Capitolul VI

 

 

JENI COCIAŞU E SUSPECTĂ!

 

 

Stăteau în cerdac. Pictorul Bombi Zamfirescu vorbea despre împerecherea culorilor într-o terminologie incomprehensibilă, punctată des cu sonorităţi englezeşti şi divagaţii inutile. Radian asculta fără să-l audă. Dabu trăgea dintr-un capăt de ţigară, rar, gospodăreşte, privind undeva, departe, dincolo de zidurile vechi ale mănăstirii. Răsfoind plictisit o revistă franţuzească cu aerul intelectualului de rasă, Popescu cerceta discret efectul preocupărilor sale. Fata descifra sentinţa soartei în labirintul zaţului din ceaşcă zâmbind trist.

Privindu-i de jos, locotenentul Dobrescu medita asupra ceea ce va să zică plictiseală colectivă. Atunci îşi făcu apariţia Minerva. Purta aceeaşi rochie largă, lungă, şleampătă, la care asortase „şalul cel nou primit de la Titi cu zece ani în urmă“. Exclamă tonică:

— Bonjur copii! Cum nimeni nu se înghesuia să-i răspundă se apropie de arhitect: Vai, domnu’ Radian! Se poate?! Poftim, iar v-aţi dezvelit picioarele. Să ştiţi că mă supăr! Zău mă supăr…

Şi îi aranjă peste genunchi pătura cadrilată, cu o dragoste de mamă.

Dobrescu îşi imprimă vocii timbrul baritonal:

— Dacă sunteţi amabilă, doamnă, aş vrea să discut cu dumneavoastră.

Minerva se uită în jur, apoi întrebă surprinsă:

— Cu mine?!

Coborî treptele cerdacului. Ferindu-şi faţa, în paginile revistei, farmacistul o povăţui:

— Vezi cum o suceşti, coană Jeni. Ăsta e procurorul…

Păşea nehotărâtă trăgând de cutele rochiei. Îndată ce ajunse în preajma locotenentului, şopti fără să mişte buzele:

— Întoarce-mă cu faţa la ei.

Dobrescu descrise un arc de 180 de grade, cercetând-o curios. Minerva se roti încercând să dea o întrebuinţare firească mâinilor. În cele din urmă le duse la spate. Clipea des aşteptând.

— Cociaşu Eugenia – începu locotenentul – casnică, 39 de ani…

— 38 şi zece luni, rectifică ofensată Minerva.

— Unde vă aflaţi azi-noapte?

— Unde să fiu? La Bucureşti.

— Sigur?

— Vai!

— V-aş ruga să-mi răspundeţi fără farafastâcuri şi cât mai limpede. Cine poate să confirme că acum zece ore eraţi în Capitală?

— Ştiu eu cine?

— Cum nu ştiţi, doamnă?! Pentru ce aţi plecat de la mănăstire?

— A! Coborî pudic pleoapele mărturisind ruşinată: Voiam să-l văd pe Titi… Completă mândră: E soţul meu.

— Deci aţi rămas lângă Titi până azi-dimineaţă.

— Până aseară. Că şi dumnealui… tot artist. Zugrav ca domnul Zamfirescu…

Pictorul îşi înălţă braţele spre ceruri mugind:

— O Michael Ange! Crow sea law smokegran…

— Săptămâna asta, reluă Minerva senină, lucrează de noapte.

— Tocmai săptămâna asta? Ce coincidenţă! Când aţi plecat spre gară, bineînţeles vecinii dormeau…

— Păi, ce erau să facă?! Că nu luaseră chenzina. Abia pe 14. Chicoti: Atunci să vedeţi bairam!!! Ies în hol, domnu’ procuror şi dă-i râs, şi dă-i chiote toată noaptea… Adăugă pe tonul cetăţeanului onest, solicitat să dea referinţe: Nişte tovarăşi foarte simpatici de altfel. Activează şi în comitetul de bloc…

Dobrescu socoti că e momentul s-o întrerupă.

— Pe drum, desigur nu v-aţi întâlnit cu nimeni…

— Vai! Cu cine să mă întâlnesc?! Eu sunt o femeie cinstită.

— Iar biletul de tren l-aţi pierdut!

Minerva inventarie poşeta conştiincios, fără grabă, apoi, stupefiată de perspicacitatea „procurorului“, confirmă:

— Ştiţi că aveţi dreptate?!

— Cu ce eraţi îmbrăcată?

— Când?

— Azi-noapte.

— Vai!!

Roşise toată.

„Cum naiba – se întrebă locotenentul – îi reuşeşte figura?“

— Mă rog, azi-dimineaţă în tren.

— Azi-dimineaţă… azi-dimineaţă… cu…

Vorbele i se opriră undeva în cerul gurii.

— Nu vă amintiţi?

— Aşa… ca de obicei…

— Adică?

— Cu ghetuţele.

— Aha! Scoase din sacul de sport bocancii Minervei: Îi recunoaşteţi?

— Cum să nu? Sunt ai mei.

Locotenentul clătină din cap lămurit:

— Cercetările atestă fără dubiu, că în noaptea crimei asasinul purta aceşti bocanci.

— Vai!

— Aţi putea să-mi explicaţi şi mie cum au ajuns la mănăstirea Domniţei de vreme ce posesorul lor îi purta în Bucureşti?

Minerva se holbă cu atâta convingere încât Dobrescu avu impresia că ochii sunt gata-gata să-i sară din orbite.

— Domnu’ procuror… eu… ştiţi… de la bombardament… Îi spuneam şi lui Titi: Dragă motănel – că eu aşa îi zic în intimitate – cred că eu am uitat ghetuţele la mănăstire.

— Zău?! Adineauri le aveaţi în tren.

— Aşa am zis? Poate că le aveam…

— Vă bateţi joc de mine, explodă locotenentul. Ba-i aveam, ba nu-i aveam! Ce-i aici, hopa Mitică?

Farmacistul Popescu completă în surdină şi spiritual:

— Cade jos şi se ridică!

— Unde vă treziţi?! Ce-s chestiile astea cu comitetul de bloc, cu bombardamentul şi motăneii?! Vă rog să aveţi o atitudine cuviincioasă!

— Vai!

— Şi fără scălămbăieli! Ar trebui să vă fie ruşine! Femeie în toată firea!

Minerva, gata să plângă, se îndreptă spre grupul de pe cerdac. Ţinea mâinile întinse ca un copil admonestat care-şi caută refugiul la poala bunicii. Căzu la pieptul Elenei Dimitriu. Impresionată, fata îi mângâie bretonul şoptind:

— Fii cuminte. Te rog… Gata… gata…

— Domnule procuror, am impresia că depăşiţi orice măsură!

Palid, arhitectul Radian frământa spasmodic, braţele căruciorului. În jurul Minervei, farmacistul şi pictorul o copleşeau cu amabilităţi.

— Lasă, Milady…

— O fi având omul supărări pe acasă…

— Nu opinia dumneavoastră mă interesează, domnule Radian, declară locotenentul, ci ceea ce aţi făcut azi-noapte. La asta vă rog să reflectaţi.

Şi se îndepărtă meditând la „adevărata vocaţie“ a Minervei…

 

 

* * *

 

Pe la cinci după-amiază, farmacistul Popescu ieşise în faţa cerdacului la soare. Se tolănise sprijinit de zid şi fuma leneş urmărind toropit pe maica Zenobia care curăţa mazăre cu un lighean în poală.

Femeia îngâna ceva, un psalm, mai mult o tânguire. Buza inferioară a farmacistului, foarte roşie pe chipul alb, se umfla cu un dispreţ în care ghiceai instinctiv o înaltă apreciere de sine. Găini pestriţe îşi făceau de lucru dând cu clonţul în pietricele, ori grăbind pasul cu mişcări sincronizate de guşă. Farmacistul rupse un şomoiog de iarbă, încercând să le ademenească. Întoarse capul şi o văzu pe Minerva coborând treptele cerdacului.

— Bonjur, cucoană!

Minerva şopti stins, ca o pisică prizonieră sub duş:

— Vai, domnu’ Popescu, ce m-aţi speriat! Şi îşi astâmpără cu mâna bătăile inimii.

— Ei, ce mai e pe la Bucureşti?

— Mersi bine. Se furlandisi un timp, apoi adăugă din vârful buzelor: Nu vă supăraţi, nu pot sta de vorbă cu dumneavoastră… Nu mă lasă Titi.

— Măi, măi, măi… Şi de ce, mă rog?

— O femeie căsătorită, cinstită, la locul ei, trebuie să-şi respecte căminul.

Farmacistul râse mult, sumecându-şi buzele.

— Serios?! Lasă, coană Jeni, că nu vorbim la telefon…

— Vai!

— Şi-apoi de unde să ştie Titi ce faci dumneata?

— Îi spun eu. Eu îi spun întotdeauna tot.

— Chiar tot, tot?

— Vai, domnu’ Popescu!

Minerva roşi oportun şi convingător. Se rezemă de fântână, calculând onorabilitatea celor patru metri care o despărţeau de farmacist. Respecta astfel hotarul unei cumsecădenii mic burgheze teribil de riguroasă în privinţa aparenţelor.

— Şi altceva?!

— Ce să fie, domnu’ Popescu… Oftă adânc, mângâindu-şi nostalgic bretonul: Ştiţi, am auzit că ne rade în cap…

— Unde?!

— La puşcărie… Aşa zicea domnu’ Zamfirescu.

— Dar el de unde ştie?

— Din câte am înţeles, bunica dumnealui – o doamnă foarte politicoasă de altfel – şi-a petrecut acolo ultimii 20 de ani din viaţă… Apropo, domnu’ Popescu, mie cât credeţi că-mi dă?

— Pentru ce?

— Pentru… îşi frecă ochii cu pumnii mici roşii. N-aţi auzit ce spunea domnu’ procuror? Că eu l-am ucis. Când o afla Titi mă lasă! Precis mă lasă!

— Stai, coană Jeni, nici aşa să n-o luăm. Adică de ce? Legi nu-s? N-ai dormit azi-noapte la mănăstire, salutare şi bonjur!

— Credeţi? Chiar dacă n-am martori?

— Păi noi ce păzim?

Minerva îşi rostogoli ochii clipind mărunt.

— Care noi domnu’ Popescu?

— Eu, Bombi, ăilalţi… Că n-a închis unu’ ochii toată noaptea…

— Înţeleg. A luat domnu Zamfirescu banii pe tablou de la nevasta popii şi… vorba lui Titi…

Făcu un gest semnificativ cu degetul gros spre gură.

— Aşi! N-a luat decât aconto. O gâscă, şi aia şchioapă, că i-a ciordit maica Zenobia o gambă. Ne-a trezit şmecheru’ ăla!

— Care şmecher, domnu’ Popescu?

— Radian.

— Care Radian?

— Arhitectul, cucoană!!

— Vai! Făcu o pauză scociorând cu vârful pantofului în iarbă: Eu nu prea am memorie, domnu’ Popescu. De la bombardament mi se trage… Vorba lui Titi: Dragă Pisi – că mie aşa îmi spune în intimitate – asta e! Chicoti: Ştiţi cum se întâmplă? Să zicem că plec la farmacie să cumpăr… să cumpăr… na, că iar am uitat! Pentru palpitaţii de inimă…

— Valeriană.

— Exact. Intru, stau la rând şi când să cer… uit, domnu’ Popescu!

Îl privi de jos în sus cu expresia: Ei? Ce zici de mine?!

— Eşti plină de calităţi, cucoană.

— Mersi. Tocmai îi ziceam lui Titi: Dragă Motănel – că eu aşa îi spun în intimitate – ce cap trebuie să aibă domnu’ Popescu de ţine minte toată medicamentele!? Dar numai medicamentele? Pe mine, uite poţi să mă tai dacă mai ştiu ce-am mâncat la prânz. Şi dumneavoastră vreţi să vă amintiţi ce s-a întâmplat azi-noapte…

Pătrunsă de adevărul celor anunţate, Minerva, aştepta confirmarea farmacistului, reflectând că prostul dacă nu-i şi fudul, nu-i prost destul…

Umflat, culcându-şi guşa în piept, Popescu confirmă pronosticul Minervei:

— În primul rând, te-am văzut cu ochii mei când ai urcat în tren.

— Care tren, domnu’ Popescu?

— Acceleratul.

— Care accelerat?

— De Bucureşti, cucoană!

— Da?! Nu ştiam.

— Deci, au rămas la mănăstire pictorul, Radian, Dabu, Lucaci, fata şi cu mine.

— Aşa să fie?

Farmacistului i se încrucişară ochii de enervare:

— Ascultă, madam, eu în timpul bombardamentului am lipsit din Capitală!!

Scoase pachetul de ţigări şi îl întinse reflex.

— Vai, domnu’ Popescu! Se poate?! Nu mă lasă Titi! Am să iau totuşi una. Ştiţi… De amintire…

— Aşa! Către orele 11 noaptea ne-am dus la culcare.

— Vai!

— Ce s-a întâmplat?

— Dacă zice domnul procuror că m-am întors seara cu trenul de 9, ce mai zic?

— La ora 9, eu şi domnişoara Dimitriu eram în gară.

— Înţeleg. Aţi rămas de dimineaţă.

— Pe dracu! Am revenit. Are un fix cu trenurile. Îi place vânzoleala. Batiste, lacrimi, aiureli…

Minerva râse scurt, înfundat:

— Vai, domnu’ Popescu! Se vede treaba că ne-am adunat aici cu toţii… Şi eu, şi domnişoara, şi domnul Bombi… Mie cel puţin, tot de la bombardament mi se trage…

— Ce?!

— Ţâca-ţâca. Ştiţi, simt aşa din când în când ceva ca o musculiţă care urcă pe dinăuntru spre tâmplă: Ţâc, ţâc, ţâc… şi gata!

Popescu fluieră subţire:

— Şi-ţi vine des chestia asta?!

— A, nu des. O dată, de două ori pe săptămână. Se schimbă brusc la faţă: Vai!

— Ce mai e?

— Vai!! repetă dozând atent crescendo-ul.

— Ce-i cucoană?! Urcă insecta?

— Dacă zice domnul procuror că m-am întors în timpul nopţii, fără să mă vadă nimeni? Mai juraţi dumneavoastră pentru mine, domnu’ Popescu?

— Cu ce să fi picat? Cu helicopterul? N-ai nici o legătură până la şase dimineaţa. Şi pe urmă, m-am uitat la dumneata în cameră.

Minerva îşi întoarse faţa pudică.

— Vai! Aţi deschis uşa mea?

Farmacistul o privi câteva clipe stupefiat, apoi începu să râdă în hohote:

— Doamne sfinte! A, nu că-i tare! Tare de tot! La asta nu m-am gândit… Îşi reveni greu! Îl căutam pe amărâtul ăla…

— Care amărât?

— Moş Dabu. Radian răcnea după el ca un căpiat, arunca în pereţi cu ce-i venea la mână şi ăla tămâie.

— Şi… Şi aţi crezut, domnule Popescu – bărbia Minervei tremura – că la mine… Că eu şi nea Dabu…

Popescu îşi plimbă degetul pe lângă ureche:

— E clar! Întâi că te ştiam la Bucureşti. Al doilea, la el în odaie nu era. M-am gândit c-o fi băut cu Panait, şoferul, şi-or fi adormit pe masă. Dar nici acolo nu l-am găsit. Panait sforăia de duduiau pereţii şi nu părea… Acum ai înţeles?

— Nu, îngână ultragiată Minerva. Ce să caute nea Dabu la mine în odaie?

— E mare Titi al dumitale, cucoană! Eu zic c-o să-l decoreze! Izbucni exasperat: Păi dacă nu era nici la el, nici la Panait, nici la Radian, unde putea să fie? Doar la dumneata. La urma urmelor, o fi vrut nenorocitul să se odihnească, să scape de nebun barem câteva ceasuri, şi s-a culcat în odaia coanei Jeni. Silabisi: Coana Jeni care visează acum la Bucureşti în braţele lui Titi…

— Acum?!?

— Acum! Adică azi-dimineaţă la ora patru.

— Da de ce v-aţi trezit aşa devreme, domnu’ Popescu? se interesă Minerva cu ton de conversaţie.

— Ei nu, că e fantastic! Nu ţi-am spus că a început să urle Radian? Că-nnebunise? Că-l apucaseră pandaliile?

— A, ba da! Uitasem…

— Nu-ţi trebuie mult pentru asta, bombăni farmacistul, aprinzând altă ţigară.

— Şi?

— Şi basta! N-ai dormit la mănăstire. Ce mai vrei?

Minerva îşi ridică ochii rugători:

— O să faceţi lucrul ăsta pentru mine, domnu’ Popescu?

Farmacistul rânji:

— Ce-mi dai?

Minerva se gândi câteva clipe. Apoi, cu o expresie de dureroasă renunţare îşi desprinse elasticul de la bărbie şi-i întinse pălăria de pai.

— Asta vă place? Mângâie panglica apretată de tafta violet, oftând: Funda o schimbaţi când vreţi…

Peste chipul lui Popescu trecu o umbră. Părea impresionat.

— Am glumit, cucoană. Păstrează-ţi jobenul!

— Vai, domnule Popescu! Sunteţi într-adevăr un om extraordinar. Nu ştiu… nu ştiu cum să vă mulţumesc. Îşi frecă mâinile: Numai că…

— Iarăşi?

— Ce bine era, domnu’ Popescu, dacă afară de dumneavoastră s-ar mai fi găsit cineva, ştiţi, care să poată spune procurorului: Uite, tovarăşa Jeni Cociaşu n-a fost la mănăstire în noaptea crimei.

Popescu îşi scărpină ceafa:

— De!

— Poate domnul Zamfirescu…

— P-ăsta nu l-a văzut nimeni. În odaie era întuneric. Cică nu suportă candela, îi miroase…

— A, făcu decepţionată Minerva. Dormea…

— Aş! Nu-l ştii?! Sforăie ca un buldozer. Când am deschis uşa, nu se auzea musca.

— Ţţţţ!

— Acuma?! făcu speriat Popescu. Urcă? Urcă?

— Nu. Ziceam ţţţţ, adică mă miram. Ce curaj aveţi… Cum de nu v-a fost frică?

— De ce să-mi fie frică?

— Să ieşiţi noaptea pe întuneric, singur în tot arhondaricul. Privi circumspectă în jur şi-i şopti aproape de ureche: Putea să vă omoare.

— Cine?

— Ucigaşul… Ca pe Lucaci. Ce noroc că nu l-aţi întâlnit.

— Norocul lui, cucoană, se umflă Popescu. Măcar de mi-ar fi căzut în mână. Îşi pocni degetele: Ştii că mi-ai dat o idee!

Radioasă, Minerva trecu de pe un picior pe celălalt:

— Vai!

Popescu îşi muşcă unghia degetului mare, fără să o asculte.

— Cum de nu mă gândii?! Când l-am căutat pe Dabu în odaia dumitale, cineva, o umbră s-a strecurat în nişa cu icoane.

— A! ţipă Minerva. O umbră… Nu mai spuneţi, domnu’ Popescu… Mor de frică.

— De-odată, simt că mă bate cineva pe umăr…

— Vai!

— Mă întorc, nea Dabu: „Pe mine mă cauţi, nenicule?“

Râdea strâmb, cu ochii ăia pişicheri de ţi se uită în piept.

Minerva se agăţă de braţul farmacistului:

— Domnu’ Popescu… Înseamnă că ucigaşul a fost în camera mea.

— Pun pariu pe ce vrei, coană Jeni. Îi privi chipul verde. Acuma ce te-ai fleşcăit? Asta fu azi-noapte.

— De unde ştiu că nu vine şi diseară? Scânci: I-o fi plăcând camera mea.

— Prostii! De ce să-ţi fie teamă? Adăugă generos: Cât sunt eu aici, poţi să n-ai nici o grijă.

— Dumneavoastră sunteţi apărătorul meu, domnule Popescu. Cum o să vă mulţumească Titi! I-am şi spus: Dragă Motănel, eu acolo la mănăstire, mă simt în siguranţă doar lângă domnul farmacist Popescu. Să vezi ce putere are… şi ce cult! Nici părintele Ştefănescu de la Sfântu’ Vasile nu vorbeşte mai frumos.

— Ei, ce mai prind şi eu printre picături. Ca intelectual, eşti obligat, nu-i aşa, să mai deschizi o carte, o revistă…

— Nu toţi intelectualii fac aşa, domnu’ Popescu. Uite doctorul meu… Că mi-a zis şi Titi: Dragă Pisi, trebuie să-l schimbi. Nu e de tine. Întreabă-l şi tu pe domnul farmacist, dacă nu cunoaşte pe cineva.

— Eu?! se miră Popescu.

— Un om cu relaţiile dumneavoastră…

— Ei asta-i bună! râse gâdilat farmacistul. Ce te face să crezi că am relaţii?

— Păi aţi fi ajuns altfel aici? Ce, eu nu ştiu cât a umblat Titi după aprobare?

— A, la asta te refereai?… Un fleac… Am o cunoştinţă la Mitropolia de Vâlcea. Râse mânzeşte: De fapt, pe nevastă-sa o cunosc…

Minerva exclamă consternată…

— Vai, domnu’ Popescu…

— Ce te miră?

— Nu mă miră. Un bărbat chipeş ca dumneavoastră… cu succese…

— Să nu exagerăm, o întrerupse farmacistul cu jumătate de gură.

— Chiar discutam cu Titi: De ce nu s-o fi dus domnu’ Popescu la mare? Acolo era de dumnealui. De ăilalţi, înţeleg: domnu’ Radian bolnav, domnişoara Elena slăbuţă şi ea, mie mi-a prescris doctorul linişte… Ştiţi, pentru… În sfârşit! Dar dumneavoastră?

Farmacistul se lăsă pe spate, important:

— Sunt obosit, coană Jeni. Ce să mai discutăm! Serviciu cu răspundere, femeile, uite, nici aici n-am scăpat…

— Nu mai spuneţi!?

— Simt nevoia să mă odihnesc. La mare nu-i concediu. Cârciumi, baruri, iar fetiţe…

— Săracul de dumneavoastră, îl compătimi Minerva.

— Şi uite, ghinionul dracului. Îmi fac planul să vin aici. Aer, lapte proaspăt, o carte bună şi când colo pică pe capul nostru dandanaua cu Lucaci. Ce să mai vorbim, coană Jeni, nu mai găseşti linişte nicăieri.

— Vai! îşi aminti Minerva. C-am şi uitat…

— Ce?

— Că a murit domnul Lucaci. Ce-o să ni se întâmple?

— Ei gata, exclamă agasat. Ţi-am spus doar să n-ai nici o grijă. Eu sunt martorul dumitale. Ce mai vrei?

Minerva începu să tragă de panglica pălăriei. Ridică brusc chipul lung, ascuţit, aureolat de borul rotund de pai.

— Ştiţi… Mă întrebam… Dumneavoastră aveţi martori?!

Farmacistul rămase cu gura deschisă.

Minerva şleampătă, plecă cu paşi tonţi îndepărtând mult unul de altul călcâiele. Pe spate, îi flutura suivez-moi, jeune-homme, panglicile de tafta violet.

„Sunt tare curioasă – îşi zise – cum explică picăturile de sânge de pe pulovăr.“

 

 

* * *

 

MINERVA CĂTRE LOCOTENENTUL DOBRESCU

1. Discută chestiunea scrisorii-mesaj, fără să ai aerul că eşti avertizat. Fii surprins. Vei afla mult mai mult decât îţi imaginezi. Oamenii încearcă voluptăţi rafinate când îţi povestesc primii, o noutate relativ ieşită din comun. M-am gândit de multe ori la fenomenul ăsta, fără să mi-l pot explica. Poate că tot o consecinţă a banalului pe planul realităţii, tinzând spre senzaţionalul romantic.

2. Popescu nu este ceea ce aş numi eu exact un tip deştept. Dar de aci până a-l trata de dobitoc… ar fi o gafă frumuşică. Te văd în stare, Dobrescule. Nu zâmbi superior.

3. Pare informat asupra filmului nopţii. Pretextul – reperarea lui Dabu. Întâi a văzut o umbră în camera mea, apoi s-a întâlnit cu bătrânul.

4. Cum a făcut rost de aprobare la mănăstire şi mai ales cum îşi motivează preferinţa pentru aceste locuri? Nu e deloc genul. Înţelegi…

5. Farmacistul e un îngâmfat. Cusurul a luat la individ proporţii atât de substanţiale încât a devenit o infirmitate. Nu te sfătuiesc totuşi să mergi pe coarda asta. Am stors eu tot ce s-a putut. Poţi ataca însă, reversul medaliei. Anulează-l! Fă-l praf! Enervează-l! Uşurel însă, băiete. Nu toţi au stăpânirea mea de sine… (Aici a fost un oftat).

6. Are pulovărul pătat de sânge. Cum explică?

7. Din mărturisirile Elenei Dimitriu: „Îmi plac bărbaţii înalţi, cu ochi negri şi nas vulturesc (sic!) Burt Lancaster s-ar apropia întrucâtva…“ Nu ştiu ce-mi veni să-ţi spun chestia asta, Dobrescule…

 

 

* * *

 

Peste mestecenii înalţi, luna palidă răsturnase o căldare de lumină.

Locotenentul Dobrescu aruncă ţigara, ţintind departe, sus, obrazul astrului. Trecu pe lângă ferestrele arhondaricului şi ignorând voit regulile politeţii dădu buzna în odaia farmacistului. („Măi băiete, – îl povăţuise cândva Minerva – nimic nu poate fi mai edificator decât reacţia individului neavertizat“).

În consecinţă, ciocănitul convenţional şi apăsarea pe clanţă se produseseră concomitent.

Popescu, în faţa oglinzii, ajustându-şi cu o forfecuţă de unghii colţurile mustăţii, tresări violent, înfigându-şi vârful ascuţit în buza superioară. Măsura năuc silueta subţiratică, adolescentină a locotenentului. Buzele foarte roşii, informe, se mişcau fără să articuleze o vorbă.

— Te-am deranjat?

Omul continua să-l observe aiurit, nevenindu-şi în fire.

— Eu zic că aţi greşit odaia.

Dobrescu îi aruncă o privire iute. „Şmecheraş cu studii superioare, spusese Minerva. Deşi…“

Scoase o hârtie din buzunar:

— Nicolae Popescu – farmacist – Bucureşti – mustaţă – păr creţ – serviabil – excesiv de politicos… Hm, dumneata eşti, ce mai!

Farmacistul râse. Îi lipsea un dinte din faţă.

— Adică au băgat şi ăştia cadre?! La mănăstire! Ce chestie!

— Eşti o figură care nu poate trece neobservată…

— Aşa? Luaţi loc. Sub fotomontaj – şi-i arătă colţul icoanelor – vă convine?

Dobrescu se apropie de fereastră. În curtea mănăstirii câteva călugăriţe alergau după treburi, mărunte şi iuţi ca nişte furnici. Prin hornul bucătăriei ieşea fumul cinei.

Întrebă cu fruntea lipită de geam:

— Ce te-a determinat, domnule Popescu, să-ţi petreci concediul la mănăstirea Domniţei? Dacă nu mă înşel, este primul an în care vii aici.

— Nu vă înşelaţi. Sunt foarte surmenat. Ultimul trimestru am muncit din greu.

— A fost vreo epidemie? Farmaciile…

Popescu îl întrerupse superior:

— Lucrez la o fabrică de medicamente. Nu vând purgative.

— Chiar aşa stând lucrurile, raţionând în limitele bunului simţ, îmi imaginam că vara sectorul înregistrează oarecare stagnare.

— Trebuiau livrate nişte comenzi pentru străinătate. Ne înnebunise ministerul.

— La vârsta dumitale, o vacanţă la mare mi s-ar fi părut mai potrivită. Altă ambianţă, alte divertismente…

— Asta zic şi eu. M-au convins nişte şmecheri. Linişte, aer curat, lapte covăsit, tot felul de aiureli. La urma urmelor, n-aveam ce pierde.

— Cum s-ar spune, ai venit într-o doară.

— Exact.

— Mda… Sunt puţintel surprins. Găzduirea în această mănăstire e condiţionată de anumite aprobări, dificil de obţinut. Presupune diligenţe, recomandări, alergătură… Nu era mai comod Văratecul, de pildă, ori Agapia? Comentez, legat de faptul că n-aveai o preferinţă manifestă, preconcepută pentru mănăstirea Domniţei.

Ochii mobili ai farmacistului lunecară puţin în lături.

— Sunt prieten cu directorul nostru. El mi-a făcut rost de aprobare. Are o serie de relaţii.

— Îţi dai seama, bănuiesc, că afirmaţiile dumitale pot fi imediat controlate. O chestie de câteva ore… La ce fabrică spuneai că lucrezi?

— Medicamente nr. 2, şopti Popescu. De fapt e inutil să le cereţi informaţii…

— Înseamnă că nu directorul ţi-a procurat recomandarea.

— Nu… Nu el. În fond ce importanţă are?

— Glumeşti, domnule Popescu, nu-i aşa? Adică pătrunzi în acest aşezământ – mai ferecat ca o cetate – unde Lucaci, omul de ştiinţă, este asasinat şi încerci să mă convingi că ai naufragiat în mijlocul naturii doborât de spleen? Se răsuci pe călcâie întrebând răspicat: Cine ţi-a intermediat aprobarea?

— O cunoştinţă din Vâlcea.

Locotenentul sesiză tonul nou agresiv.

— Numele şi adresa!

— Mircea…, Mircea Roşca. Adresa n-o ştiu. L-am cunoscut la ştrand.

— Înota pe sub apă probabil! Nu-i aşa?

— Aş! Sub apă făcea plajă! Ce-s eu neică? De la miliţie să se legitimeze? Mi-a dat hârtia şi ceao!

— Cine ţi-a vorbit despre mănăstirea Domniţei?

— Adriano Celentano, de la contabilitate. Ţipă, împroşcând în jur cu salivă: Ia mai slăbiţi-mă! Nu eu l-am paradit pe hodorogul ăla! Habar n-am ce învârte şi nici nu mă interesează!

— Sunt convins. Desigur, pentru a-i dat bineţe te învârteai azi-dimineaţă pe la uşa lui.

— Şi ce? E sens interzis?

Dobrescu remarcă faptul că dacă la începutul discuţiei farmacistul îşi supraveghea atent vocabularul, acum, nervos, renunţase la orice poză.

— Domnule Popescu, ţi-aş sugera să-ţi revizuieşti tonul şi atitudinea. Oftă: Aşadar, să contabilizăm. Ai tras la mănăstirea Domniţei din motive neidentificate, beneficiind de o recomandare a cărei paternitate o camuflezi. Eşti văzut dând târcoale odăii doctorului Lucaci, iar acesta decedează asasinat în mod odios. Cum califici situaţia?

— Foarte gravă!

— Îmi pare bine că am căzut de acord, observă fin Dobrescu luând de pe masă nişte cărţi de joc cu nuduri.

Le aruncă înapoi neglijent.

Farmacistul se plimba prin încăpere cu mâinile înfipte în buzunare. Izbucni iritat:

— Aş putea şti, domnule procuror, ce v-a căşunat pe mine? Dacă e s-o iei la bani mărunţi, fierbem şase inşi în aceeaşi oală.

— Am să-ţi astâmpăr curiozitatea. Potrivit indiciilor de care dispunem, doctorul Lucaci a fost asasinat de o persoană cu datele dumitale fizice.

— Să vă fie de bine! şi îşi continuă plimbarea. Se opri brusc, străfulgerat de o idee: Şi la o adică, ăla care m-a văzut de ce n-a pus laba pe mine? Sau doar m-a fotografiat?

— Confunzi în mod regretabil indiciile cu semnalmentele.

O clipă descumpănit, farmacistul îşi scărpină sprânceana cu unghia crescută a degetului mic.

— În regulă. Atunci de ce nu luaţi babele la întrebări, şi îşi aruncă privirea peste zidul arhondaricului.

— Ţţ! făcu locotenentul. La ora opt se închid porţile. Escaladarea e extrem de riscantă. Şi apoi la mănăstire, dragă domnule Popescu, chiliile au pereţii de sticlă, dacă înţelegi ce vreau să spun. Nu încap secrete. Şi, chestia asta poţi s-o reţii, cu cât viaţa unui individ este mai săracă în evenimente – ceea ce se întâmplă în astfel de lăcaşe – cu atât curiozitatea pentru treburile vecinilor cât de mărunte sporeşte. Ar fi fost imposibil ca una din călugăriţe să-şi părăsească odaia în miez de noapte fără ca amicele din dreapta şi din stânga să nu-i aştepte cu urechea încordată întoarcerea. A doua zi, mustea mănăstirea de bârfe şi şuşoteli.

Farmacistul zâmbi otrăvit:

— Aşa-i când nu-ţi vezi de treabă! Dracu’ m-a pus să-l caut pe Dabu? Hai, că e haios! Faci pe filantropul, „i-o fi rău lui Radian săracul“ şi pe urmă cică te-au văzut adulmecând coteţul moşului. Răcni: Cine m-a văzut, domnule? Cine?

— Ca să te citez, sunt şase oaspeţi în arhondaric. Oricare din ei…

— Zău? se miră Popescu. Începu să enumere trăgând de câte un deget: Coana Jeni era la Bucureşti, Panait dormea dus, fata aşişderea. Radian, ce să mai vorbim, doar dacă n-are ultraviolete la faruri să vadă prin zid!

— I-ai omis pe Dabu şi pe Zamfirescu.

— Păi pe Dabu îl căutam. Ce credeţi dumneavoastră, că mă apucase aşa să umblu cu sorcova în creierii zilei prin mănăstire?!

— Şi pictorul?

— Se juca de-a baba oarba! Când am deschis camera coanei Jeni, credeam că bătrânul s-o fi culcat acolo, am văzut o umbră furişându-se în nişa de lângă fereastră.

— Ce motiv ar fi avut Zamfirescu să se ascundă acolo?

— N-aveţi decât să-l întrebaţi pe el. Sau pe coana Jeni, că era camera ei.

— Parcă ziceai că plecase la Bucureşti.

— Ei şi? Enunţă filosofic: Pleacă omul, dar nu ştii când se întoarce… sau dacă a plecat.

— Ce vrei să insinuezi?

— Ştiţi dumneavoastră. Şi mai ştiu şi alţii. Moşul nu putea s-o înghită. A şi repezit-o de câteva ori. Ca să nu mai vorbim de figura cu bocancii…

Se îndreptă cu paşi siguri spre masă, trase sertarul şi-i întinse locotenentului un plic.

— Eu în locul dumneavoastră aş bate alte cărări. Ia uitaţi-vă la chestia asta!

„Căci lacomii, avarii şi desfrânaţii…“

Dobrescu parcurse formal conţinutul scrisorii. Desenă un chip surprins şi îşi ridică privirea.

— Ei! făcu încântat Popescu. Vă place? Ascultaţi-mă pe mine. Trebuie să fie vreo dilie de pe-aici care se crede pe post de Dumnezeu. Mare minune să nu ne cureţe pe vreunul.

— Când ai primit-o?

— Ieri seară, când m-am întors de la gară. Am găsit-o sub uşă. Făcu cu ochiul: Au primit şi ăilalţi, s-a discutat la cină.

— Ai idee cine ar fi… expeditorul?

— De expeditor nu-s sigur. Dar pun pariu că-l ştiu pe poştaş.

— La cine te gândeşti?

— E simplu, rânji Popescu, la prietena şi confidenta coanei Jeni: maica Zenobia.

Dobrescu îi privi pulovărul. Observă două găuri rotunde cu marginile negre. Farmacistul îngână nedesluşit:

— Mi-a… mi-a căzut scrum de ţigară…

 

 

* * *

 

Minerva desfăcu biletul. Câteva rânduri din partea locotenentului. Acelaşi scris rotund, abia format, perfect lizibil din caietele de teză: „Lucrare scrisă la algebră, elev Dobrescu Vasile, clasa IX-a B…“

Bietul băiat! îşi aminti Minerva cu un zâmbet nostalgic. Nu putuse sări niciodată peste nota 8. Într-un rând, făcuse o teză de 9, dar atunci copiase după Popovici. Fără cap! Aceeaşi greşeală de calcul… Se enervase mai mult că nu-l prinsese asupra faptului…

Oftă şi parcurse biletul, ciupindu-şi nervoasă bărbia.

„Fabrica de medicamente nr. 2 comunică prin adresă oficială că în rândul salariaţilor săi nu figurează farmacistul Nicolae Popescu.“