Capitolul V

 

 

JENI COCIAŞU INTRĂ ÎN SCENĂ

 

 

Cu şevaletul sub braţ, Zamfirescu se îndrepta spre pădurea din coasta mănăstirii.

Minerva, care îl pândise în spatele perdelelor de tifon, îl urmă după vreun sfert de oră. În mod excepţional, îmbrăcase o rochie de doc cafeniu la care asortase o pălărie rotundă de pai cu borul scurt. Elasticul îi sugruma bărbia, intrându-i adânc în piele. Semăna mai mult ca oricând cu o guvernantă englezoaică.

Trecu pe lângă odaia lui Popescu. Glasul farmacistului, alterat de anumite canoane de bulevard, răzbătea limpede. Din spatele uşii închise, vocea abstractă desprinsă de chip trăda mai acut personajul. Modulaţiile nazale, din guşă ori „şmecheroase“, scăpate prin colţul gurii încremenite într-un rictus flegmatic de mâncător de chewing-gum, izbeau urechile Minervei ridicându-i de fiecare dată semne de întrebare. Hotărât, Popescu era un individ curios… Ca şi ceilalţi. Radian, arhitectul olog, cu o minte scăpărătoare, îngrijorător de perspicace… Fata, apariţie gracilă, nepământeană, luptând resemnată cu plămânii şubrezi… Pictorul, un excentric agreabil în fond, de o originalitate ostentativă, prea tare, fără nuanţe… Prea multă vopsea… Popescu, individ ieftin… Nu se putea debarasa o imagine parazit, obsedantă: figuri alunecoase, cu gulerul ridicat, încercând să-ţi vândă la negru bilete pentru un Western cu John Wayne…

Era o după-amiază splendidă de vară cu mult aur. Gâze, fluturi albi, viespi mârâind pe nas îşi făceau de cap la soare. Minerva culese un mac. Membrana subţire, aderentă, i se lipi de degete. Se întrebă dacă nu era cazul – aşa, pentru pitorescul personajului – să-şi prindă un bucheţel la pălăria de pai. Oare câte femei, într-o ambianţă similară, ar fi rezistat tentaţiei?

— Hello, Milady! How do you do?

Minerva socoti că în asemenea împrejurări Jeni Cociaşu s-ar topi fermecată, copleşită de personalitatea artistului.

Adoptă deci un aer fâstâcit şi se opri timidă la câţiva paşi, încercând o compoziţie toantă cu picioarele împreunate la vârfuri. Frământându-şi mâinile la spate răpusă de emoţie îngână:

— Ştiţi, eu nu vorbesc englezeşte… Privi peste umărul pictorului şi căzu în extaz. Vai ce frumuseţe! Şi ce seamănă!

Zamfirescu se dădu un pas înapoi, contemplându-şi satisfăcut opera:

— How rampcapto! Cown not go!

Minerva îl privi de jos în sus ca un copil sfios şi repetă:

— Ştiţi… eu nu vorbesc pe englezeşte.

— Oh! Da?! Părea să încerce o mare surpriză. Nu-i nimic. Bătu cu degetul în carton: Vă place?

Trântit pe un covor de rugăciune turcesc, farmacistul Popescu, paşă cu turban de atlas alb şi un briliant cât ceapa agăţat cu meşteşug în pliurile de mătase, privea melancolic semiluna pe un cer bleumarin.

Izbea efectul ieftin. Culorile erau tari, contrastante, din familii diferite: verde-otavă, orange, violet.

„Înfiorător! Seamănă cu acadelele, peştii oribili de la Moşi boiţi strident ca să atragă ochiul. Tipul are mare tupeu.“

Îşi ajustă zâmbetul:

— E minunat, domnule Zamfirescu. Ca pe fotografie. Şi mustaţa… Parcă… Îşi duse degetul la tâmplă căutând comparaţia oportună!: Parcă e vie…

— Oh, yes! Vie! Hm, nostim spus. Nostim de tot!

Mai trase o pensulă îmbrăcând în albastru electric imineii farmacistului.

Minerva se aşeză pe un trunchi retezat, jucându-se cu un fir lung de iarbă din care încerca să-şi meşterească un inel. Deodată, începu să cânte, făcând totală abstracţie de prezenţa pictorului. Întâi încet, mârâit, pe nas ca un bondar, apoi cu oarecare avânt. Era ceva cumplit, fals, fără melodie dar indiscutabil plin de vervă şi bunăvoinţă:

— Deschide, deschide fereastra,/În braţele mele să cazi/Frumoase-s cireşile coaaapteCa buzele tale nu-s!

Surprins, pictorul se holbă la ea:

— Îl ştiţi pe tot, Milady?

Minerva dădu din cap şi trecu la strofa a doua.

— Plin de artişti pe aici, oftă Zamfirescu. Răcni: How my tow now just me!

— Cum să vă spun… Eu…

— Nu mai spuneţi că ştiu. Nu vorbiţi pe englezeşte…

Minerva indică spre tablou cu degetul mic ingenuu întins:

— Acolo lipseşte ceva.

— Unde?

— Pe umărul lui don’ Popescu, şi îşi înghesui pălăria.

— Ce lipseşte?

— Un porumbel. Chicoti: Am eu nişte poze acasă cu Titi.

— Care Titi?

— Soţul meu personal… Vroiam să vi le aduc, aşa de model, numai c-am uitat. Constată natural: N-am memorie, domnu’ Zamfirescu. Ştiţi… De la bombardament… Întrebă fără legătură: Dar tabloul coanei preotese l-aţi isprăvit?

— Oh yes, Milady. Dumneavoastră nu doriţi unul?

Minerva îl privi deconcertată:

— Ce să fac eu, domnu’ Zamfirescu, cu coana preoteasă?

Pictorul râse adânc, din piept, emiţând cascade distincte:

— Dumneavoastră să vă fac portretul, Milady?

— Vai… Ce idee… Sări în picioare. Obrazul i se înflăcărase: Ce idee! Pe 25 e ziua lui Titi. Ar fi o surpriză… Nu credeţi, domnu’ Zamfirescu?

— Un gest cât se poate de delicat, Milady.

Minerva îşi aminti cu un zâmbet ascuns întâmplarea unei prietene. Femeia se fotografiase la un mare studio de pe Calea Victoriei în vreo opt poziţii sentimentale – să-ţi dea lacrimile – cheltuind o grămadă de bani. Era aniversarea bărbatului ei şi îşi bătuse mult capul căutând o surpriză inedită. Nefericitul contemplase năuc fotografiile, neînţelegând în ce constase cadoul. Nevastă-sa pe de altă parte, ultragiată, nu înţelegea de ce nu pricepe el…

— Numai că… (fâstâcită, trăgea de nasturele rochiei) numai că nu ştiu dacă am bani destui.

— Cum îl vreţi, Milady?

— Ştiu eu?! Cam aşa! Şi desemnă cu mâinile în aer un dreptunghi uriaş. Îl pun în sufragerie, deasupra bufetului, lângă peretar.

— Peretar? Cown snowd patre stowe?!

— Eu l-am brodat, don’ Zamfirescu. Are chenar de floricele albastre şi la mijloc scrie: Mult mă gândesc, ce să gătesc, pe Titi să-l mulţumesc. Scump să nu fie tare şi gustos la mâncare. Adăugă triumfătoare: Poezia mea!

Era un slogan, descifrat cândva în Obor pe o bucată de etamină între puşculiţe de ghips, balerine cu zâmbet tâmpit, peisagii dulcege şi colombine trase în indigo pe pânză…

Zamfirescu îmbujoră luna cu o tentă portocalie. Părea să facă nişte calcule complicate.

— Ei, Milady, pentru dumneavoastră 300 de lei. Şopti conspirativ: Farmacistului i-am luat patru. Dar pentru că e o surpriză…

Dezamăgirea alungi chipul Minervei.

— Vai! E… e prea mult, domnu’ Zamfirescu. N-am de unde… Suspină: Ce pot să fac?

— Prea mult! O cer! O demoni! Gentil clown songto! faither! Ascultaţi la femeia aceasta! Şi eu care presimţeam o capodoperă, moment de unică inspiraţie! O culme! Apoi, brusc pe un ton cotidian: Las la doi cincizeci. Hai! Respinse aerul cu palmele: Treacă de la mine.

Prompt îl dădu jos pe Popescu şi puse un carton nou. Rândui printre pensule şi tuburile de vopsea, îşi şterse mâinile într-o cârpă murdară şi decise expeditiv:

— Gata! Începem!

— Vai! Domnu’ Zamfirescu! Chiar acum?! se miorlăi Minerva, dând a înţelege că altfel vedea ea treaba. Adică în orice caz după prealabile preparative sufleteşti şi la oglindă.

— Acuşi e 25, Milady. Dacă vreţi să vi-l livrez la termen! Tună din senin: Somo now rowtea! Aveţi o poză de-a lui Titi?

Minerva se felicită că nu ignorase nici un element din existenţa „personajului“. Stăruise chiar să se înjghebeze căminul aşa-zisei Jeni Cociaşu. Undeva într-un apartament din Drumul Taberei fusese agăţată fotografia Minervei la braţ cu „Titi“, surprinşi în timp ce ieşeau de la Sfatul Popular…

„Titi“ (fusese ales un ofiţer mustăcios, cu aer de familist) cumpăra în fiecare dimineaţă iaurt şi chifle, dădea relaţii cui vroia să-l asculte despre sănătatea lui Jeni, vecinii interceptau aproape zilnic câte o ilustrată duioasă expediată de la mănăstirea Domniţei.

Minerva avu grijă să piardă în curtea arhondaricului, chitanţa de plată a întreţinerii emisă pe numele lui Jeni Cociaşu, câteva reţete medicale, ca şi o hârtiuţă cu socoteli gospodăreşti (zahăr, ulei, flecuri la pantofii lui Titi etc.)

Îşi duse reflex mâna la buzunarul rochiei şi scoase o fotografie boţită reprezentând un sergent în permisie tras în poză cu un picior înainte şi mâna sprijinită pe o masă cu flori.

— Nu mă despart niciodată de ea… Dar de ce vă trebuie, domnu’ Zamfirescu?

— Mai puneţi doi poli şi-l fac şi pe el. Imaginaţi-vă! Îşi duse inspirat mâna la frunte: în stânga jos, calul. Titi, cu iatagan şi turban ca al lui Popescu, puţintel crăcănat…

— Crăcănat, domnu’ Zamfirescu?!

— Nu mă întrerupeţi. Chap now tucraw! E în poziţie de atac. Pe braţul stâng, dumneavoastră, cu o nuia în rochie de muslin, eşarfă de moar, şi conduri de aur. Răpirea din Serai! Asta e!

Îşi scutură pumnii ameninţând copacii.

— Vai! Domnu’ Zamfirescu! Exclamă extaziată Minerva. Dar lună nu puneţi? E aşa de frumos cu lună…

— OK! Gata. Poziţia!

Aranjă capul Minervei, săltându-i puţin bărbia.

— Vai de mine , domnu’ Zamfirescu, fiţi cuminte. Chicoti: Mă gâdil…

Cu un ciot de cărbune, pictorul trăgea linii ample.

— Credeţi c-o să fie gata la timp?

— Certamente, Milady. Oricum, ne reţin aici cercetările.

— Vai, aşa e! Ce ţi-e cu soarta asta! Uite cum n-a avut parte domnul profesor să-şi vadă portretul. Vorba lu’ Titi: Viaţa omului ca lumânarea. Sufli şi gata.

— Justme urnte people!

— Dar oare nu puteţi să-l terminaţi aşa, din memorie?

— Evident, Milady! Dacă mi-o cer moştenitorii.

— Săracul de el… Vă lăuda mereu: „Ce băiat blajin şi impostor…“ Oare ce-o fi vrut să spună?

Pictorul se înecă subit.

— Că-i viaţa grea… Bărbia, bărbia sus! Pentru numele lui Dumnezeu!

— Stau şi mă gândesc, domnu’ Zamfirescu, când aveţi timp să lucraţi atâta: coana preoteasă, raţele, Sfinţii doctori fără arginţi Cosma şi Damian. Acum eu… Ştiţi, îi spuneam şi lui Titi: Dragă motănel – că eu aşa îi zic în intimitate – cred că dumnealui pictează şi noaptea…

— Noaptea! urlă Zamfirescu. Noaptea, spune femeia asta! Noaptea la lumină de opaiţ! O, Botticelli! O, Michael-Ange! O, Da Vinci!

— Vai! V-aţi supărat? Eu… Eu aşa credeam.

Enervat, pictorul îşi înfundă basca până la sprâncene.

— Bine faceţi, domnu’ Zamfirescu! E curent aici. Trage pădurea. Vai, ştiţi cât mă necăjeşte Titi! Iarna nu îmbracă decât pijamaua sub pantaloni. De-ar fi şi el aşa prudent…

Omul rămase cu pensula în aer, vag crăcănat.

— Prudent? Ce-i trece prin minte femeii ăsteia!?

— E foarte bine, bătu câmpii mai departe Minerva. Cum zice Titi: paza bună trece primejdia rea. De pildă azi noapte când a început să strige domnul Radian, altul mai bezmetic ieşea pe sală de curiozitate sau altceva, se întâlnea ferească Dumnezeu cu ucigaşul…

— Ce vă face să credeţi că n-am ieşit?

— Păi… făcut Minerva încurcată, ziceaţi că dormeaţi.

— Nu dormeam.

Glasul urca ameninţător. Minerva îşi încruntă sprâncenele încercând o logică elementară.

— Păi dacă nici nu dormeaţi, şi nici nu lucraţi… Privirea i se aprinse: A! Îşi lăsă ochii pudică: Ştiu unde eraţi…

— Unde?

— Nu pot să spun…

— Unde? răcni pictorul. Justme owcarl sing!

— Dacă nu pot, se bosumflă Minerva, trăgând de tivul rochiei până se desprinse.

— Ce vreţi să insinuaţi, Milady?

Minerva şopti în spatele palmei făcute căuş spre mănăstire:

— Mă… mă gândeam că poate… la domnişoara Elena în odaie. Nu vă supăraţi… aşa, ca s-o liniştiţi…

— Domnişoara Dimitriu dormea.

Dar în glasul voit indiferent, Minerva ghicea satisfacţia căreia nu-i rezistă nici un bărbat între 15 şi 90 de ani când i se atribuie gratuit succese de ordin sentimental, mai ales dacă acestea vizează femei frumoase. Se schimbă imperceptibil vocea, pieptul se bombează agresiv, un zâmbet special alunecă pe obrazul aprins.

— Înseamnă… Înseamnă că aţi ieşit pe culoar.

Chipul Minervei ilustra cea mai mare surpriză.

— Ce vi se pare formidabil, Milady?

— Cum să iasă cineva noaptea!? Pustiu… Întuneric… Trebuie să ai curajul domnului Popescu. Îi spuneam şi lui Titi: Vai, dragă motănel, că eu aşa… mă rog, e acolo la mănăstirea Domniţei o persoană foarte îndrăzneaţă, un farmacist, un om extraordinar. Dezlegă şi cuvinte încrucişate. Şopti conspirativ: L-a văzut pe criminal!

— OK. Şi de ce n-a pus mâna pe el?

— A! Asta am uitat să-l întreb… Ştiţi, memoria… Dar mi-a povestit totul.

— Hm! Făcu ironic pictorul. Dar că pe mine m-a încuiat în odaie v-a povestit?

— Domnul Popescu? Nu se poate!

— Atunci cine! Cine, Milady? urlă din senin. Panait dormea, fata aşişderea, Radian se exclude.

— De ce, domnu’ Zamfirescu? întrebă nevinovată Minerva. Dormea şi dumnealui?

Interzis, pictorul rămase fără glas. Se uită un timp înainte, căutându-şi aerul. Izbucni pe neaşteptate, într-o avalanşă de imprecaţii englezeşti, urlete şi ţopăieli samba, stranii în decorul patriarhal al mănăstirii.

— Mă omoară! Această femeie a venit să mă omoare! Ce-are cu mine?! O, demoni! Can troub es emurder!!!

Minerva se ghemuise după buştean, aşteptând să se liniştească. Ochii îi jucau înspăimântaţi şi tresărea parcă lovită la fiecare răcnet. Profită de o pauză a pictorului şi îngână abia auzit:

— Vai, domnu’ Zamfirescu! Iertaţi-mă. Vă… vă mai dau zece lei. Să fie trei sute, cum aţi zis dumneavoastră la început.

Omul îşi lărgi gulerul:

— E nemaipomenită! De ce nu putea să mă încuie Radian!!!

— Am înţeles, domnu’ Zamfirescu, îl întrerupse ofensată Minerva. Un tovarăş ca dumnealui, serios, distins, arhitect, n-ar fi făcut o astfel de glumă.

Pictorul se sufoca.

„De astă dată, cred că am mers prea departe.“

Minerva îşi pocni o palmă peste frunte:

— Vai! Acum îmi dau seama. Sigur că da. Domnul Radian nu poate să umble. Că-i spuneam şi lui Titi…

Zamfirescu, extenuat, gâfâia. Renunţă la reverenţe şi, cu o curiozitate aducând a ultimă dorinţă, se interesă:

— Ascultă, coană Jeni! Cum te suportă? Ce-i Titi ăsta? Misionar?! Pocăit?!

Minerva găsi prilejul să se sclifosească, legănându-şi umerii cu mişcarea aceea care la copii înseamnă „sâc, tăticul meu e…“

— E înscris la paraşutişti şi are carnet de donator! îşi îngustă privirea luând o expresie de adâncă meditaţie: Dar la domnişoara Elena Dimitriu v-aţi gândit?

— Crezi că toţi sunt sonaţi, madam?

— Adică cine mai e? întrebă Minerva surprinsă. Vai! Râdeţi de mine, domnu’ Zamfirescu. Păi de unde ştiţi că fata dormea, dacă eraţi încuiat în cameră?

— Dar fereastră n-am?

— Se vede de la dumneavoastră?

— Am sărit pe geam, Milady! Puse mâna pe pensulă. Capul sus! Degetul mic încârligat. Face distins!

— Vai, domnu’ Zamfirescu! Dar ceasul îl puneţi? Nu mai contează câţiva lei acolo…

— Hatm pals owgonotbet! Oh, Odin! Oh, vikingi! Răpirea din Serai cu ceas la mână! Televizorul nu vreţi să se vadă? Dar frigiderul „Fram“?

— Păcat! Îl am de zece ani. Îşi pironi ochii pe mâna pictorului: Al dumneavoastră e de aur?

— Yes!

— Ce seamănă cu al lui domnu’ profesor…

Pictorul păru o clipă descumpănit dar se redresă repede:

— Aş! Al meu are cadran fosforescent.

— Înseamnă că puteţi vedea şi pe întuneric ce oră e. Vai! Acum înţeleg de unde ştia domnu’ Popescu că era patru când aţi sărit pe fereastră.

— Hm! Patru era, dar nu de la mine o ştia.

— L-o fi întrebat pe domnu’ profesor…

— Unde?! Pe lumea ailaltă?

Dincolo de cinismul pictorului Minerva sesiză ceva, un ton, aproape un glas nou, altul decât cel cu care se obişnuiseră oaspeţii arhondaricului.

— Vai, domnu’ Zamfirescu… apoi, după o pauză: Nu înţeleg.

— Lasă că-ţi explică Titi. Bărbia sus! Mai mult! Mai mult! Aşa! Zâmbetul obosit!

— Cum să-l obosesc, domnu’ Zamfirescu?

Pictorul îşi aruncă pe spate capul leonin cu bucle dese, brune. Un leu cu nasul cârn şi gura în formă de inimioară.

— Jesus Maria!

— Aşa zice şi Titi al meu când pierde la şeptic. Aruncă cu papucii de pereţi. Dar că veni vorba. Ştiţi ce cred eu, domnu’ Zamfirescu? Privi în jur circumspectă apoi şopti misterios: Ucigaşul a intrat întâi la domnul Radian. Domnul Radian a început atunci să ţipe şi să azvârle cu papucii. Altminteri ce rost avea să strige, aşa din senin? Dumneavoastră nu l-aţi auzit că dormeaţi…

— Imaginaţi-vă, Milady, că tocmai atunci săream pe fereastră.

— Îmi închipui ce era pe culoar. Ca la noi la bloc, când se întoarce a lu’ Ciolac beat. Ieşim cu toţii în cămăşi de noapte, cum ne-apucă. Vai nici nu ştiţi ce teatru e!!

— Colentina Street… Aicea-i lume subţire, Milady. Se făceau că plouă. Curajosul dumneavoastră Popescu se vârâse cu siguranţă sub pat, că-n odaie nu era şi nici pe sală. Domnişoara Dimitriu s-a întors pe partea ailaltă, în timp ce enigmaticul Dabu se odihnea în spatele dulapului din odaia dumneavoastră.

— A mea!? Vai! Ştiţi, domnu’ Zamfirescu, încep să intru la idei. Ce au oamenii cu mine?! De exemplu, eu urmez un tratament pentru… În fine, făcu cu tonul omului care nu ţine să vorbească despre neplăcerile personale. Şi mă duc mereu la doctor. Închipuiţi-vă, domnu’ Zamfirescu, intru, dau frumos bună ziua, şi doctorul aşa, tam-nisam, mă întreabă repezit: „Cât fac 7 ori 8?“

— Ce chestie!?

— Staţi că n-am terminat. Astăzi m-am întâlnit de trei ori cu domnul procuror. Ce credeţi?! Din senin, din iarbă verde, nici noroc, nici altă vorbă, de fiecare dată ce ziceţi că mă întreabă?

— Ei?!

— Oare ce-o fi căutat pictorul la patru dimineaţa în odaia victimei?

Zamfirescu scăpă paleta din mână.

 

 

* * *

 

MINERVA CĂTRE LOCOTENENTUL DOBRESCU:

„Cască ochii, Dobrescule, nu gura!

1. Atenţie la felul în care-l abordezi pe Zamfirescu. E importantisim! Nu-l lăsa nici o clipă să te ia tare şi fă-l să înţeleagă de la bun început că atmosfera english-language te mişcă tot atât de mult ca şi curentul nu ştiu care din Marea Caraibilor. Ca să nu te asasineze, poţi la un moment dat să-i demonstrezi că e un impostor. Amicul – mă simt obligată să-ţi atrag atenţia – recurge adesea la bruiajul saxon nu doar din considerente de ordin pitoresc: o face mai ales când se simte încolţit şi încearcă să câştige timp. Sfatul meu: tratează-l ca pe un om absolut normal, care îşi truchează personalitatea. Aceasta îl va îngrijora.

2. Zamfirescu pretinde că nu lucrează noaptea. Vezi cum stau lucrurile în realitate. Treaba e destul de simplă. Tablourile constituie barometrul ideal. Ar fi trebuit să te gândeşti singur la chestia asta, dar înţeleg că nu ai timp. Domnişoara Elena Dimitriu merită oarecare atenţie…

3. Cineva l-a încuiat în cameră. Pretinde că Panait şi Elena Dimitriu dormeau. Prin excludere, ajunge la concluzia că farsa i-a făcut-o Popescu. Oare e vorba de o farsă? Ce zici băiete?

4. A sărit pe fereastră în momentul în care Radian a început să strige după Dabu. Încearcă să afli ce a făcut practic, după aceea. Întrebări directe, fără jenă, cu aerul că ştii totul şi nu aştepţi decât confirmarea.

5. Zamfirescu se concentrează greu. În consecinţă ia-l repede, nu-i lăsa timp să se adune. Trecerea de la o chestiune la alta să fie bruscă, aparent fără legătură. Este esenţial ca în acest moment al discuţiei să nu-i îngădui divagaţii shakespeariene.

6. Cum a ajuns la mănăstirea Domniţei? Nici un detaliu nu e de prisos.

7. Stoarce maximum de amănunte. Prin deformaţie profesională, ochiul pictorului e ager şi exersat. Dacă ştii cum să-l iei, poţi obţine detalii interesante. De altfel, nutresc convingerea că Zamfirescu e un bun psiholog. Reţeta lui comercială o dovedeşte cu prisosinţă.

8. Cândva, aceste sugestii vor intra în Larousse la rubrica „Pilde şi precepte bine simţite“. Fii mai pătruns de chestia asta, Dobrescule!

9. P.S. Distruge totuşi epistola. Poate cădea în mâna asasinului sau a unei „anumite persoane“ care, lipsită fiind de simţul umorului, şi-ar induce în eroare cititorii…”

 

 

 

* * *

 

— How do you do, my Lord?

Pictorul Bombi Zamfirescu deschisese uşa larg, înclinând o reverenţă ţeapănă. Îl măsură pe Dobrescu cu ochi sticloşi şi repetând knics-ul, urlă:

— Îmi daţi voie? Ducele de Essex.

— Hai noroc, tovarăşu’, făcu moale locotenentul: Cardinalul de Richelieu.

Stăpânindu-şi râsul, se întoarse cu spatele observând dezordinea încăperii. Tuburi de culoare; cartoane pictate, schiţe, în creion sau cărbune, şevaletul înconjurat de sticle goale. Judecând după etichete – coniac, vodcă, şliboviţă, gin – pictorul nu manifesta preferinţe.

Zamfirescu îi sesiză privirea şi explică:

— Combustibil. Nu pot lucra fără! Mycasttl megrowoyoungs little!

— Oxford?

Pictorul îşi umflă pieptul şi scoase un muget înfricoşător.

— Teab justlings andso!

Concomitent, bubuiră lovituri în peretele din stânga şi se auzi vocea înfundată a lui Popescu:

— Hei, Dilimache! Sonoru’!

Zamfirescu bău scurt paharul cu gin. Îşi pironi ochii asupra locotenentului cu fixitatea aceea sticloasă care nu se datora atât alcoolului, cât unei conformaţii specifice. Părul negru buclat îi cădea pe frunte. Exclamă cu bărbia înfiptă în lavaliera bogată, portocalie:

— Doriţi un tablou, gentleman! 200 simplu, 300 compus! So and my job. Ce-aţi zice de o liră în dreapta, lauri pe frunte şi togă romană! Răcni: Evrika! Nero privind Roma incendiată! Mâine seară livrarea.

Locotenentul îl cântări lung. Spuse blând:

— Eşti mata drăguţ să stai ţeapăn? Mă oboseşte vânzoleala…

Zamfirescu rămase o clipă deconcertat. Se aşeză totuşi pe marginea patului, încrucişându-şi marţial braţele pe piept.

— Azi-noapte, în jurul orei patru, doctorul Lucaci a fost asasinat.

— Sunt dezolat. Nu i-am isprăvit tabloul.

— Ţi-l comandase el?

Pictorul scutură hotărât din cap.

— Oh, nu! L-am conceput pentru plăcerea mea. Sunt un om de artă. Aspectul material e secundar.

— De-aia pictezi raţe, lebede plutind, ţigănci despuiate şi-ncoronezi toante cu dinţi de tablă în faţă?

Arată spre vraful de cartoane. Mâna avea har în mod cert, dar subiectul şi maniera nu depăşeau anumite preferinţe oborene în zi de târg.

— Oh, yes go new kaw!!!

Ridică pumnii, ameninţând cerul.

— Gata băiete! îl întrerupse Dobrescu. Cunosc partitura. Mă interesează ce-ai făcut azi-noapte.

— Am lucrat.

— La opaiţ?

— Yes!

— Ce anume?

— Portretul preotesei, cu puradelul… ăăă… cu prinţul moştenitor.

— N-ai ieşit deloc?

— Nu. Până spre miezul nopţii, mi-a ţinut companie Popescu, farmacistul. Eram beat, my Lord, beat mort.

— Poate de aceea nu-ţi aminteşti.

— Exclus! Cineva mi-a făcut o glumă azi-noapte. M-a încuiat în odaie.

— Cine?

— Habar n-am. De dimineaţă eram prea agitaţi în legătură cu moartea doctorului şi, evident, n-am mai întrebat.

Ochii locotenentului alunecară pe încălţămintea pictorului.

— Ce număr porţi?

— 42.

— Hm! Ca şi asasinul profesorului… Nu ţi se pare ciudat?

— My God! Habar n-am despre ce vorbiţi, dar vă asigur că suntem trei indivizi în arhondaric cu încălţăminte identică. Chiui: Sortimentul Mondial pus pe piaţă acum două săptămâni! Coincidenţă bizară, o zei! o, Edgar Wallace! toţi cu acelaşi număr!

— Cine sunt ceilalţi?

— Farmacistul şi arhitectul.

— Cei trei apostoli erau doi, parafrază Dobrescu. Arhitectul Radian iese din competiţie din cauza infirmităţii.

— Oh, yes! Un băiat admirabil. Are o inimă să tai geamuri cu ea. Am rămas doi: Popescu şi cu mine. Unul din noi e asasinul. Îşi umflă plămânii: Cant my so white mizerably!

— Dumneata spre cine înclini? îl întrebă serios locotenentul.

Pictorul luă poza lui Napoleon la Waterloo. Îşi lăsă colţurile gurii în jos şi mugi înfundat:

— Popescu mi-e prieten. Deci eu, eu sunt asasinul. E logic! Radian n-are picioare, farmacistul e prea simpatic. Prin excludere…

Dobrescu se ridică…

— Mi-e teamă c-am să te iau în serios, domnule Zamfirescu. În primul rând, astă noapte n-ai lucrat la portretul preotesei.

— Interesant!

— În engleză, interesting! N-ai lucrat, pentru simplul motiv că n-ai avut lumină. Ti se isprăvise gazul de la lampă, asta dacă în general erai dispus să lucrezi şi o poţi face în astfel de condiţii.

— Gazul se putea isprăvi spre dimineaţă.

— Uite ce e „my Lord“, dacă ai tras o singură pensulă în noaptea trecută, în condiţiile de umiditate de aici, tabloul ar fi fost ud acum. Atinse portretul. Sunt cel puţin două zile de când n-ai mai pus mâna pe el. Probabil te tocmeşti încă pentru nouraşi, vegetaţie tropicală sau naiba mai ştie ce. Pe scurt: te sfătuiesc la modul cel mai amical să-ţi bagi minţile în cap. Să ştii că english-song-ul dumitale nu mă impresionează – în treacăt fie zis – habar n-ai de limba lui Byron, dacă pot spera că ai auzit despre el. S-a comis o crimă iar dumneata ai obligaţia unor relatări exacte cu privire la evenimentele din noaptea trecută. Insist: exacte! Aşadar, s-o luăm cronologic. Ce te-a determinat să alegi mănăstirea Domniţei şi cum ai obţinut aprobarea?

— Dragă tovarăşe procuror – bag de seamă că aveţi alergie pentru apelativul my Lord – orice artist care se respectă şi crede în posteritate…

— Louvre, Prado şi Ermitaj-ul îşi dispută de pe acum căprioarele şi ţigăncile dumitale… Te-am rugat să fii serios.

Pictorul oftă semnificativ:

— Oare care dintre contemporani l-a înţeles pe Van Gogh, pe Manet… Three carefill you… Se întrerupse brusc, amintindu-şi recomandarea locotenentului. În sfârşit! Am venit la mănăstire ca să admir peisajul, iar aprobarea am obţinut-o fără dificultăţi. Îşi supse buzele: Din fericire, mai există oameni – o, rara avis! – se interesă amabil: Vă deranjează şi latina? Reluă: Mai există oameni care pot sesiza licărul, scânteia. Urlă: Fulgerul divin, atunci când îl întâlnesc.

Un nou bubuit zdruncină peretele:

— Dom’le! ţipă exasperat Popescu, chem miliţia!

Pe un ton cotidian, pictorul comentă:

— Târlă, neică, ce mai!

— Totuşi nu i-ai dispreţuit compania azi-noapte…

— Sunt un generos. Îmi încasasem o parte din onorariul pentru ultima lucrare…

— Cât?

— O gâscă, răspunse concesiv Zamfirescu. La urma urmelor, Gauguin, ridică degetul în sus, marele Gauguin picta pe banane! De fapt, Popescu reprezintă un tonic. Ca să-ţi realizezi propriile valenţe, un termen de comparaţie e strict necesar. I-am suportat deci prezenţa timp de două ore.

— Adică?

— De la 9 la 11.

— Apoi?

— M-au trezit vocalizele domnului Radian. Cred că repeta pentru brigada artistică Arhitecţii veseli…

— Şi?

— Cum uşa era încuiată pe dinafară – bănuiesc că amicul Popescu se afla în criză de umor negru – am ieşit pe fereastră.

— Curiozitate?

— Um! Să-i zicem necesitate. O anumită necesitate…

— Logic, te-ai întâlnit pe sală cu ceilalţi oaspeţi ai mănăstirii.

— Eroare. N-am întâlnit pe nimeni.

— Pesemne dormeau.

— Doar Panait şi domnişoara Elena Dimitriu. Am remarcat cu totul întâmplător privind pe gaura cheii…

— Nu te-ai înşelat cumva?

— Aş! Ochi de artist. Întorcându-mă în cameră n-am mai putut dormi. Făcu o pauză şi şopti: Nu m-a lăsat ea…

— Cine?

— Town rostcup! Muza! Inspiraţia… Mă obseda chipul unui tânăr zărit prin împrejurimi. Ce cap! Ce trăsături! Câtă expresivitate… Schiţasem ceva chiar atunci. Un tip amabil care ne căuta societatea. Cum cea de aici nu este eminamente politicoasă, a trebuit să renunţe.

Străfulgerat de o idee, Dobrescu întrebă disimulându-şi interesul:

— Când l-ai văzut?

— Ieri dimineaţă. Precis. Pusesem bascul roşu.

— Nu înţeleg. Ce legătură are bascul dumitale cu…

— Oh! îl întrerupse Zamfirescu, am şapte băşti diferit colorate: Luni, marţi, miercuri… joia pun bascul roşu şi desenez în creion roşu. Vinerea e albastră. N-aţi auzit de epoca bleu a lui Picasso?

Dobrescu îşi încruntă sprâncenele:

— Eşti amabil să-mi arăţi şi mie schiţa?

Zamfirescu râse larg:

— Is so strange! Schiţa a dispărut…