Capitolul XI
Zburau deasupra norilor.
Minerva, cu nasul lung lipit de sticla concavă, avea sentimentul că avionul străpunge straturile distincte – vioriu, albastru, argint, cenuşă – ale unei epiderme pufoase. Amabilitatea, în costum de stewardesă, oferea călătorilor ţigări şi surâsuri decupate din Paris-Match.
Observându-i linia încremenită a maxilarelor, Minerva reflecta la dezideratele imperative ale obligaţiei profesionale…
Alături, inginerul Georgescu trecea în revistă pasagerii, comunicându-i concluziile în şoaptă.
— Tipul din dreapta.
— Ce-i cu el?
— Nu citeşte, se preface. E de cincisprezece minute la aceeaşi pagină.
— Firesc, ţinând seama că studiază o gramatică ebraică. Nu credeţi?
Stewardesa se apropie, trăgând fermoarul aceluiaşi zâmbet fermecător:
— Coniac? Pepsi? Ciocolată? Ţigări?
Minerva refuză clătinând capul cu un licăr maliţios ascuns sub sprâncenele groase, îmbinate ca o perie de dinţi. Îşi imagina femeia anunţând o nenorocire. Un surâs larg prin care se strecoară vorbe mieroase: „Stimaţi pasageri, în următoarele zece secunde, ne vom prăbuşi. Călătorie plăcută!“
Îşi înfipse genunchii colţuroşi în spătarul fotoliului din faţă şi rotindu-şi ochii lucioşi se întoarse spre Georgescu.
— Domnule inginer, propun să stabilim amănuntele. În curând ajungem la Paris şi ţin să vă avertizez că vom avea de-a face cu indivizi mai mult decât versaţi. În consecinţă, o privire, un gest, sunt suficiente pentru a ne trăda jocul. Avizat, infractorul se va retrage ştergându-şi urmele. Nu vă pretind demonstraţii de sânge rece. Consideraţi drept axiomă ideea că viaţa dumneavoastră e în afară de orice pericol. Reprezentaţi un intermediar ideal pe care nimeni nu are interes să-l suprime. Vă cer un singur lucru: să fiţi dumneavoastră înşivă, cel dintotdeauna. Înţelegeţi?
— Desigur, surâse Georgescu. În general, vă exprimaţi destul de limpede.
— Bun. Atunci să recapitulăm. Din clipa aterizării, nu ne mai cunoaştem. Veţi coborî printre primii şi veţi cere hamalului să cheme un taxi. Înainte de a închide portiera, indicaţi şoferului adresa. Hotel Paradis, nu?
— Exact.
— E foarte posibil ca „legătura“ să fie prin apropiere. Eu am să vă urmez cu altă maşină. Bănuiesc că hotelul are un bar…
— Da. Un bar mic, lipit de scară.
— Perfect. Închiriaţi o cameră, şi, în timp ce vă întocmiţi formele, comandaţi ceva. Întârziind în hol, veţi înlesni „legăturii“ posibilitatea de a ne ajunge din urmă.
— Clar!
— Urcaţi sus, faceţi un duş, schimbaţi-vă hainele, apoi coborâţi.
— După cât timp?
— Îndată ce vă isprăviţi toaleta. Anunţaţi chiar c-o să lipsiţi circa două ore. Dacă vă caută cineva, să revină. Ieşiţi apoi şi aşteptaţi-mă în colţul străzii. Cam asta ar fi totul. Încă o dată, vă rog să nu luaţi nici o iniţiativă. Lăsaţi lucrurile să se desfăşoare de la sine.
* * *
Aereoportul Le Bourget îi întâmpină cu forfota sa obişnuită. În sala de aşteptare, Minerva privi jur împrejur cu o curiozitate lacomă aşa cum de fapt procedează orice nou sosit la Paris. Încercă să-şi dea seama, acum, după primul contact cu Parisul, în ce măsură impresiile corespundeau cu cele de acasă, spicuite din filme, lecturi ori atmosfera şansonetelor lui Yves Montand. Se trezi fredonând în gând şi mai puţin fals ca de obicei „Sous les ponts de Paris“…
Trecu în revistă chioşcurile care ofereau produse specifice începutului ori sfârşitului de voiaj. Cărţi poştale menite să înverzească chipurile amicilor de-acasă, ca şi cum dacă expediezi o ilustrată cu Moulin Rouge înseamnă că ai şi petrecut acolo, reviste cu vedete superbe, sofisticat machiate, pe prima pagină, păpuşi franţuzeşti – suveniruri în costum de epocă închise în cutii de plexiglas – brichete nemţeşti, ciocolată Suchard, brelocuri cu tumul Eiffel, stilouri, ţigări americane, mii de fleacuri tentante, strălucitoare, inutile, desăvârşit ambalate.
Reuşi să treacă şi de vamă. Avu chiar plăcuta surpriză să constate că funcţionarii acordă oarecare bunăvoinţă posesorilor de paşapoarte româneşti.
O luă pe urmele lui Georgescu, când o femeie voinică, foarte agitată, îmbrăcată în negru cu o broşă uriaşă de doliu – onix şi aur – prinsă la gât, o opri gâfâind:
— Hello, mister Hardwill! Apoi într-o pariziană zbuciumată, greu de urmărit: Scuză-mă că am întârziat, în ultimul moment a trebuit…
Minerva, cu ochii după inginer, îşi strâmbă perplexă nasul:
— Pardon?!
— Oh, femeia grasă păru să-şi piardă puţin cumpătul: Nu sunteţi mister Hardwill, noul grădinar al familiei de Vries? Pastorul Dexter mi-a scris…
„Ce tâmpenie“, bombăni Minerva trecând prin uşile groase. Îşi surprinse silueta lungă, ţeapănă într-un costum de voiaj, pantaloni şi jachetă cu carouri albe şi negre.
„Hm, trebuie să-mi schimb genul…“
* * *
Trei taxiuri, printre care şi cel al inginerului, se desprinseră de lângă trotuar. Cum Georgescu se afla în ultima maşină, Minerva rămase puţin deconcertată. Curând, un Renault – Dauphine, cu un bărbat între două vârste la volan, demară luând urma taxiurilor. În apropierea celebrei Jardin Du Luxembourg, primele două taxiuri cotiră pe strada Vaugirard.
Minerva zâmbi. Micuţul Dauphine, fără nici un fel de precauţiuni speciale, respecta traseul maşinii inginerului.
În sfârşit, ajunseră la hotel. Necunoscutul parcă maşina în apropiere, îşi aprinse o ţigară şi intră. Georgescu, rezemat de bar, sorbea dintr-un pahar cu vin roşu. Omul de la aeroport dădu un telefon. În cele din urmă, inginerul se hotărî să urce.
Necunoscutul îl opri întrebând politicos:
— Locuiţi cumva la camera 114?
— 321.
— Scuzaţi-mă.
Minerva respiră uşurată. Legătura era făcută.
Hotelul Paradis părea să nu-şi dezică numele. Holul enorm, decorat cu elemente moderne – plante din aramă înconjurate de fotolii „bol de coniac“, bazin de cristal cu peştişori aurii, lumini dulci bine camuflate – etala în prim-plan o scoică uriaşă pe marginea căreia se putea citi; Reception, Bureau de Change, Informations.
Domnea o atmosferă de mare hotel distins. Vorbele se schimbau în şoaptă, funcţionarii bine dresaţi, cu mişcări precise, sobre, nu păşeau, alunecau; se râdea estompat, declanşarea unei brichete la un capăt al holului putând fi înregistrată la celălalt. Directorul dovedise o remarcabilă grijă şi în alegerea personalului: funcţionare superbe, cu surâsuri lungi, ademenitoare, şi picioare de aceleaşi dimensiuni, lift-boys ferchezuiţi, mulatri scunzi care-şi arătau dinţii sclipitori la fiecare trei secunde, îmbrăcaţi evident în roşu şi aur, femme de chambre, midinete nostime, şi foarte sulemenite, cu nelipsitul şorţuleţ de dantelă.
La microbar, câţiva indivizi sorbeau plictisiţi din sondele cu Johnnie Walker and soda, Porto sau Martini, pe fondul unei interminabile bucăţi de jazz ce se revărsa dintr-un ungher.
Omul de la aeroport îşi aprinse a treia ţigară când inginerul Georgescu coborî. Conform indicaţiilor Minervei, inginerul înmână cheia fetei de la recepţie şi spuse destul de tare, poate puţin prea tare:
— Pentru oricine mă caută, revin la orele 23.
— D’accord , m’sieur.
Îşi controlă ţinuta în cubul de oglinzi „aruncat“ într-un colţ şi ieşi fredonând încetişor: „Capri c’est fini…“
Minerva, băieţoasă şi excentrică fără să-şi dea seama continua să frunzărească ziarele de seară, oprindu-se mai ales la pagina anunţurilor matrimoniale, spre amuzamentul animatoarei cu priviri flămânde care, plictisită, o observa fără jenă.
„De ce nu urcă? A trecut aproape o oră…“
În sfârşit, omul de la aeroport se ridică, aruncă barmanului o bancnotă şi se îndreptă spre lift.
Minerva îl lăsă să se îndepărteze apoi ieşi. Georgescu o aştepta la colţul străzii răsfoind o revistă ilustrată. Îi făcu semn şi inginerul se apropie.
— Persoana a urcat spre camera dumneavoastră, aşa bănuiesc.
— Ce trebuie să fac?
— Întâi să vă convingeţi. După aceea ar fi interesant să ştim cum procedează. Zâmbi: Există o scară de serviciu şi una de incendiu. Vă aştept în hol.
Refuzând serviciul mulatrului care-i deschisese uşa celuilalt ascensor, inginerul urcă scările. Ajuns la etajul III, înaintă cu precauţie. Zări silueta necunoscutului care, folosind cu pricepere un passe-partout, reuşise să deschidă uşa apartamentului. Se retrase pe scara de serviciu şi trecând printr-o uşă fereastră ajunse pe terasa din curtea interioară. Resturile de alimente, hârtii şi cutii goale de conserve, mirosul acru, neplăcut, zidurile coşcovite contrastau flagrant cu aerul de prospeţime din hol. Călca atent, evitând orice zgomot. Urcă treptele scării de incendiu înfiptă în zid şi ajunse sub fereastră. Ridicându-se pe vârfuri, privi printr-o crăpătură a jaluzelelor. Necunoscutul desfăcea mânerul valizei…
— Ei? făcu Minerva.
Inginerul clipi. Treaba părea să-l amuze. Avea aerul unui şcolar în vacanţă.
— Operează mânerul.
— E clar. Când sunteţi convocat la minister?
— Mâine dimineaţă la opt.
— Perfect! Vom proceda în felul următor: eu am să urmăresc individul, iar dumneavoastră îmi veţi asigura spatele.
— Adică?
— Vă veţi lua după noi. S-ar putea ca la rândul meu să fiu urmărită. Eu şi indirect omul de la aeroport.
Traversă, adăpostindu-se în spatele unui chioşc de ziare.
Privea mulţimea trecătorilor, un babilon de seminţii: turişti americani cu pălării cât roata carului cărându-şi patul în spinare, negrese tinere, graţioase ca nişte antilope, cu cârlionţii ascunşi sub peruci linse, grupuri de japonezi, mai toţi cu ochelari, nemţi nedespărţiţi de aparatul foto, franţuzoaice grăbite afişând indiferenţă, dar cu ochi atenţi, de linx.
Curând, omul de la aeroport părăsi hotelul şi urcând la volan ieşi în bulevardul Raspail. Minerva opri un taxi, recomandându-i inginerului, printr-un gest scurt, să facă acelaşi lucru. Necunoscutul traversă Sena şi magnifica Place de la Concorde, cea mai frumoasă piaţă din lume, după cum pretind francezii, ocoli La Madeleine, urcă încet spre bulevardul Clichy şi în sfârşit opri pe o străduţă îngustă. Îşi aprinse o ţigară, coborî şi, consultându-şi ceasornicul, porni agale spre Pigalle.
Una din miile de frumoase ale nopţii, într-un Ford Mustang decapotabil, frână în apropiere. Un bec fixat la bord îi lumina bustul.
„Să vadă creştinul pe ce dă banii“ înţelese Minerva.
Necunoscutul îşi plimbă ţigara de la un colţ al buzelor la celălalt, măsurând-o cu competenţă. În cele din urmă, întrebă în silă:
— Cât?
Femeia deschise portiera lăsând să se vadă două bancnote de o sută expuse sub ciorap, sus, deasupra genunchiului.
Omul de la aeroport strâmbă din nas.
— Pe ce, mătuşico?
— Salaud!
Îl înjurase calm. Invectiva era adresată mojiciei, căci acesteia trebuie să-i replici, aşa cum dacă cineva ţi-a dat împrumut o sumă de bani, eşti dator să i-o restitui.
Frumoasa trânti portiera, demarând brusc. Omul de la aeroport zvârli mucul de ţigară.
Minerva, cu aspectul său de presbiteriană scăpată în escapadă nocturnă, îl urma îndeaproape. Cotiră şi se trezi deodată într-o mare de lumini: Place Pigalle!
Imagine de apocalips! O încrucişare fantastică de reclame cu litere de foc, mobile, multicolore. Milioane de becuri dând contur clădirilor, firme de toate dimensiunile anunţând o surprinzătoare suită de localuri cu acelaşi profil, eternul striptease sugerat prin aprinderi şi stingeri succesive de lumini, un furnicar de oameni – fluturi de noapte atraşi de puterea electricităţii. Minerva avea să observe în curând că francezii „de condiţie“ evită compromiţătoarea Place Pigalle, locul de întâlnire al turiştilor dornici de senzaţii ieftine.
Omul de la aeroport arunca priviri dispreţuitoare portarilor, care pur şi simplu te trăgeau de mânecă:
— Poftiţi m’sieur! Veţi petrece o seară de neuitat. M’sieur! M’sieur…
Intră într-un cabaret a cărui reclamă promitea un program „unic“: numere de prestidigitaţie, yoga, cântăreaţă de culoare şi evident, striptease.
Minerva aşteptă câteva clipe în faţa vitrinei unui magazin lipit de local… Îl văzu pe Georgescu despicând fără efort mulţimea. Umerii largi atrăgeau privirile şi două fete îl măsurară cu un chicotit.
— Aţi observat ceva?
— Nimic deosebit, răspunse inginerul. Nostim pe aici, nu?
— Individul a intrat în cabaret. Mă duc după el. Rămâneţi prin preajmă. Vizavi e o bancă. Ezită: Poate că vă cer prea mult. În fond…
— Nici unul din noi n-a venit aici ca să se distreze, remarcă Georgescu coborându-şi privirea. Şi apoi, orice mi-aţi cere dumneavoastră, nu e prea mult.
Glasul îi tremura uşor.
Minerva încruntă sprâncenele. Îşi luă inima în dinţi şi pătrunse în cabaret. Avea să-şi dea foarte curând seama că mentalitatea francezului nu interzice unei femei să intre singură într-un local, că faptul în sine n-are nimic surprinzător, că în măsura în care ai o comportare rezervată nu rişti cu nimic mai mult să fii acostată decât într-o cofetărie din Bucureşti.
Comandă un Campari – băutură pe care o ştia de acasă şi i se părea cât de cât mai indicată pentru o doamnă, regretând că nu-i poate oferi locotenentului Dobrescu o mostră de „emancipare“.
Localul, o încăpere romboidală cu pereţii drapaţi în catifea de culoarea vişinei şi separeuri strâmte, era aproape gol. Necunoscutul salută un grup de tineri cu figuri deocheate care nu prevesteau nimic bun, apoi se apropie de un gigolo subţire şi excesiv de pomădat. Îi strânse mâna fără convingere, întrebând:
— M-a căutat cineva?
— Doamna în negru…, făcu celălalt amuzându-se. Cine naiba să te caute? Chiorul e la pârnaie, Jacques călătoreşte spre alte împărăţii şi în afară de mine, alţi prieteni nu ai.
— Crezi? întrebă insinuant necunoscutul îndreptându-se spre bar. Un scotch, Pedro!
Barmanul, mexican după ten, mustăcioară şi priviri, se informă dezvelindu-şi dantura, într-un surâs care-i decupa obrazul de la o ureche la cealaltă.
— Dublu, señor Robert?
— Ca de obicei.
„E de-al casei“ decise Minerva.
Individul îşi aprinse o ţigară şi luând paharul sorbi încetişor. Gigolo-ul se apropie potrivindu-şi dantela de la mânecile cămăşii.
— Altminteri?
— Am o întâlnire şi-mi fac idei că văzându-mă cu tine tipul se va grăbi să dispară… Bei ceva?
— Nu. Astă-seară, nu.
— Pesemne ai intrat în anul morţii.
— Care din noi?
Uşa se deschise şi intră o femeie în vârstă, decorată excesiv. Brăţări masive de aur, cercei, şiraguri de perle autentice, în vecinătatea stridentă a unui colier de diamante, kilograme de pudră şi fard care luptau zadarnic cu pecetea anilor. Reprezenta atât de desăvârşit un anumit tip, era atât de clasică, atât de standard, încât Minerva se îndoi o clipă de autenticitatea ei.
Gigolo-ul o întâmpină cu braţele întinse:
— Ma petite…
Minerva urmări amuzată eforturile lui de a părea îndrăgostit în dispută cu luciditatea femeii care plătea, apoi îşi concentră din nou atenţia asupra necunoscutului. Acesta comandase al doilea scotch, dând oarecari semne de nerăbdare. Îşi privea tot mai des ceasul şi uşa de la intrare.
Barmanul îi întinse paharul şoptindu-i:
— Dacă señor Robert îmi permite, am să-i dau un sfat.
— După miezul nopţii.
— Să nu fie prea târziu, señor. Băieţii din Quai des Orfèvres au o vorbă: „Lichidează-ţi afacerile până la ora 12 dacă vrei să rămână cât mai puţine urme…“
Necunoscutul îl privi cu luare aminte:
— Cât?
— Să zicem cinci sute.
— La revedere!
— Trei?
Omul puse banii pe tejghea şoptind:
— Cântă!
Minerva ciuli urechile. Începea să se deprindă cu fantasticul împrejurărilor în care evolua. Îi venea să râdă. Nu trecuseră nici douăzeci şi patru de ore de când îl muştruluia încă pe Dobrescu…
— Mi-e teamă, señor Robert, începu barmanul, că gigolo-ul nu-i cel mai bun prieten al dumneavoastră.
— N-am nici un fel de prieteni. Nici buni, nici răi. Altceva?
— Pierre a evadat.
— Ce?!
Părea foarte speriat. Privi spre uşă, cerceta atent figurile celor din local, apoi se întoarse din nou către barman:
— Ce-ai spus?!
— A fost pe-aici, acum un ceas, un ceas şi ceva.
— Minţi, Pedro!
— În primul rând nu-mi permit, în al doilea rând n-aş îndrăzni, señor. Pe papagali ştiu ce-i aşteaptă. Gigolo-ul l-a tras deoparte şi i-a promis că îndată ce află ceva despre dumneavoastră îi va da de veste. Evident, am auzit fără să vreau…
Robert îşi frecă bărbia în palmă, medită câteva clipe apoi spuse:
— Ascultă, Pedro, eu o să mă cam topesc.
— Veţi proceda foarte înţelept, señor.
— Trebuia să mă întâlnesc aici cu un tip. Un tip… bine.
— Dacă señor îmi îngăduie, aş face o remarcă. Toţi tipii care vin la Bufniţa de aur sunt bine. E un local distins. Din păcate, poliţia este de altă părere. Domnii aceştia n-au dat niciodată dovadă de prea mult gust! Hein?!
— Lasă prostiile şi ascultă! Ai să-l recunoşti uşor. Are sprâncene teribil de groase. Îi spui să vină mâine dimineaţă la Conciergerie. Să se amestece printre vizitatori. Fratele meu îi va înmâna „cadoul“. Chiar aşa spui „cadoul“. Crezi că ai să ţii minte?
Mexicanul ridică din umeri.
— Nu sunt convins, señor… În ultima vreme am foarte multe pe cap.
Omul de la aeroport mai scoase două bancnote.
— Zici că gigolo-ul i-a promis să mă dea pe făraş?
— Întocmai.
— Cum?
Barmanul indică una din vitrine. Robert întoarse capul. Bufniţa cu becuri în loc de ochi era stinsă. În pragul uşii apărură doi bărbaţi. Omul de la aeroport sări peste tejghea mistuindu-se în spatele unei draperii… Câteva focuri de revolver sparseră trei sticle aflate pe raft.
Noii veniţi, cărora spre nedumerirea barmanului li se alătură şi „englezoaica“ excentrică în negru – dar nu era convins că nu este vorba de un englez – porniră în fugă pe urmele lui Robert. Draperia masca un culoar îngust care făcea legătura între local şi sala de jocuri. O uşă era deschisă. În stradă, zăriră omul de la aeroport cotind spre un scuar.
Robert parcurse în fugă câteva străzi înguste şi intră în cimitirul Montmartre.
„Al dracului ghinion! făcu Minerva. O răfuială între bandiţi îmi lipsea acum! Dacă-l lichidează, am feştelit-o.“
Din câteva salturi omul de la aeroport se făcuse nevăzut în cimitir, printre copacii şi edificiile ridicate pentru eternitate. Ceilalţi doi urmaţi de Minerva mai rătăciră prin alei înjurând în gura mare.
Robert dispăruse.
* * *
Se întoarse la Bufniţa de aur. Deşi era trecut de miezul nopţii, forfota se înteţise. Minerva încercă o senzaţie stranie în faţa unui drugstore – magazin universal – deschis la ora aceea, unde puteai să-ţi cumperi în plină noapte pantofi, bijuterii sau un serviciu de ceai, dacă lipsa lui îţi alungase cumva somnul. O amuză deverul dughenelor cu clătite şi hot dog, cârnaţi fierbinţi, iuţi şi piperaţi, era surprinsă de minele odihnite ale hoinarilor şi negustorilor.
„Un oraş care nu doarme niciodată.“
Respirând adânc, îşi dădu drumul să cadă pe bancă alături de Georgescu.
Inginerul aruncă ţigara.
— N-aţi prea avut noroc.
Minerva zâmbi obosită:
— Aşa e. Omul a dispărut.
— Nu trebuie să vă necăjiţi. Vor continua să mă fileze tocmai pentru că n-au găsit nimic în mânerul valizei. Asta ne mai dă o şansă.
— Sper. Deocamdată vom inversa rolurile. O să aştept afară, iar dumneavoastră veţi intra în local. Eu aş atrage atenţia. M-ar putea recunoaşte. Aşezaţi-vă lângă bar. Mă interesează un bărbat cu sprâncene foarte groase. Barmanul îi va comunica ceva din partea lui Robert, omul de la aeroport. Încercaţi să nu-l scăpaţi din ochi.
— Destul de simplu, făcu inginerul.
— Îmi place că sunteţi optimist. O rugăminte: nu vă aventuraţi. Dacă izbutim să punem mâna pe o adresă e suficient. Nu întreprindeţi nimic pe cont propriu. E clar?
Georgescu dădu scurt din cap şi intră în cabaret.
Trecuseră aproape două ore. Se făcuse frig. Un vânt rece, matinal mătura trotuarele împingând de-a lungul rigolelor ghemotoace de hârtie, sticle din plastic, jurnale citite şi abandonate, coji de fructe, cantităţi uriaşe de gunoi fără de care nu-ţi puteai imagina Place Pigalle.
Minerva, zgribulită, mânca o portocală. Încerca să-şi imagineze ce se întâmpla în local. „Să nu fi apărut tipul cu sprâncene groase?!“ Reflectă un timp apoi se îndreptă spre cabaret. Rămase ascunsă în spatele draperiei de pluş roşu, observând interiorul.
Inginerul Georgescu dispăruse.
La cinci şi jumătate, Minerva se trezi. Primul gând fu să-i telefoneze ca de obicei lui Dobrescu, aşa ca să ştie în general că există, apoi se trezi de-a binelea. Comandă micul dejun – cornuri, ouă moi, unt şi cafea neagră – făcu un duş, se gândi că în împrejurări similare orice detectiv care se respectă ar fi aprins o pipă bună, dar ei îi plăcea să facă excepţie şi ţinea foarte mult să pună în dificultate o „anumită persoană“ care-şi intoxica anchetatorii cu tutun, obligându-i să-şi aprindă câte o ţigară la fiecare pagină. Înlocuieşte facil lipsa de mijloace în descrierea reacţiilor…
Începu să măsoare odaia în lung şi-n lat, trecând în revistă evenimentele din seara sosirii: substituirea mânerului, cabaretul, apariţia evadatului nerăbdător să-şi lichideze conturile, volatilizarea lui Robert, omul de la aeroport şi, cel mai îngrijorător, dispariţia inginerului Georgescu.
„Sper să nu i se fi întâmplat nimic…“
Aşadar, legătura era ruptă. Blestemă ghinionul, căutând febril o soluţie. Fără îndoială, Pedro, barmanul de la Bufniţa de aur, ştie câte ceva. Ştie şi gigolo-ul înalt şi uscăţiv. Desigur nu prea multe. Înseşi principiile care stau la baza organizării unei bande impun ca fiecare membru să cunoască exact atât cât o impune raza lui de acţiune. Astfel, căderea unuia nu atrage în mod obligatoriu surparea întregului edificiu.
Câteva bătăi uşoare în uşă îi întrerupseră meditaţia. Camerista aduse micul dejun interesându-se cu zâmbet larg:
— Domnul mai doreşte ceva?
— O informaţie, replică acordându-şi vocea groasă, de duminică.
— Numai atât?
Minerva o măsură pe îndelete. Ochi frumoşi, minunat machiaţi, picioarele suple, păr coafat, ceea ce pe străzile Parisului, după cum constatase cu surpriză, constituia o raritate.
— Deocamdată numai o informaţie. Spune-mi te rog, nu te doare capul surâzând tot timpul?
Femeia clipi repede şi se retrase stânjenită:
— Scuzaţi-mă, m’sieur…
Minerva ridică din umeri. „Hotărât, franţujii ăştia sunt absurzi. Să confunzi distincţia unei femei cu masculinitatea, e prea mult…“
Dejună pe îndelete, reluându-şi raţionamentele.
„Hm, cel puţin pentru moment, pista Bufniţa de aur trebuie abandonată.“ Rămânea întâlnirea aranjată de Robert în faţa Conciergeriei. Un individ cu sprâncene groase urma să se amestece printre vizitatori şi să primească „cadoul“.
Minerva îşi zise nemulţumită că va trebui să caute acul în carul cu fân. Cine e, şi cum arată fratele lui Robert?
Îşi mângâie bretonul în faţa oglinzii, puse o pereche de ochelari de soare uriaşi, şi porni cu paşi hotărâţi spre uşă.
Scoase o exclamaţie de groază şi sări repede pe masă. Un şoricel mic, cât o alună traversa tacticos încăperea…
Cu ghidul în mână, ciocnindu-se de parizienii matinali, revărsaţi cu miile din staţiile de metro, ori străini gură-cască hoinărind pe bulevarde, Minerva încerca să se orienteze. Se încăpăţâna să nu apeleze la serviciile agenţilor de circulaţie, încercând o satisfacţie savuroasă ori de câte ori izbutea să ajungă doar graţie hărţii la destinaţia propusă.
Cu această stare de spirit pătrunse în curtea Palatului de Justiţie. Câţiva poliţişti în negru o priviră indiferent, apoi continuară să discute, atrăgându-şi atenţia reciproc, ori de câte ori trecea prin faţa gardului din suliţe înalte câte un exemplar feminin remarcabil.
Îşi aminti că la Vatican, garda elveţiană în uniforme pompoase făcea cu ochiul vizitatoarelor.
„Hm! Ce-o fi în capul ăstora?!“
Apoi, Minerva rămase literalmente cu gura căscată.
La Sainte Chapele. Bijuterie de artă gotică! Un concert fantastic de lumini, o simfonie a soarelui prins în cuşcă de sticlă, o claviatură uriaşă de vitralii alternând nuanţe, tonalităţi de roşu şi albastru, de negru şi aur copleşeau ochiul neavertizat. Minerva îşi simţi mâinile reci, şi pentru o clipă, o singură clipă, uită de tot…
Zgomote de paşi însoţite de exclamaţii o făcură să întoarcă capul. Un grup de străini, nemţi judecând după ora matinală şi dotarea tehnică (ghiduri verzi Michelin, aparate fotografice, de filmat etc.) călcau pe urmele unui tânăr. Acesta dădea explicaţii cu glas mecanizat, monoton. Înalt, cu faţa suptă, de o paloare bolnăvicioasă, ghidul părea că se grăbeşte, întrerupând obişnuitele comentarii:
— Schön, sehr schön…
— Es ist wunderbar!…
Minerva căută zadarnic pe omul cu sprâncenele groase. Toţi erau blonzi, încântaţi de ei înşişi, de aparatele lor, de ghid şi în general de ceea ce vedeau, îşi aruncau glume groase pocnindu-se zdravăn pe spate.
Părăsiră capela şi Minerva îi urmă…
— La Conciergerie, anunţă ghidul, închisoarea din timpul revoluţiei, în care a stat Maria Antoaneta înainte de a urca pe eşafod. Dincolo de cele trei turnuri se află galeria prizonierilor şi curtea femeilor…
Îşi plimbă privirea peste capetele celor din jur.
„Caută pe cineva!“ îşi zise Minerva.
— Curtea femeilor, reluă tânărul insistând în explicaţii suplimentare, teatrul masacrului din 1792, care…
Se întrerupse la mijlocul frazei, privind ţintă undeva în spate.
Minerva întoarse capul „admirând“ zidurile vechi. Îşi reprimă o tresărire. Omul cu sprâncene groase era alături. Un bărbat între două vârste, impecabil îmbrăcat, cu siguranţă agresivă în ţinută.
La câţiva metri în spate, Georgescu îşi semnală prezenţa. „Dumnezeule! S-a ţinut după el toată noaptea!“
Inginerul, cu o mimică răvăşită, indică ceasul şi se depărtă în grabă. La ora 8 avea audienţă la minister.
Ghidul sugeră grupului vizitarea muzeului şi se apropie de nou venit:
— Domnul Laurent?
— Posibil. Tu?
— Vreţi să spuneţi, dumneata. Daniel Sage.
— Fratele lui Robert?
— Din nefericire.
— Păstrează aprecierile pentru tine şi scoate mâna din buzunar… Nu-mi plac tipii cu mâna în buzunar. Aştept.
Daniel îi întinse un plic. Omul cu sprâncene groase îl privi circumspect:
— Asta-i tot?
Desfăcu scrisoarea, citi şi se îndepărtă fără să aştepte răspunsul celuilalt.
— Ar mai fi ceva, făcu ghidul.
Domnul Laurent se întoarse.
— Aţi uitat să-mi spuneţi mulţumesc sau cel puţin la revedere.
— Eşti obraznic!
Traversă Pont Neuf şi urcă într-un Mercedes albastru, parcat în apropiere. Minerva opri un taxi.
— Cincizeci de franci pourboire dacă nu scapi maşina din faţă.
— Am înţeles, madame.
„În sfârşit, oftă Minerva, iată un om cu bun-simţ…“
Şoferul nu părea deloc surprins. Apatic, mesteca chewing-gum. Urmărirea începu pe malul drept – cartierul aristocratic al Parisului. În Place de la Bourse, domnul Laurent opri lângă un telefon public. Formă un număr, spuse câteva cuvinte şi, revenit la volan, îşi continuă drumul. Mercedesul vira scurt dând preferinţă străzilor înguste şi întortocheate. La Gara de nord, un individ masiv se desprinse din furnicarul trotuarului semnalându-şi prezenţa printr-o fluturare a mâinii. Era îmbrăcat ca italienii, cu haine foarte pensate şi o cămaşă violent colorată.
Laurent încetini, deschizând portiera. Noul venit urcă din mers.
Şoferul îi aruncă Minervei o privire pătrunzătoare şi comentă pe un ton fără nuanţe:
— Dacă doamna şi-a propus să-şi mai vadă vreodată locurile de baştină, ar fi bine să-mi asculte sfatul.
— Cât? întrebă plictisită Minerva încercând să-l imite pe omul de la aeroport.
Spre surprinderea sa, şoferul clătină din cap.
— Intră în preţul cursei.
— Să auzim.
— Pariez că nu ştiţi cine a urcat în Mercedes.
Minerva îl privi de astă dată mai atent. Un chip brăzdat, foarte franţuzesc, cu un licăr maliţios în ochi.
— Ce te face să crezi?
Celălalt surâse.
— De douăzeci de ani lucrez pe taxiuri… Am plimbat ceva lume… Indivizi cinstiţi, sau care vor să pară, de toate naţionalităţile şi profesiile. Dumneavoastră de pildă…
— Ei, ce-i cu mine?
— La prima vedere, s-ar părea că sunteţi o străină excentrică în vacanţă la Paris. Judecând după sezonul pe care l-aţi ales, nu prea înstărită.
— Dar ştii că ai fantezie?…
Şoferul continuă imperturbabil:
— Cursa în care v-aţi angajat însă poate duce la mai multe concluzii.
— De pildă?
— Urmărire iscată din gelozie…
— O! Îşi aduse aminte brusc că e la Paris şi completă: La, la!
— Răfuială între bandiţi…
— Începi să te apropii.
— Une flic în incognito. Personal, aş înclina să cred că sunteţi detectiv străin. Particular, sau angajatul unei societăţi de asigurare.
Minerva se lăsă pe spate, camuflându-şi surpriza.
— De ce detectiv şi de ce neapărat străin?
— Prea vorbiţi limba lui Balzac ca să fiţi de prin părţile locului.
— Detest argoul.
Şoferul dădu din mâini semnificativ: „À d’autres…“
— Aţi căutat în permanenţă indicatoarele cu numele străzilor pe unde am trecut, ceea ce pe bandiţi nu-i interesează, iar sticleţii locali nu au nevoie. Felul în care mi-aţi indicat urmărirea, vorbeşte de la sine cu ce vă ocupaţi. În sfârşit, nici n-aţi clipit văzând cine a urcat la Gara de nord în Mercedes.
— Era poate Al Capone?
— Nu faceţi bine că râdeţi, madame!
— Dar dumneata mă înspăimânţi!
— Vă previn.
— De ce?
— Îngeraşul e un tip care nu ştie de glumă.
— N-are simţul umorului, vrei să spui…
— Dacă asta înseamnă opt sau nouă crime la activ, sunt de acord cu dumneavoastră.
Minerva privi Mercedesul angajat în panta de la Sacré-Coeur.
— Şi celălalt?
— Pe celălalt nu-l cunosc. Tăcu un timp şi apoi se întoarse întrebând aparent într-o doară: V-aţi hotărât?
— Mergem mai departe.
Şoferul ridică din umeri şi apăsând pe accelerator scurtă distanţa. Cele două maşini se afundară într-un labirint de străduţe. „Parcă am fi pe Lipscani“ îi trecu prin minte Minervei. Curând, Mercedesul coti brusc, intrând pe poarta unei vile elegante împrejmuită de un gard înalt asediat de iederă.
Minerva achită cursa adăugând banii promişi. Şoferul clătină uşor din cap:
— Nu, madame. N-am luat niciodată bacşiş de la clienţii decişi să se sinucidă. Aduce ghinion… Oui, vraiment de la guigne.
— Pari un om de treabă, dumneata. Poate că nu mă sinucid. Poate o să mai stăm de vorbă. Unde te pot găsi?
— Rue Duranti 5. Arondismentul 11, făcu şoferul nu prea convins de perspectivă. Întrebaţi de Paul Mercantier. Zâmbi: Good luck!
Minerva ocoli gardul şi pătrunse în curte. Nu mai avea timp să se gândească la primejdie. Se furişă pe lângă chioşcul de vară şi garaj ajungând în spatele grădinii.
Vila părea pustie. Nu se auzea nici un zgomot. Trecu în revistă ferestrele de la parter. Găsi una deschisă. Cu precauţii infinite escaladă pervazul şi sări în încăpere.
Era o cameră goală, cu aer stătut. Păşind pe vârfuri, se apropie de uşă şi pătrunse într-un coridor întunecos la capătul căruia se vedea o scară din lemn masiv. Urcă încet căutând locul unde treptele se îmbucau cu stâlpul de susţinere. Îşi auzea bătăile inimii. „Căsoaiele astea vechi colcăie de şoareci.“ Traversă holul mic de la primul etaj şi ajunse pe un coridor identic cu cel de jos.
Brusc, vocea omului cu sprâncene groase răzbătu clar printr-una din cele şase uşi dispuse simetric de o parte şi de alta:
— Ai procedat foarte bine. Fratele tău e un imbecil.
Minerva se apropie lipindu-şi ochii de o crăpătură a lambriurilor. Se întreba ce explicaţie cât de cât verosimilă s-ar putea improviza asupra prezenţei ei în această casă.
Domnul Laurent şi Robert, omul de la aeroport, împărţeau sofaua comodă, cam uzată, din faţa unei măsuţe joase, încărcată cu băuturi. Rezemat de fereastră, Îngeraşul sorbea dintr-un pahar cu un aer de satisfacţie bovină.
— Da, ai procedat foarte înţelept, repetă domnul Laurent, iar tipii înţelepţi trăiesc mult şi câştigă bine.
Scoase un teanc de bancnote şi-l aruncă pe un colţ al mesei. La rândul său Robert făcu să apară dintr-un buzunar mânerul valizei de piele.
Domnul Laurent luă un briceag şi tăie cusătura.
Minerva îşi reprimă cu greu surpriza. Degetele domnului Laurent scoaseră un etu mic de metal… Îl desfăcură extrăgând cu o pensetă microfilmul.
„Ei cum dracu!!!?“ se întrebă stupefiată.
Mânerul trebuia să fie gol! Îl înlocuise chiar la Bucureşti, iar valiza fusese supravegheată în permanenţă!…
Făcu un pas înapoi călcând pe o cutie de chibrituri rătăcită în apropierea uşii. Se auzi un zgomot sec, aproape imperceptibil.
Omul cu sprâncene groase ridică capul şi Îngeraşul se repezi.
Minerva înţelese că nu mai are timp să se retragă.