Capitolul VII
Se întunecase. Înconjurând mănăstirea, chiliile înşirau ca un feston, ca o ghirlandă, mărgele de lumină.
Locotenentul se simţi brusc întors cu kilometri-ani în plin patriarhal, încercând nostalgic sentimentul yankeului la curtea regelui Arthur. „Cu trei mitraliere, Petru Rareş îl făcea knock-out pe Soliman Magnificul…“ Şi realiză brusc că ambianţa, locurile, se schimbaseră probabil foarte puţin. I se părea emoţionantă seara, aidoma cu o alta dintr-un iulie de acum câteva secole, când opaiţele se vor fi aprins după toaca de vecernie, veghind ghergheful unei domniţe bălane şi sfioase în strai cernit… Zâmbind, îşi sprijini capul de stâlpul sculptat acolo unde cândva un obrăjor înrourat de lacrimi…
— Ai început să-ţi povesteşti bancuri, Dobrescu? îl trezi Minerva.
Locotenentul tresări oftând:
— Mă gândeam…
— E bine s-o faci din când în când. Cel puţin aşa, de ochii lumii… Te ascult.
— Înclin să cred că tânărul care a dat ieri târcoale mănăstirii, semnalat de aproape toţi oaspeţii arhondaricului, este ucigaşul.
— Dacă poţi să-mi demonstrezi treaba asta, Dobrescule, uit că te-am lăsat vreodată corigent!
— În primul rând, vizita lui a coincis cu moartea lui Lucaci.
— Mă cutremur! Omul a adus un mesaj care se referă la cifru, ţi-am mai explicat, iar mesajul nu cere lichidarea doctorului.
— Înspăimântat, prins asupra faptului…
— Putea să-i dea una în cap, imobilizându-l pe vreo două ceasuri, şi gata! Dar pui greşit problema. Nu-ţi dai seama că individul era un simplu sol? El trebuia să transmită o comunicare. Nici măcar nu ştia cui anume. Ca dovadă, şapte texte identice destinate fiecăruia din oaspeţi. Iar mesajul avea sens pentru unul singur. Cel care a primit dispoziţia şi a înţeles că e vorba de cifru. Acest cineva, oaspete al arhondaricului, a fost surprins de medic, şi nu tânărul care în afacerea asta e doar un simplu poştaş. Înţelegi, Dobrescule? Poştaş!
— Mai e o variantă.
— Care?
— Varianta unor acţiuni paralele. De pildă, destinatarul scrisorii să fi avut sarcina să subtilizeze cifrul, iar tânărul să-l lichideze pe doctor.
— De ce să-l lichideze? Te-ai îmbâcsit de atmosferă legendară? Visezi la Meşterul Manole? Adică să nu poată Lucaci reitera lucrarea? Asta e în capul tău?
— De ce nu?
— Pentru că opera profesorului reprezintă încununarea eforturilor unor decenii de muncă. Nu-i o broşurică pe care s-o refaci în două luni la Sinaia sau făcând plajă la Tekirghiol. Iar la şaptezeci şi ceva de ani, greu s-o iei d’a capo… Încă o dată, Dobrescu, cel care l-a lichidat pe bătrân a fost văzut de victimă. Şi i-a fost teamă să nu-l divulge.
— Nu credeţi că acelaşi considerent e valabil şi în cazul tânărului?
— Ţţ! Dacă ar fi venit la mănăstire cu intenţia să-l omoare pe doctor, după propria ta opinie, s-ar fi camuflat mai bine. Se aranja să distribuie într-un fel scrisorile şi ar fi făcut pe dracu’ în patru să nu fie văzut de nimeni. Ori băieţaşul nu se fereşte deloc, ba mai intră în conversaţie cu maicile. Ce-ţi spune faptul că schiţa pictorului a dispărut? Sau mai simplu, cine crezi că i-a subtilizat-o?
— Tânărul…
Minerva zâmbi mieros:
— Tânărul! O fi descoperit în Bombişor vreun geniu şi s-a grăbit să nu piardă momentul… Nu tânărul, Dobrescule, ci omul din arhondaric, care şi-a dat repede seama ce poştaş tâmpit are. Pictorul îi reţinuse trăsăturile pe o bucată de carton. Şi, în definitiv, dacă piesa cerea musai ca profesorul Lucaci să dispară, nu crezi că era mai comod pentru tinerelul tău să-l aranjeze în pădure? Doctorul îşi petrecea în fiecare dimineaţă câteva ceasuri acolo.
— Dimineaţa, preciză cu tâlc locotenentul. Citeam însă undeva că noaptea facilitează asemenea fapte prin însăşi ambianţa ei.
— Eşti nemaipomenit! Va să zică junele comite ziua o groază de imprudenţe şi noaptea îl apucă subit măsurile de precauţie! Intră în arhondaric riscând să se întâlnească cu oricare dintre musafiri, îmi cotrobăieşte prin chilie, încalţă bocancii mei – evident ca să ne inducă în eroare – îl urmăreşte pe profesor până la camion etc. etc., apoi reface drumul pentru a-mi restitui încălţămintea. De ce? De ce, Dobrescule? Numai aşa, de dragul misterului, făcând jocul unei „anumite persoane“ care caută cu orice chip spectaculosul?! Dădu din mână a lehamite: A tunat şi v-a adunat! Să-ţi intre bine în cap, băiete, ucigaşul lui Lucaci este spionul şi se află în mănăstire! Este unul dintre cei care acum asistă pios, poate lăcrămând la Te-Deum. Oftă: Trimite semnalmentele tânărului. Confruntă descrierea pictorului cu a celorlalţi. Mediu – Jaluzele, Zig-zag, Katanga.
Dobrescu făcu ochii mari.
— Nu te holba! Băiatul e de şuetă lungă. Soarbe o cafea în două ore şi fumează un pachet de ţigări. Cunosc genul. Nu curiozitatea, ci obişnuinţa conversaţiei banale, stupide, aşa numita pierdere agreabilă de timp, l-a determinat să caute societatea vizitatorilor ori a celor din arhondaric. Se plictisea de moarte aşteptând răspunsul.
— Răspunsul?
— Imaginează-ţi, Dobrescu dragă, că orice spion care se respectă cât de cât nu păstrează asupra lui documente compromiţătoare atunci când îşi propune să înfrunte ancheta. Deci tânărul a rămas peste noapte undeva prin sat sau la vreun hotel din oraş. Sugerează o anchetă prin împrejurimi. A doua zi, şi-a ridicat comisionul din cine ştie ce cutie oarbă dinainte stabilită şi a ieşit la şosea. Nu cred că avea maşina lui. Băiatul e bişniţar ieftin. Numai un pierde-vară s-ar putea preta la asemenea afaceri.
— Poate că a luat trenul.
— Puţin probabil. De la Râmnicu-Vâlcea la Piteşti faci 40 de minute cu maşina. Pe calea ferată, un ocol de aproape 200 de kilometri. E o chestiune de aritmetică elementară…
Îşi zvâcni capul pe spate:
— Repede! Ce dinte îi lipseşte farmacistului Popescu?
Instinctiv, locotenentul se frecă la ochi. I se părea că visează.
— Hm, făcu Minerva. N-ai reflexe! Eram sigură.
Şi se îndepărtă cu paşi înţepaţi.
* * *
Ca întotdeauna, bătrânul mesteca un fir de iarbă. Privirea îi era pierdută departe, în noapte, acolo unde soarele, incendiind zarea, murise singur ascuns după dealuri.
Putea rămâne astfel ceasuri întregi, având în neclintirea şi poate în indiferenţa lui ceva din măreţia unui idol. Nu era vorba despre o pierdere de timp, atunci când ochii îţi alunecă de la un obiect la altul, inventariindu-le absent, ci de o proprietate de ordin cu totul superior, extrem de rară, constând într-o detaşare specială, o ignorare absolută a mediului înconjurător.
Minerva încerca – legat de personalitatea lui Dabu – să-şi explice fenomenul. O obseda masca de vagabond uzat, îmbătrânit într-o existenţă de azi pe mâine, privirea somnoroasă din cauza pleoapelor căzute, uscate ca o scoarţă. Foarte rar îi puteai surprinde ochii adevăraţi lepădându-şi falsa indolenţă: vii, concentraţi, mereu la pândă. Pentru un superficial supunere, uneori morocănoasă şi atât. Dar dincolo de ea, Minerva sesiza o rezistenţă, ceva iritant, ca un râs înăbuşit, anulând orice idee de servilism.
O călugăriţă de la bucătărie cărând două găleţi de apă trecu pe lângă ei şi-i salută. Minerva, căţărată pe balustrada cerdacului, legănându-şi picioarele în gol, răspunse cu chef. Abia atunci păru s-o observe bătrânul. Îşi îndreptă vag ţinuta şi scuipând resturile de iarbă, constată convenţional:
— A, aici eraţi?
— Aştept cina, nea Dabu. Oftă: Ca să fiu sinceră, mie supărările îmi fac foame. Se interesă amabil: Şi dumitale? Apoi, fără să-i aştepte răspunsul: Oare ce ne-o da astă seară?
— Ştiu eu…?
— Vai nea Dabu, parcă ai fi Titi. Nici nu vede ce bagă în gură. Să-ţi spun drept, aş mânca o omletă. Mă dau în vânt după omletă.
— Ca răposatul…
— Nu mai spune? Adică aşa-i. Am uitat. Suspină: Eu cu memoria mea…
— La ce vă trebuie atâta ţinere de minte? Omul e mai bine să uite. N-ar mai avea somn.
— Ai dreptate, nea Dabu. Da’ vezi, cât m-a sucit şi m-a învârtit azi domnu’ procuror, m-am zăpăcit de tot.
— De…
— Vai! A discutat şi cu dumneata?
Omul rânji. Se văzură doar dinţii de jos, negri şi rari.
— N-a avut vreme. Încă nu m-a luat la întrebări.
— De ce să te întrebe, nea Dabu? Eşti în serviciu la domnu’ arhitect. Ce să aibe cu dumneata?
— Dar cu dumneavoastră ce avu?
— Chiar! Vorba matale. Sau cu domnul Radian. Nici nu poate umbla, săracul….
Dabu îşi subţie ochii:
— Ăsta încaltea, mai ştie câte ceva…
— Vai, nea Dabu! Crezi?
— Eu aşa gândesc. De ce taman aseară nu-şi luă hapul?!
— Care hap?
— De somn. Că n-are somn. I l-am pregătit pe masă. Dimineaţa tot acolo era.
— O fi uitat.
— Aşa o fi, numai că nu prea-mi vine a crede.
Şi râse încetişor pentru el. Un râs care nu-i plăcu Minervei: de geambaş, de om care ştie multe dar tace, conţinând o tainică ameninţare. Iar sentimentul era penibil, neliniştitor, căci nu ştiai de ce să-ţi fie teamă. Un râs care te face să întorci capul brusc, să vezi ce e în spate.
— E un blestem, nea Dabu!
— Ce?
— Să nu poţi dormi. Uite eu: nici nu-ţi pun bine capul jos şi-s dusă.
— Munciţi, aia e! Eu sunt la fel. De m-oi întinde unde ar fi să fie, poa’ să ningă, poa’ să plouă, habar n-am! Omul când e trudit, n-are nevoie nici de perină.
— Te cred! Vai! De-aia nici nu l-ai auzit pe domnul Radian când a făcut tărăboi azi-dimineaţă. Dar parcă te înţelege cineva?
Omul o privi iute, atent, şi Minerva, revizuindu-se, întrebându-se dacă nu cumva o trădase ceva, un accent, o silabă, încercă să-şi păstreze expresia: toantă şi de fapt fără expresie.
— Nu dormeam. Mă dusesem după apă. Tocmai afară, în curte. Până să mă întorc – avu din nou râsul acela neplăcut – stăpânul sculase mănăstirea.
— De fapt ce vroia de la dumneata, nea Dabu?
— Cică îi era frig. Să-i mai aduc o pătură.
— Vai! Ca Titi al meu. Chicoti: E şi el un tremurici!!
— Da’ Titi ăsta, cine mai e?
Minerva luă un aer important:
— Soţul meu. Suntem cununaţi.
— Parcă aţi fi fie-mea, zâmbi Dabu. Una-două, zice de Vasile. Numai că nu-s luaţi. Cică mai încolo, după ce-or avea un fecior. Pe gâgâlicele ăstelalte, pe fete, nu le bagă la socoteală.
— Ai şi dumneata o viaţă grea, nea Dabu.
— Da… Da… Îngână absent bătrânul.
Îşi pierduse iar privirea în zare. Întunecată, plină de umbre.
Pe neaşteptate, Minerva îşi pocni o palmă peste frunte. Contrar aşteptărilor, bătrânul nu tresări. Abia se întoarse mijindu-şi ochii:
— Ce-aţi păţit?
— Vai! Am uitat!
— Ce?
— Să-i spun domnului procuror că cineva mi-a cotrobăit prin cameră azi-noapte.
— De unde ştiţi?
— Mi-a zis domnu’ Popescu. Completă emoţionată: Dumnealui bagă mâna în foc că era ucigaşul. Spunea că după degete l-ar putea descoperi. Dumneata crezi că se poate, nea Dabu?
— Parcă am mai auzit eu de treburi din astea. Aşa o fi… Domnu’ Popescu, om cu carte, ştie mai bine.
— E martorul meu, se semeţi Minerva.
— Cum aşa?
— O să-i spună domnului procuror: „Tovarăşa Jeni Cociaşu – adică eu – n-a fost la mănăstire azi-noapte. Vă dau cuvântul meu de onoare.“
— Păi atunci nu vă doare capul.
— Nu chiar! Îşi mişcă maxilarul inferior de parcă ar fi ţinut o bomboană în gură. Mi-ar mai trebui o persoană. Doi martori e altceva. Nea Dabu, n-ai vrea dumneata? Doar mă cunoşti…
Omul o măsură lung apoi clătină liniştit din cap.
— Nu… nu… De unde să ştiu eu pe unde aţi fost? Ce, v-am căutat în odaie sau în altă parte?
— Vai!!
Dar un ţipăt straniu, neomenesc se rostogoli peste mănăstire, curmând consternarea Minervei. Îngrozită, strângându-şi rochia la gât, încerca să străpungă noaptea mai deasă parcă la câţiva metri depărtare.
— Ei, râse Dabu. Nu vă speriaţi. Cucuveaua! Observă liniştit: Astea ale naibii ştie când e să dea cineva ortu’ popii!
— Ce… Ce spui?
— Nu luaţi seama. Vorbesc şi eu acolo…
Luna roşie, groasă se urcase într-un pom. Crengile înalte cu frunze negre îi zgâriau obrazul.
Începea încă o noapte la mănăstirea Domniţei.
* * *
MINERVA CĂTRE LOCOTENENTUL DOBRESCU
1. Dabu pretinde că arhitectul nu şi-a luat somniferul ca de obicei (Nu întreba când! Evident, în noaptea crimei). Faptul nu-i întâmplător, individul suferă de insomnii crâncene.
2. Dabu pretextează că n-a auzit strigătele lui Radian, fiind afară după apă. Cum s-a justificat faţă de arhitect?
3. Din presimţirile lui Dabu: A orăcăit cucuveaua: Va muri cineva. Trebuie văzut ce-i cu aiureala asta. Cântă cam des şi am impresia că e de atmosferă.
4. Încearcă să afli dacă Radian e la curent cu activitatea profesorului. Ai grijă cum o aduci din condei. În nici un caz, nu întreba direct. Arată că eşti deştept, băiete! Mi-ar place s-o aflu şi eu.
5. Radian e un adversar inteligent. Deci, ATENŢIE! Menajează-i susceptibilitatea, repetându-ţi că este un om infirm. Nu e nevoie s-o faci cu glas tare şi mai ales nu e nevoie s-o simtă. Ar fi o greşeală capitală.
6. Dă-i senzaţia că-i soliciţi ajutorul. Asta îl va flata. Fii extrem de precaut. Nu ai de-a face cu Popescu. Deci, fără chestii groase.
7. E de preferat să nu-l uluieşti cu mintea ta sprinţară. (S-ar putea să fie într-o zi bună). Lasă-l să creadă că are de-a face cu un adversar mediocru. În astfel de împrejurări, atenţia slăbeşte, defensiva e mai moale.
8. În general, procedează îndeajuns de bine pentru ca surâsul să nu-ţi piară pentru două trimestre.
P.S. La zece şi jumătate fata doarme ca un înger. Inutil deci să te baladezi după miezul nopţii prin faţa geamului ei, cu cămaşa descheiată până la brâu, umflându-ţi pectoralii…
* * *
Luna mângâia mâna sfântului Nicolae. Pată de lumină pe icoana veche, afumată, mâna căpătase materialitate şi locotenentul Dobrescu încercă impresia absurdă că la un moment dat ar putea să se mişte singură, independent de trupul bogat înveşmântat, de chipul bizantin, ascetic şi rigid.
În fond, toată atmosfera era ireală. Chilioara cu pereţi albi, atât de albi încât orice siluetă profilată pe zid părea trasă în cărbune, lampa afumată împrăştiind o lumină tulbure, bolnavă, parfumul de gutui nefiresc tocmai din cauza simbolului idilic, ochiul de fereastră îngust, meschin, înrămând un fragment de mănăstire ce aducea cu crenelurile unei cetăţi.
Cu adevărat fantastică însă, găsea personalitatea, atmosfera degajată de arhitectul Radian. Era îmbrăcat într-o cămaşă de mătase roşie, adânc despicată în faţă, lăsând să se vadă lănţişorul subţire de aur cu un medalion rotund, nu mai mare decât o unghie. Pe genunchi avea ca de obicei pledul cadrilat.
Sentimentul pe care Dobrescu îl trăia în faţa acestui bărbat superb – masculin superb – cu tors atletic, viril, ţintuit în căruciorul de olog, era atât de copleşitor încât ieşea din limitele realului. Şi locotenentul făcea eforturi de deconectare încercând să-şi păstreze individualitatea, să nu se simtă, pe plan emoţional, personajul unei cărţi, ori al unui film dezvoltând o dramă puternică. Iar faptul că o ştia pe Minerva alături, în odaia lui Panait, ascultând şi privind peretele subţire, palidă din cauza efortului de atenţie, îl paraliza.
Îşi aprinse ţigara cu mâini mai puţin sigure decât ar fi vrut. Radian îl urmărea fără expresie, impenetrabil, un chip de piatră lustruită cu privire fixă.
— Când aţi sosit la mănăstirea Domniţei?
— Acum două săptămâni.
Glasul n-avea intonaţii, replica fusese rostită alb, indiferent şi totuşi locotenentul intui sub aparenţa de linişte o crispare, ceva înverşunat.
— Aveţi un om care vă însoţeşte: Dabu. Se află în serviciul dumneavoastră permanent?
Ah! Primele întrebări! Totdeauna dificile, anxioase, mai pline de capcane pentru anchetator decât pentru celălalt. „Cum abordezi, băiete, cum abordezi, asta e totul, repeta mereu Minerva. Un individ versat te simte de cum ai deschis gura. Nu trebuie să-şi dea niciodată seama cât – în fapte concrete ori procente – ştii despre el.“
— L-am angajat pentru perioada concediului. Completă fără să zâmbească: Dosarul nu i-l cunosc. Nu m-a interesat.
— Unde l-aţi găsit?
— Mi l-a recomandat cineva din Vâlcea.
— Probabil aceeaşi persoană care v-a făcut rost de aprobare. Sunt informat că se obţin foarte greu.
— Vă complicaţi inutil existenţa, domnule procuror.
— Găsiţi?
Întrebase simplu, direct, fără nuanţe cu ochii albaştri nevinovaţi. Dincolo, Minerva conchise că în mod surprinzător Dobrescu avea uneori haz.
— Personal, vă scutesc de prezumţii. Sunt dispus să răspund la orice întrebare pusă onest. Fiţi convins că atunci când voi considera că nu e cazul să mă pronunţ n-o voi face, indiferent de abilitatea investigaţiilor dumneavoastră.
— Îmi pare rău că v-aţi supărat.
Omul zâmbi doar cu buzele, nu comentă, dar locotenentul îşi spuse că tot e ceva în comparaţie cu mască de gheaţă pe care n-o părăsea niciodată.
— Sper, reluă Dobrescu, că problema recomandaţiei intră în sfera chestiunilor despre care sunteţi dispus sa discutaţi.
— Am lucrat acum câţiva ani în calitate de arhitect la renovarea mănăstirii. Mi s-a oferit găzduire pentru indiferent când voi avea chef să uzez de această favoare.
— Probabil că nu e primul an în care sunteţi oaspetele arhondaricului.
— Ba da.
— Mi-aş putea permite să vă întreb ce a determinat alegerea dumneavoastră?
O umbră uşoară, abia perceptibilă, îi crispă trăsăturile.
— Accidentul.
— A, scuzaţi-mă…
— De ce? întrebă răguşit arhitectul. Mă amuză să-i văd pe ceilalţi ocolind ca pe un teren minat subiectul, deşi crapă de curiozitate să cunoască amănunte. Ipocrizie mic burgheză.
— Ce atitudine aţi prefera?
— Să fiu lăsat în pace! Să fiu scutit de odioasele priviri lăturalnice care-mi asediază picioarele. Ce-o fi acolo, dedesubt? Le mai are? Unul? Amândouă? Am avut un accident de maşină. Mi-a fost atinsă coloana vertebrală. Nici o leziune, totuşi nervul nu mai răspunde.
— Deci ceva funcţional, nu organic. E curabil… Cu răbdare…
— Domnule procuror, îl întrerupse tăios arhitectul. Când am nevoie de oxigen, de baloane de săpun care se numesc moral, ştiu unde să mă adresez.
Bărbia pătrată îi tremura. Nu era starea aceea de spirit prevestind de obicei lacrimile, ci trăda o iritare mocnită, nervi anevoie stăpâniţi. Dobrescu avu imaginea unor coarde sensibile de oţel întinse la maximum.
„De unde îl cunosc eu pe omul ăsta?“
— Mda… Ce părere aveţi despre ceilalţi oaspeţi ai arhondaricului?
— Nu am păreri în bloc. Cine anume vă interesează?
— Să începem cu pictorul Zamfirescu.
— Escroc. Mai mult sau mai puţin abil. Mai puţin, pentru că falsa tipologie pe care o afişează poate păcăli cel mult un superficial. Mai mult, pentru că scopul este atins: buget substanţial, aş zice excedentar. Personal, nu-l văd capabil de crimă. Altcineva?
— Bătrânul Dabu…
„Băiete, băiete, se foi Minerva. Nu-l lăsa pe el să conducă ancheta!…“
— Un ratat!
— Ratat? repetă surprins Dobrescu.
— Poţi rata şi ca măturător de stradă când vrei să ajungi fără să izbuteşti şef peste ăilalţi, nu numai aspirând la scaunul de academician.
— Ideea nu vă aparţine.
— Evident. Nu mi-am permis să mizez pe ignoranţa dumneavoastră.
— De ce n-a răspuns apelului… ăăă… insistent, de azi noapte?
— Pretinde că i-a fost sete şi n-avea apă în cană.
— De fapt, de ce-aţi avut nevoie de el?
— Trebuie să vă amintesc că nu l-am angajat pe Dabu ca damă de companie. N-am nevoie să-mi facă conversaţie ori lectură seara înainte de culcare. Îmi trebuie un infirmier. Mai clar: Nu mă pot mişca. Altul!
— Un moment. Aţi iniţiat o rubrică: apt sau nu de crimă. Cum îl calificaţi pe bătrân?
Radian îl privi atât de stăruitor, încât locotenentul se simţi străpuns. Senzaţia neplăcută era amplificată de privirea cealaltă, ca de jeratic, camuflată în spatele zidului: ochii Minervei…
Arhitectul emise cu ton de sentinţă:
— Orice în afară de crimă.
— Curios. Asta e şi opinia farmacistului Popescu.
— Înseamnă că trebuie să mi-o revizuiesc pe a mea. Mai mult ca sigur m-am înşelat. Adăugă fără îngâmfare: Şi ar fi prima oară.
— Un barometru sui-generis. Vă e dezagreabil Popescu?
— Dimpotrivă. O licheluţă nostimă. Singurul care m-a făcut să râd de când sunt aici.
— O licheluţă care vă apreciază. Alertat de strigătele dumneavoastră, a început să-l caute pe Dabu.
— Prilej de a-şi băga nasul în toate odăile, inclusiv a domnişoarei Dimitriu. O precizare: nu strigătele mele l-au alertat. Era alertat de mult.
— Vreţi să fiţi mai explicit?
— Popescu nici măcar nu s-a culcat azi-noapte.
— Cum aţi ajuns la această concluzie?
Arhitectul îşi cocoţă privirile sus, deasupra lui Dobrescu. Şi poate undeva, în spaţiul alb anulând peretele, ochii lui îi întâlneau pe cei ai Minervei.
— Infirmitatea îţi ascute simţurile, domnule procuror. Sunt doar – râse amar: Hm, doar! – de un an şi jumătate ţintuit de boală. După ce izbuteşti să depăşeşti faza critică – faza sinuciderii, aş zice eu – încerci o revelaţie. Tristă, sinistră, dar elementul surpriză rămâne. Viaţa, oamenii, tot ce-i în jur ţi se dezvăluie altfel. Ca un ecran a cărui jumătate îţi fusese ascunsă până atunci de o draperie grea. Cred că de fapt se schimbă doar unghiul din care priveşti lucrurile. Mai amplu, mai puţin superficial. Ai timp să meditezi şi înţelegi ceea ce altădată nici măcar nu-ţi reţinea atenţia. În lupta de fiecare zi, plecând de la necesităţi imediate, instinctul, sensibilitatea evoluează. Proprietăţi noi vin în compensaţia organului pierdut. De ce vă spun lucrurile astea? Acum doi ani nu distingeam de exemplu ce se discută cu voce normală la cealaltă extremitate a unei săli de 30 de metri. Aici, după două zile cu uşa închisă puteam afirma fără dubiu cine a trecut pe culoar.
— Înseamnă că l-aţi auzit pe Popescu plimbându-se.
„Hodoronc-tronc, Dobrescu! scrâşni Minerva, ameninţând pereţii. Cine te-a învăţat să sugerezi răspunsurile?!“
— Pe el şi pe ceilalţi.
— Ce-nseamnă ceilalţi? Toţi?
— Mă gândesc la Dabu, Popescu şi Zamfirescu. Paşii fiecăruia trădau altceva.
— Ce anume?
— Zamfirescu se furişa. Aveam tot timpul impresia că se uită înapoi. A străbătut culoarul dus şi întors de cel puţin cincisprezece ori. Popescu pândea sau aştepta ceva. Îl auzeam limpede, aproape că-i vedeam mersul legănat. Apoi, zece-cincisprezece minute nimic. Şi din nou începea cursa. Despre Dabu, în schimb, pot afirma cu certitudine că se ascundea de ceilalţi. Matematic, înainte ca Popescu ori Zamfirescu să apară în arenă, paşii precipitaţi ai bătrânului dispăreau la un capăt sau altul al coridorului.
— Bănuiesc că toate acestea s-au petrecut înainte de a-l striga.
— Evident!
— Au rămas femeile.
— Despre una din ele, cred că nici nu mai e cazul să discutăm.
— La cine vă referiţi?
— La… În sfârşit… Îmi scapă numele, să-i zicem coana Jeni. Văd că aşa o alintă cei de pe aici. O nefericită. Genul care isprăveşte la azil sau – în vechile romane ruseşti – ca rudă scăpătată ţinută de milă, ocupându-se de cămară şi chei, în casa unui văr de-al treilea, moşier în gubernia X. O dilie…
Dobrescu ipocrit se făcu că nu pricepe, obligându-l pe celălalt să repete:
— Cum aţi spus?
— O dilie. Termenul aparţine magistrului Popescu.
Minerva îşi pipăi obrajii dogoritori. Suspectase modulaţiile din glasul arhitectului, cântărindu-le sinceritatea. Sărise aproape de pe scaun, auzind comentariul locotenentului.
— Desigur, nu vreau să mă las copleşit de aparenţe, dar împărtăşesc punctul dumneavoastră de vedere. Este cam…
Minerva putea să jure că mâna lui Dobrescu plecase spre tâmplă şi mai putea jura că acesta încerca un complex de delicii ştiind-o în spatele zidului subţire.
— Mda, mormăi arhitectul. Nu ştiu ce tot spune despre o insectă. Asta – dacă îmi permiteţi – nu ne îndreptăţeşte s-o brutalizăm. În fine! Domnişoara Dimitriu…
— O secundă! Aţi omis să precizaţi dacă Jeni Cociaşu, aşa cum vedeţi dumneavoastră lucrurile, ar fi capabilă de crimă.
— Exclus! De altfel sunt convins că a fost într-adevăr la Bucureşti.
— Spuneaţi ceva de domnişoara Dimitriu.
— Da… Am impresia că n-a părăsit încăperea, dar…
— Dar?
— N-aş jura! Calcă atât de uşor, încât… În sfârşit… mi-e greu să mă exprim în mod ferm.
— Ca om, cum vi se pare?
— Genul predestinat să moară foarte tânără.
— Nu cumva sunteţi influenţat de o anumită morbiditate, de anumite reflecţii lugubre în care se lansează?
Radian izbucni iritat:
— Vă asigur, domnule procuror, că nu obişnuiesc să împrumut opiniile altora. Nici măcar sub beneficiu de inventar!
„Curios“, reflectă Dobrescu. Găsea ieşirea arhitectului deplasată, nejustificată de observaţia inofensivă pe care o emisese. Cea mai amabilă conversaţie nu exclude la urma urmelor o divergenţă de păreri. Iar acum nici măcar nu fusese vorba de o altercaţie. Formulase doar o ipoteză. Şi îşi aminti avertismentul Minervei: „Infirmii sunt extrem de susceptibili. Nu doar vizavi de defectul lor fizic, ci în general. Distinge între reaua voinţă generată de culpabilitatea şi sensibilitatea exacerbată, atribut al bolii…“
— Scuzaţi-mă. Dobrescu îşi observa unghiile stânjenit: Ipoteza unei Elene Dimitriu autoare a crimei…
— O consider absolut ridicolă. Îşi privi ceasul: Domnule procuror, nu mă simt tocmai bine.
— O ultimă chestiune. Aţi primit în cursul zilei de ieri o scrisoare.
— Nu numai eu.
— Ştiu. Şapte bileţele cu conţinut identic.
— Exact. Am înţeles de la început că elucubraţiile acelea delirante ascund un mesaj.
Dincolo, Minerva privi atât de concentrat zidul încât îi dădură lacrimile.
— Ce fel de mesaj? se interesă locotenentul încordat.
— Un mesaj referitor la lucrările doctorului Lucaci. Mi se mai întâmplă să deschid câte o gazetă ca să ştiu cine a fost profesorul. Şi nu era greu de ghicit că lucra şi aici, deşi pretindea că se odihneşte.
— Credeţi?
— Dragă domnule procuror, mi-am pierdut picioarele, nu organul vizual. Când timp de două săptămâni, ţii sub braţ aceeaşi agendă şi stai zece ore pe zi închis în odaie, asta în concediu, iar masa – regim de favoare – ţi se serveşte în cameră, se pot trage anumite concluzii.
— Iată un aspect pe care îl ignoram. În consecinţă?
Radian îşi aruncă ochii pe fereastră:
— L-am avertizat. Eram sigur, simţeam cu toate antenele că-l paşte un pericol.
— Şi?
— „Nu există“, şi a râs, a ridicat din umeri şi s-a dus la culcare. Eu nu. De aceea n-am dormit toată noaptea. N-am vrut să dorm…
— Mai este cineva informat despre această discuţie?
— Nu. Poate că nici nu v-aş fi pomenit despre toate acestea dacă…
— Dacă…
— Dacă Dabu nu v-ar fi avertizat că aseară am refuzat să înghit somniferul. Îmi sunteţi prea simpatic ca să vă creez probleme inutile…
Mult timp după aceea, Minerva obsedată de o idee continua să privească zidul. Avea o expresie ciudată. O expresie pe care locotenentul nu i-o cunoştea.