres suveran, paradoxal faţă de atenţia mereu trează a ochilor. Părea să nu-i scape nimic. Un om cu urechile ciulite. „Climatul îmi e familiar, remarcase Minerva: Dabu are aerul, pecetea imposibil de confundat pe care o imprimă anii de vagabondaj. Nenumăratele toamne, ierni sau primăveri petrecute sub un pod, pe o scară, într-o magazie, în fân, sub cerul liber ori în culcuşuri de ocazie îşi stigmatizează victimele. Totală nepăsare faţă de ziua de mâine, atenţie concentrată pentru vânarea unui chilipir imediat, o masă, o haină, un adăpost.“

O femeie suplă, tânără, se apropie de căruciorul arhitectului. Schimbară câteva cuvinte apoi se îndepărtă.

— Domnişoara Elena Dimitriu, şi chipul călugăriţei se lumină. Un înger, un adevărat înger. Slabă de plămâni, sărăcuţa…

Dobrescu zâmbi recapitulând recomandările Minervei: „Fata face tot ce-i stă în putinţă să pară neajutorată. Treaba asta păcăleşte al naibii bărbaţii. Îţi atrag atenţia pentru că te ştiu sensibil…“

Într-adevăr, Elena Dimitriu aducea cu un înger. Un înger fragil, nu dolofan cu rotunjimi roze, ca în pozele vechi. O frumuseţe cuminte, cu plete blonde, mătăsoase, ochi mari albaştri, nas subţire, uşor acvilin, gura mică nefardată. „Neprihănită!“ Termenul ţi se urca reflex pe buze. Ceea ce contribuia însă la climatul de candoare, precizase Minerva, era tenul diafan, palid, imaculat, pielea transparentă sub care i se simţea zvâcnetul sângelui. „Hm! Plămânii! De-aici, culoarea asta de madonă…“

Caracterizând-o, găsise că fata reprezenta un prototip: „Victima neajutorată din filmele Western de o anume factură, unde şeriful, după prodigioase curse de cai şi focuri de Colt-45 în preeria aridă, sfârşeşte prin a-i cere mâna. Siluetele lor se pierd în baia roşie a unui apus magnific…“

Fata ajunse în spatele bărbatului care lucra lângă şevalet. Omul se întrerupse şi explică ceva gesticulând cu paleta şi pensula.

Însăilă o conversaţie ciudată, incoerentă, presărată la prima vedere cu expresii englezeşti pronunţate impecabil. Pictorul habar n-avea de limba gentlemenilor din City. Emitea doar sunete, fără nici un sens, reproducând cu real talent pentru urechi neavertizate, o melodie English language.

Maica Zenobia începu să râdă domol, astupându-şi gura cu degetele grăsuţe:

— Domnul Bomby, Bomby Zamfirescu. Tare mai e nostim… L-oţi fi cunoscând… E pictor mare, venit din Bucureşti. I-a făcut un potret Florichii, nevasta popii din sat de ne-am crucit, nu alta: să juri că-i ea. Şi nu se uită la vopseluri. Femeia se ambalase: i-a desenat aşa de la dânsul, rochie roşie de catifea lungă, coroană pe cap, cercei verzi cât pumnul… L-a mai omenit soacră-sa cu o păreche de gâşte şi o turtă de caş – ce-i drept, mărişoară – de l-a băgat în tablou şi pe Gigi, ăl mic de şapte luni. Cu aripioare şi diblă de aur. Da’ cel mai mult se pricepe la raţe, ţigănci şi sfinţii doctori fără arginţi Cosma şi Damian. Zici că e vii, nu alta! Pe nemţeşte o ia numai când bea. O fi luat-o de dimineaţă… Încheie împăcată: Om cumsecade…

„Toţi sunt oameni cumsecade la femeia asta“, conchise Dobrescu.

Observă nasul pictorului scurt, cârn, gura nare croită în formă de inimioară – „semn sigur, spunea Minerva al celor mai mari cusururi la un bărbat“.

— Acu’, e adevărat, reluă maica Zenobia, nu-i singurul care trage la măsăluţă. Se aghezmuieşte şi don’ farmacist Popescu… Realiză păcatul şi îndesă câteva cruci deasupra buzelor.

— Cel cu mustaţă?

— Dumnealui.

— Om cumsecade…

— Cumsecade, săritor…

Înainte de a se lăsa văzută, Minerva îi cuprinse într-o privire de ansamblu. Comentau, evident, moartea lui Lucaci, fiecare expunându-şi punctul de vedere pe tonalităţi de sentinţă. Simţeau nevoia să vorbească, nu să asculte, astfel că opiniile emise erau combătute formal cu câte un „nu cred“ sau „imposibil“, rămase fără argument. Vocile se încrucişau, oamenii se trăgeau de mânecă solicitându-şi reciproc atenţia.

Calm, urmărindu-i cu un zâmbet lucid, arhitectul Radian participa vag la discuţie. Rezerva impunea celorlalţi, aşa cum orice atitudine distinctă manifestată de membrul unui grup, singularizându-l, atrage atenţia. Şi pentru că tăcerea poate fi divers interpretată, cel mai adesea îngrijorând, oamenii, după fiecare ipoteză formulată, îi cereau avizul din ochi.

Zamfirescu ţipa cel mai tare, împroşcând cu silabe şi interjecţii englezeşti. La intervale regulate, se dădea un pas înapoi măsurându-şi tabloul din diverse unghiuri.

— Bietul om! exclamă Elena Dimitriu. Peste ochii albaştri trecu o umbră. Se zgribulise toată. O floare înaltă, doborâtă de o pală de vânt: Prin ce clipe îngrozitoare trebuie să fi trecut…

Dabu, întins lângă căruciorul arhitectului, deschise ochii, ferindu-l pe celălalt de soare. O privi fix dar nu spuse nimic.

— Hai, că picaşi bine, cucoană, exclamă sarcastic farmacistul Popescu.

Se amuza copios, nu se ştie de ce.

Minerva, deconcentrată, îşi lăsă pe iarbă bagajul, „recuzita“ încropită la Vâlcea: pachete unsuroase în hârtie cafenie şi legate chibzuit cu sfoară, borcane învelite în jurnal sub care se ghiceau mâncăruri grase, gospodăreşti, o sticlă cu un lichid roşu „vin natural, fără chimicale…“

În cerdacul stareţei, maica Zenobia o arătă cu degetul. Pe chipul placid, gelatinos sub piele, locotenentul citi oarecare spaimă şi un dispreţ mirean.

— Asta-i Jeni Cociaşu. Suflă: E sub stăpânirea Satanei…

Dobrescu o privi surprins.

— Cum aşa?!

Maica Zenobia îşi strânse buzele fără sânge:

— Nu-i întreagă…

Locotenentului nu-i veni să creadă urechilor. O considerau pe Jeni Cociaşu „plecată cu sorcova“. Foarte bine, ăsta era jocul. Dar ca să se izbească în anno domini 1970, chiar într-un astfel de locaş, de o mentalitate ţinând de evul mediu că nebunii sunt suflete pierdute aflate sub stăpânirea diavolului, nu, hotărât la asta nu s-ar fi aşteptat.

Minerva ridică ochii. Silueta locotenentului i se păru mai fragilă ca oricând. Încerca o nelinişte.

Îngrijorarea răţuştei care-şi lasă puiul pe apă prima oară…