Capitolul II
Postul de poliţie se afla în fundul unei curţi mari, între cooperativă şi căminul cultural.
Trandafiri, straturi cu pansele, tufe elegante de dalii şi câteva bănci albe înviorau sobrietatea clădirii. Soţia şefului de post, o femeie veselă şi plinuţă, afişând expresia caracteristică imprimată de căsniciile tinere şi fericite, stătea la soare. Ţinea în braţe o fetiţă mucoasă cu moţ mare roşu prins în ac de siguranţă pe căciuliţă roz. Un câine plin de scaieţi picotea toropit de căldură şi lumină, pândind cu jumătate de ochi curtea.
Şeful de post, înalt şi blond, încremeni în poziţia regulamentară şi povesti incidentul. Şoferul intrase neregulamentar la o intersecţie, mai la vale, unde satul se îmbuca cu şoseaua. Îl somase, dar degeaba. Luase IMS-ul de serviciu şi tăind pe scurtătură îi ieşise în cale. Apoi văzuse sângele. Camionul în care descoperise victima era acolo, sub dud. I-l arătă cu mâna.
— Unde-i omul?
— Înăuntru. Aşa… pare blând, miel nu alta.
Şoferul, năruit pe un scaun, privea fix duşumeaua. Capul mare, adus între umeri, era năpădit de o sudoare rece. Când auzi uşa deschizându-se, ochii i se întoarseră greu, fără vlagă, ca două animale bolnave. Era îmbrăcat cu bluza de salopetă murdară de sânge, care atrăsese atenţia miliţianului.
Dobrescu îl măsură concentrat cercetându-i îndelung hainele, încălţămintea, mâinile mari, muncite, cu urme de ulei. Se întoarse brusc simţind mişcare la fereastră. Câteva babe şi neveste mai tinere îşi turtiseră nasurile de geam privind avide, cu gurile căscate la „ucigaş“. Ba una, mai toantă, îşi săltase copilul aproape sugaci pe umeri „să vază şi el“.
Dobrescu se adresă şefului de post:
— Ia expediază cuconetul ăsta! Ce-i aicea? Panoramă!?
Miliţianul ieşi buzna şi în câteva secunde, asistenţa dispăru. Se auzi rumoare în curte, zvon de glasuri, o voce spartă asigurând:
— Ho, că nu ţi-l mâncăm, maică!
Apoi glasurile se amestecară.
— Cum vă numiţi?
Şoferul răspunse răguşit, cu o voce nesigură:
— Panait Ilie.
— Vârsta, ocupaţia, stare civilă! Adăugă surâzând: Şi mai cu viaţă!
— Treiş’opt de ani, îngână omul. Şase copii… ăl din urmă de patru luni…
Dobrescu fluieră subţire.
— Bravo! Şase copii nu-i glumă! Cu ce vă ocupaţi?
— Sunt şofer la mănăstire. Maica stareţă m-a angajat. Suspină: Ce-aveam eu cu bietul om?! Bătrân nevolnic. Dar când ţi-e scris să pătimeşti pentru altul…
— S-o luăm pe îndelete, propuse locotenentul. Cunoaşteţi victima?
— Cum să nu! Don’ doctor Lucaci. În fiece an vine, aşa pe vară, o lună două. Liniştit, nu supără pe nimeni. Maica stareţă îi păstrează odaia.
— Înnoptaţi de obicei la mănăstire?
— Nu totdeauna. Am casă la Râmnic. Doar când întârziez cu trebile… Aşa păţii şi aseară. Venii târziu, trebuia să mă scol în zori. Noaptea scurtă. Când îmi ciocăni la uşă maica Zenobia…
— Cine-i maica Zenobia?
— A de îngrijeşte arhondaricul. Când mă trezii, zisei că abia m-am culcat. Afară dăduse zorile. Urcai în camion şi…
— N-aţi observat nimic?
— Ce adică să observ?
— Vreo mişcare, vreun zgomot…
— Ţţ… Eram cu ochii cârpiţi de somn. Frigul ce m-a mai trezit. E drept, la intersecţie am încurcat-o. Acum, nu mi-ar fi de amendă…
Sergentul-major Florea zâmbi cugetând adânc: „Cred şi eu…“
Dobrescu se apropie de fereastră. În curtea pustie, arsă de soare, Minerva discuta cu soţia şefului de post.
Îi făcu un semn mic. Locotenentul îşi luă ţigările şi se adresă miliţianului:
— Rămâi aici. Lipsesc câteva minute.
Câinele ridică puţin capul clipind din ochii urduroşi. Îşi pendula coada alungând muşte mari în zale verzi.
Minerva se apropie roşie la faţă. Îi era cald:
— Şeful de post să plece imediat la mănăstire. Nimeni nu părăseşte locurile. Şoferului dă-i drumul. Nu el a ucis…
Dobrescu înghiţi în sec. Învăţase să-şi stăpânească reacţiile. Nu era prudent să-şi manifeste surprinderea în faţa Minervei.
* * *
Camionul fusese adus într-o viroagă, departe de privirile curioşilor.
Locotenentul tuşi uşurel dregându-şi vocea, apoi îşi luă inima în dinţi:
— Deci, după opinia dumneavoastră, şoferul e inocent.
— Dar după opinia ta?
Cum Dobrescu încerca o expresie savantă, îndeajuns de enigmatică, Minerva nu mai aşteptă răspunsul.
— Ai citit spovedania victimei, băiete? Efortul merită oarecare atenţie. E scrisă cu sânge.
— Există un asemenea document?
Minerva îşi oferi o mică pauză înainte de a se repezi.
— Dobrescu Vasile, te-am rugat să caşti ochii! De ce mă enervezi? Desfăcu salopeta şoferului, vârându-i-o sub nas: Priveşte! Scrie aici despre un bătrân ghemuit lângă oblonul din dreapta, care e surprins şi ucis printr-o lovitură puternică aplicată cu un obiect contondent? Scrie sau nu?
— Scrie, tovarăşe maior.
— Perfect. Citeşte mai departe.
Locotenentul frecă stofa între degete, întoarse haina pe toate părţile, cercetând-o din toate unghiurile.
— Salopeta e stropită pe spate, Dobrescu! Nu-mi vine să cred că sângele l-a aşteptat pe Panait să se întoarcă pentru a ţâşni. Şi apoi, în mod logic, orice agresor rămâne cel puţin câteva secunde spre a-şi contempla, speriat sau satisfăcut isprava.
— Oare nu putem presupune că exact în clipa loviturii criminalul aude un zgomot care îl determină să se întoarcă?
— Nu! Urmăreşte împrăştierea stropilor. Parcă s-a lucrat cu rigla, respectându-se anumite limite precise. Asta înseamnă… Ce înseamnă, Dobrescu?
— Că în momentul crimei, salopeta era împăturită.
— Bine.
— Evident, împăturită întâmplător.
— Foarte bine!
— Fâşiile alternative fiind determinate de pliuri.
— Excelent!! Bravo, Dobrescule!
— Mai mult, se lansă încurajat locotenentul, îi putem preciza şi poziţia: pe braţul asasinului.
— Faci tu ce faci şi o feşteleşti! Cum naiba nu poţi duce raţionamentul până la capăt? Dar aici te-ai uitat? Urmele astea le-ai văzut? Stropii ăştia de sânge care evită o anumită porţiune de oblon, desenând un spaţiu dreptunghiular precis, i-ai privit?
— Aveţi dreptate, tovarăşe maior, făcu locotenentul amuzat.
— Mersi.
— În momentul crimei, salopeta se afla pe oblonul camionului.
— În sfârşit. Asta ar fi prima concluzie. Continuă!
— Tot eu?!
Minerva zâmbi înţelegătoare:
— Eşti surmenat, băieţaş, nu-i aşa? Ai muncit mult astăzi… Ţi-ai bătut capul, nu glumă… Oftă: Victima se afla ghemuită jos, pe podeaua camionului când a primit lovitura. Numai din această poziţie jetul de sânge putea să ajungă pe oblon. În mod logic, ar fi trebuit să-l descoperim şi pe pantalonii şoferului. E logic, Dobrescu?
— Perfect logic. Cel puţin câteva picături trebuiau să ajungă şi pe pantaloni.
Minerva exclamă triumfătoare:
— Aiurea! De ce nu am accepta ideea că agresorul s-a urcat pe roata camionului, s-a aplecat şi a lovit în timp ce oblonul îi proteja pantalonii?
— Chiar, făcu luminat Dobrescu. E o ipoteză.
— Crezi?!
— Singura ipoteză valabilă.
— Aşa conchise, după o matură chibzuinţă dumnealui, locotenentul Dobrescu Vasile! Şi cum explicăm, mă rog, cele două cărări de urme găsite pe podeaua camionului? Două cărări de urme proaspete, una lăsată de picioarele victimei înglodate în noroi, iar cealaltă de nişte bocanci numărul 42?
— Formidabil! Cum de nu m-am gândit? Varianta ucigaşului urcat pe roată cade.
— Sigur?
— Absolut.
— Nu crezi că putea foarte bine întâi să-l ucidă din afară şi apoi să urce în camion pentru a-i cotrobăi prin buzunare?
Locotenentul se hotărî să nu mai creadă nimic.
— Iată deci, reluă Minerva zâmbind subţire, că semnul întrebării persistă. Putem forfeca încă zece ipoteze asemănătoare, mai mult sau mai puţin verosimile, dar nu putem ignora evidenţa. Şoferul nu a ucis! Primo: când transporţi ceva care nu trebuie văzut – zarzavat de contrabandă să zicem – îţi iei cel puţin o măsură elementară de precauţie: îl acoperi. Cu atât mai mult în cazul unui cadavru. Ori victima nu avea acoperite decât picioarele. Şi le acoperise singur, încercând să se strecoare sub prelata îngrămădită în apropierea cabinei. Secundo: firesc era ca şoferul să astâmpere scurgerea sângelui înfăşurând capul celui ucis. Nu-l laşi să sângereze la îmbucătura oblonului cu podeaua. Picăturile ar atrage atenţia, ceea ce de altfel s-a şi întâmplat. Terţio: încerci să treci cât mai neobservat. Panait însă, ignoră regulile de circulaţie nu pentru că s-ar grăbi (raportul sergentului-major Florea precizează că păstra viteza legală) ci dintr-un vechi nărav al şoferilor care, socotindu-se fără martori, muşcă din fructul oprit. Quarto: am stabilit că în momentul crimei salopeta se afla aruncată pe unul din obloane. Când sfarmi capul cuiva, nu îmbraci o haină care se află în apropierea victimei fără să cercetezi dacă nu cumva se păstrează urmele crimei. Quinto: Panait poartă sandale numărul 44, iar cea de a doua cărare de urme înregistrată pe podeaua camionului e făcută de bocanci cu numărul 42. Aşadar, Panait şi-a uitat în ajun salopeta pe oblon şi a îmbrăcat-o a doua zi dimineaţă înainte de plecare… Făcu o mică pauză privindu-l ţintă: Nota doi pe ziua de azi! Rectifică concesiv: Doi plus…
Locotenentul îi urmări privirea întrebându-se ce mister o mai fi descoperit Minerva printre crengile copacului din apropiere. Se aştepta la un nou examen de perspicacitate când o auzi:
— Dragă Dobrescule, mătuşa mea, o femeie foarte rezonabilă, obişnuieşte să afirme că înălţimea este invers proporţională cu inteligenţa. N-am meditat încă asupra veracităţii acestui aforism, dar cum se pare că înălţimea te avantajează, eşti amabil să întinzi mâna după câteva corcoduşe? Mor de poftă!!