Capitolul X
— În concluzie, spuse Minerva, am intuit bine. Spionul este unul dintre oaspeţii mănăstirii.
— Te gândeşti la cineva anume?
— Da. Ideea mi se pare atât de îndrăzneaţă, încât pentru moment prefer să nu mă exprim.
Colonelul Ionaş lăsă chibritul să ardă până la capăt. Îşi ridică ochii:
— Procedeul iese din comun. În general după ce un agent îşi atinge scopul, se grăbeşte să dispară. Fie că încearcă să fugă peste graniţă, fie că îşi reia identitatea care-l acoperă în mod obişnuit. În orice caz, se dă la fund.
— Omul nostru însă recurge la altă formulă. Se consideră minunat camuflat. Îşi închipuie că a lucrat ireproşabil, fără urme, şi din păcate acesta este adevărul, deci n-are de ce să se teamă. Dispărând, s-ar fi desemnat implicit ca autor. Vorba ceea, s-ar fi arătat singur cu degetul. Toate organismele competente puse în alertă, frontierele avertizate – iată o perspectivă nu prea veselă. Ca dovadă, dispunând doar de câteva indicii aţi luat urma complicelui. Dan Firu, omul ştafetă.
— Da, făcu Ionaş. Firu… Raţionamentul dumitale a fost exact. În noaptea crimei a dormit într-un hotel din Râmnicu-Vâlcea. O atestă registrul – băiatul e un pion oarecare, nici măcar acte false nu şi-a procurat – iar portarul susţine că n-a părăsit camera până dimineaţa. L-au dibuit băieţii în Bucureşti. Un pierde-vară. Cafe-baruri, fliper şi toate drăciile alea automate, jocuri de noroc, în sfârşit, tacâmul complet. Nu poate avea un rol de esenţă în povestea asta. Simplu executant şi nu dintre cei mai abili.
Se întrerupse pentru câteva clipe privind-o lung. Se bronzase la mănăstire şi nu arăta tocmai rău…
— De fapt uite de ce te-am chemat. Cred că locul acţiunii s-a schimbat. Piesa se va juca mai departe, probabil, aici la Bucureşti. De ieri dimineaţa, Firu dă târcoale unui oarecare inginer Georgescu. Omul lucrează la Ministerul Construcţiilor de Maşini. După toate aparenţele, e în afara combinaţiei. În sfârşit, o să ştim mai multe când cei de la mănăstire se vor întoarce în Capitală.
— Destul de curând. Sunt pe picior de plecare. I-am atras atenţia lui Dobrescu să nu se opună.
— Apropo de Dobrescu. Cum s-a descurcat?
Minerva îşi ridică nasul în sus:
— E în progres… În real progres.
— Ascultă! râse colonelul. Ai dat vreodată în viaţa dumitale nota zece?
— Niciodată, declară rigid. Nu e pedagogic. Aşa cum, permiteţi-mi să vă raportez, n-ar fi pedagogic să-i băgaţi gărgăuni în cap lui Dobrescu. Mi-a fost elev şi-l cunosc. După ce împuşca un opt nu mai punea mâna pe carte o săptămână. Calcula că luând un doi, îi iese media…
— Am avut impresia că a mai crescut de atunci…
— Evident. Dacă ţineţi foarte mult am să-i comunic eu că şi-a făcut datoria în mod… În sfârşit, satisfăcător. De… să zicem şapte. Corectă ca pe un hatâr adus colonelului: Şapte plus.
Ionaş începu să râdă:
— În fine, să-l lăsăm pe Dobrescu. Nu ţi-am comunicat amănuntul esenţial în legătură cu inginerul Georgescu. Face curse periodice Bucureşti-Paris în vederea unor contractări speciale.
* * *
Tânărul intră în bloc şi urcă scara îngustă cu sinuozităţi de cochilie, aruncând priviri dese peste balustradă. Se opri în faţa uşii. Încercă câteva chei şi deschise. Scoase o lanternă şi plimbă pârtia de lumină pe lângă pereţi, printre mobile. Se apropie de un fotoliu care sprijinea o valiză. Pe pielea galbenă erau lipite alandala etichete colorate, rotunde, pătrate sau romboidale, cu tentă exotică ori sugerând prin edificii-simbol mari metropole.
Telefonul sună strident şi omul se întoarse speriat.
Scoase din buzunar un cleşte, câteva capse, apoi un mâner scurt din piele galbenă. Îl enerva telefonul care-şi continua încăpăţânat apelul. Parcă ar mai fi fost cineva în odaie…
Cu mişcări precise, demontă mânerul valizei şi-l înlocui cu cel adus. Puse apoi la loc geamantanul, atent la reperele care-i precizau poziţia iniţială: sprijinit de fotoliu, în unghi drept cu covorul.
În drum spre ieşire, trenciul agăţă o ulcică de ceramică umplută cu creioane. Strivind o înjurătură între dinţi, încercă să le pună la loc în oarecare ordine. Privi jur împrejur, încuie şi dispăru fără zgomot pe treptele întunecate.
Îl însoţea o privire piezişă strecurată prin crăpătura altei uşi.
* * *
Inginerul Georgescu, înalt, bine clădit, avea o faţă dolofană, cu urechi groase, congestionate, care susţineau două smocuri de păr negru, sârmos şi ochi exoftalmici, căprui deschis. În general, izbea expresia calmă, o linişte suverană caracteristică temperamentelor robuste, cu nervi sănătoşi.
Măsurându-l scurt, maiorul Minerva Tutovan zâmbi.
Deşi el însuşi alertase miliţia în legătură cu vizita primită, Minerva se întreba dacă nu cumva – aflând că Firu e urmărit – era o manevră menită să-i certifice buna credinţă.
Raportul locotenentului Ciobanu preciza însă clar că tânărul îl pândise pe inginer, fără să-l abordeze şi că intrase în apartament folosind un şperaclu.
Respinse ideea că omul face parte din combinaţie, păstrând totuşi un ton neutru:
— Numai vasul în care ţineţi creioanele v-a atras atenţia?
Georgescu clipi de câteva ori:
— Găsiţi că nu e suficient? Accentuă: Ţin creioanele cu vârful în sus. Notaţi vă rog, totdeauna şi numai cu vârful în sus, perfect ascuţite, iar culorile alternează în funcţie de nuanţe. Le-aţi văzut cum sunt acuma?
— Poate femeia de serviciu.
— Exclus! N-a trecut pe-aici de-o săptămână. Ezită, apoi adăugă: Naşte fiică-sa.
— Poate că le-aţi răsturnat dumneavoastră, opină Minerva fără convingere.
Individul, mostră de pedanterie, i se părea uimitor. Se gândi la propriul ei interior…
— Sunt un om ordonat. Tipicar dacă vreţi. Priviţi în jurul dumneavoastră şi vă veţi da seama cât de… cât de excentrică este această ipoteză.
— Căsătorit?
Georgescu clătină din cap.
— Aveţi desigur pe cineva…
Inginerul tăie aerul cu o palmă atât de întinsă încât falangele se îndoiră în sus ca un arc.
— Nu!
Cu mâinile la spate, Minerva observă biblioteca. Respectând aceleaşi canoane, cărţile erau aranjate după dimensiuni şi culori. De pildă, Dostoievski stătea alături de un tratat de rezistenţa materialelor numai pentru că fantezia ilustratorului le înzestrase cu coperţi albastre, în timp ce mai jos, pe raftul roşu, coexistau poeziile lui Rimbaud cu cartea de bucate a Sandei Marin…
— Partea bizară în toată istoria asta, reluă inginerul, e că am mai primit asemenea vizite.
Minerva se întoarse surprinsă.
— Da… omul ezită, negăsind apelativul adecvat. Rândul trecut, căci repet, cursele mele în străinătate sunt relativ periodice, tot în ajunul plecării, am remarcat că franjurile covorului fuseseră deranjate. Am fost foarte intrigat. Ţin enorm ca franjurile să fie bine pieptănate. I-am atras de altfel atenţia şi femeii care-mi face curat.
— De ce n-aţi anunţat autorităţile? întrebă Minerva cu un ton indiferent.
— Îmi dau seama că trebuia s-o fac, dar…
— Dar?
— Mi-era teamă să nu fiu persiflat.
Minerva continua să se plimbe prin odaie, oprindu-se din când în când cu câte un obiect în mână.
Cineva sună la uşă şi inginerul o privi derutat.
— Deschideţi.
Georgescu se întoarse însoţit de o femeie între două vârste. Peste capotul de barchet înflorat aruncase un pardesiu vechi.
— Madam Creţu, vecina de alături.
Femeia se repezi în mijlocul odăii, lipăindu-şi papucii traşi în picioarele goale.
— V-am văzut când aţi intrat.
— Cum adică, m-aţi văzut? întrebă Minerva privind-o pe sub sprâncene.
— Păi uşa mea dă chiar în capul scărilor. Când gătesc – am o chicinetă în vestibul – o deschid să se ducă mirosul.
— Şi pe la alţii…, completă în surdină Georgescu.
— Vroiam să vă spun ceva, tovarăşe maior.
— De unde ştiţi că sunt maior?
— L-am auzit pe dom’ inginer când v-a deschis.
— E limpede. Spuneţi!
— Cred că o să vă intereseze.
— Sunt convinsă.
Doamna Creţu trase adânc aer în piept, învârtind priviri satisfăcute. Se vedea limpede că e în elementul ei.
— Acum vreo două ceasuri, să tot fi fost opt, a intrat aici în apartament un bărbat. După cât s-a moşmondit să dăşchidă, mi-am zis că nu-i lucru curat. Pe urmă, nu mă dumiream ce-o fi căutând la domnul inginer, un străin aşa, de unul singur.
— Pe mine, mărturisi Minerva ascunzându-şi zâmbetul, nu m-ar fi răbdat inima să nu arunc o privire pe gaura cheii.
— Crezi dumneata că pe mine m-a răbdat? M-am uitat, tovarăşă dragă. Dar parcă de al dracului a trecut în camera ailaltă.
— L-aţi văzut şi când a plecat?
— Te cred!
— Înseamnă că puteţi aprecia cât a rămas în apartament.
— Ştiu şi eu? În tot cazul, n-a zăbovit mai mult ca la vreo douăzeci de minute.
— Aţi reţinut cum arăta?
— Avea un fâş albastru. Potrivit de stat. Chipul nu prea l-am desluşit, că pe sală e întuneric. Era bec, dar l-a furat alde Săsoaia. Precis ea l-a furat. Se îngrijoră brusc: V-a luat ceva din casă, domnu’ Georgescu?
Femeia mai întârzie puţin, emiţând consideraţii asupra fenomenului infracţional în general şi din bloc în special (Vasileasca lasă apa să curgă, Popovicii au pus monopol pe uscătorie, puştiul Cuculeştilor se trage toată ziua cu liftul etc.), apoi plecă condusă până la uşă de inginer.
Când acesta se întoarse, o găsi pe Minerva îngenuncheată în faţa valizei. Spuse fără să-şi ridice ochii:
— Dacă nu vă lipseşte nimic, printr-un artificiu de logică, trebuie să conchidem că necunoscutul v-a lăsat ceva.
— Mie? De ce?
— Asta mă întreb şi eu. Arătă spre valiză: Cu ea plecaţi mâine?
— Da. E gata. Nu-mi place să las bagajul pentru ultimul moment.
Minerva o răsuci pe toată părţile, apoi încercă cele patru nituri nichelate de pe fund.
— Puteţi s-o deschideţi!
Minerva admiră ordinea în care inginerul îşi aranjase schimburile. Plic de nylon special pentru cămăşi, o cutie elegantă pentru cravate, trusa de bărbierit, batistele legate cu o panglică albă. Lucrurile emanau un parfum plăcut bărbătesc: Moustache? Chypre? Se gândi că deschizând valiza în alte condiţii ar fi atribuit fără ezitare paternitatea capodoperei de pedanterie unei femei.
Nu găsi nimic. Rămase un timp pe gânduri:
— Mi-ar trebui o lamă.
Descoperi una pe birou, alături de creioane.
— Ce vreţi să faceţi?
Minerva apucă scurt mânerul valizei:
— O mică operaţie. Vă deranjează?
Ochii lui Georgescu se bulbucară. Ţinea la lucrurile lui. Încercă totuşi să zâmbească:
— Asta-i situaţia!
— Mulţumesc.
Despică cusătura cu o crestătură lungă. Îi căzu în mână un tub mic, nichelat. Înăuntru se afla un microfilm.
„Hm! Cifrul din agendă!“
Inginerului nu-i venea să-şi creadă ochilor.
— Cum… Cum l-aţi descoperit?
— Aţa cu care e cusută pielea mânerului e prea curată, prea albă, pentru o valiză nu tocmai nouă. Ori mânerul, prin însăşi destinaţia sa, se uzează în primul rând. Bănuiesc că la fiecare plecare în străinătate vi se monta altul. Peste graniţă, oameni avertizaţi preluau marfa, repetând operaţia. Cu alte cuvinte, aţi fost purtătorul unor ştafete.
— Interesant! De ce tocmai eu?
— În primul rând, datorită curselor dumneavoastră frecvente şi relativ periodice. Foarte comod un astfel de comisionar. În al doilea rând, pentru că nici unui vameş nu i-ar fi trecut prin minte că tocmai dumneavoastră aveţi asemenea preocupări. Când plecaţi?
— Mâine seară la ora şapte.
— Destinaţia?
— Paris.
— Perfect. Am să asist la decolare. În mod firesc, va asista şi cel care v-a vizitat. Îl interesează formalităţile vamale.
— Adică?
— E obligat să se asigure că nu veţi avea dificultăţi. Şi acum vă rog să fiţi atent. O precizare de maximă importanţă! Străduiţi-vă să vă comportaţi normal. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Înţeleg.
Minerva părăsi apartamentul încercând să-şi imagineze „capul“ inginerului sosit intempestiv la ea acasă. Oftă: „Adevărul este că Spiridon e foarte dezordonat…“
* * *
— Ia loc, o invită colonelul Ionaş. Îi observă chipul palid, buzele strânse: Ce s-a mai întâmplat?
— Vin de la laborator, spuse încet Minerva. Microfilmul din mânerul valizei conţine, aşa cum am presupus, cheia lucrării lui Lucaci. Există şi o precizare. Câteva cuvinte scrise de mână: Cifrul celor expediate anterior.
— Să rezumăm! Acţiunea s-a consumat deci în două etape. Prima: sustragerea lucrării şi a mostrei de la domiciliul lui Lucaci în timp ce acesta se afla la mănăstire. Materialul plus mostra sunt expediate la Paris prin intermediul inginerului Georgescu, ştafetă inocentă. A doua etapă: cei de acolo îşi dau seama că ceva lipseşte, iar în lipsa acestui ceva toată documentaţia devine inutilizabilă şi în consecinţă îşi avertizează omul din România. Pentru a pune mâna pe cifru, spionul îl urmează pe Lucaci la mănăstire.
— În concluzie, observă Minerva, noi posedăm cifrul iar ei lucrarea propriu-zisă şi mostra. Lovi uşor cu pumnul în braţul fotoliului: Ce ghinion! Am discutat cu directorul institutului. Aproape că-i venea să plângă. Susţinea că fără nici un fel de exagerare, cele douăzeci de pastile utilizate de o persoană avertizată pot scoate din circulaţie pe un interval de 18 până la 24 de ore un oraş cu câteva milioane de locuitori. Ce mai încolo şi încoace, o metropolă.
Colonelul se apropie de fereastră. Îşi lipi fruntea de sticla caldă. Era o seară fierbinte, fără cea mai mică adiere. O pereche traversa strada. Fata avea o fustă înflorată. Băiatul o ţinea de gât. Auzi glasul Minervei tulbure, venind parcă de departe.
— Povestea asta îmi aminteşte de o întâmplare din copilărie. Eram la ţară. Mă jucam în curte cu un lănţişor de care atârna o inimioară roşie de sticlă. Un fleac oarecare, ieftin, dar mie îmi plăcea grozav. Deodată, s-a năpustit în zbor razant o coţofană şi mi l-a furat din mână. Îi simt şi azi ciocul în căuşul palmei. Oftă: Am pândit după aceea săptămâni în şir. Până la sfârşitul vacanţei. Născocisem tot soiul de capcane. Nu s-a mai întors niciodată.
— Eşti foarte pesimistă.
— Lucidă.
— Spionul e încă în ţară.
— Ei şi? Dar inimioara e la Paris. Admiţând că mâine îl depistăm şi îl prindem, nu realizăm nimic. O să ne râdă în nas şi dacă are simţul umorului ne va sugera un voiaj în Franţa. Să căutam acolo ce ne lipseşte.
Colonelul tresări. Îi puse mâna pe umăr şi spuse rar:
— Asta e soluţia. Ai să pleci.
— Unde?!
— La Paris, evident.
Minerva, făcu ochii mari. Bolborosi:
— Ce vreţi să spuneţi?!
— E prima oară când te văd atât de tulburată, surâse Ionaş. Este singura soluţie. Numai aşa putem recupera invenţia doctorului Lucaci. Ai să pleci mâine împreună cu inginerul Georgescu.
— Mă întreb dacă eu sunt cea mai indicată.
— Hotărât. Cunoşti afacerea şi dedesubturile ei, vorbeşti curent limba. Dobrescu e prea tânăr. Ai să întâmpini însă dificultăţi. Fiind femeie…
Minerva îl întrerupse crispată:
— Din punctul ăsta de vedere nu este nici un impediment.
— Ştiam că o să te irite. Mă refeream la anumite situaţii în care prezenţa unei femei singure atrage atenţia, iar dumneata vei avea de făcut faţă – sunt convins – celor mai stranii împrejurări. Degeaba te superi pe mine, nu eu am conceput lumea. Inginerul Georgescu te va ajuta. Nu e prima oară când primim sprijinul unor persoane particulare. Bine îndrumaţi, se descurcă excelent. Voi discuta personal cu el.
— Cred că putem avea toată încrederea, opină Minerva bosumflată. Nu pare un nevricos.
— Cu atât mai bine. Pe de altă parte, vom avertiza şi autorităţile franceze despre sosirea ta. Dacă va fi nevoie vei recurge la serviciile lor. N-or să ţi le refuze. Sunt direct interesaţi. La urma urmelor, anestezicul doctorului Lucaci ameninţă şi liniştea Parisului. Şi-acum hai să ne gândim ce punem în mânerul valizei.
— Am putea introduce un material măsluit, dar am altă idee: Să rămână gol.
— Gol?!
— Da. Georgescu înainte de toate reprezintă o nadă. Va fi căutat de cei cărora le e destinată marfa. Negăsind nimic în mâner vor continua să dea târcoale inginerului, unica legătură, presupun, cu spionul din România – imaginând fel de fel de ipoteze. Căutându-l, supraveghindu-l, încercând poate chiar să pună mâna pe el, se vor trăda. Este singura mea şansă de a repera destinatarul ori destinatarii materialelor. Mizez pe alerta lor. La ora asta, într-un imobil din Paris, cineva se mângâie cu nădejdea că mâine va avea cifrul.
— Da, nu e rea ideea. Îi întinse mâna: Să ne luăm rămas bun. Zâmbi: Fii te rog atentă… Îţi spun sincer sunt tare neliniştit. Vei evolua într-un mediu cu care nu prea eşti obişnuită.
Minerva râse:
— Nici o grijă… Nu scapă Dobrescu de mine.
Colonelul se întoarse la fereastră. Cerul înalt părea un gherghef pe care stelele brodau în paiete desene milenare.
* * *
„Băiatul ăsta o să-şi rupă gâtul“, gândi Ionaş urmărindu-l pe locotenentul Ciobanu. Privea insistent cu capul întors mult peste umăr o stewardesă blondă.
Fata, într-o uniformă scurtă, bine tăiată, dădea explicaţii unui turist străin însoţindu-le cu zâmbete reţinute şi fluturări uşoare de mâini.
Minerva împinse vameşului valiza mică de voiaj continuând să parcurgă cu acelaşi interes paginile unui volum de Democrit. Curând, trecu mai departe cu un aer de detaşare atât de convingător, încât Dobrescu îşi zise zâmbind: „Nu mi-a aruncat nici o privire, măcar aşa de rămas bun…“
Se întoarse la mănăstire în cursul nopţii, mereu pe urmele celor patru: Popescu, Radian, însoţit de Dabu, pictorul. Luase legătura cu Minerva şi aflase sufocat de surpriză că aceasta îşi făcea bagajul pentru Paris.
Revenit la o poziţie normală – stewardesa dispăruse în labirintul de coloane – Ciobanu îi făcu semn lui Dobrescu să se ocupe de tânărul cu faţa ascunsă în paginile unei gazete deschise.
Părea adâncit în lectură, dar locotenentul se întreba ce se poate citi timp de o jumătate de ceas pe o singură coloană din Sportul – stânga jos – judecând după orientarea capului căruia nu i se vedea decât creştetul.
Purta o canadiană scurtă şi pantofi de catifea reiată. Când inginerul Ion Georgescu depăşi oficiul în care se efectua controlul, purtându-şi calm valiza şi celelalte accesorii de călătorie, ziarul se strânse, descoperind figura uscăţivă, nerasă, a lui Firu, poştaşul de la mănăstirea Domniţei.
Ionaş căută privirea locotenentului Ciobanu care înclină imperceptibil dar ferm capul.
Tânărul părăsi holul. La un semn al colonelului, cei doi ofiţeri îl ajunseră din urmă luându-l „amical“ de braţ.
* * *
Locotenentul Dobrescu mâzgăli ceva pe calendar, încercând să ignore prezenţa colonelului Ionaş. Păstra constant între sprâncene o cută mică, fără ca asta să-i maturizeze chipul rotund. Se fura cu coada ochiului în oglinda dreptunghiulară, peste capul arestatului, încercând ipostaze impunătoare. Reuşea doar să rămână încruntat şi nemulţumit. Îşi împleti degetele şi culcând pumnii făcuţi ghem pe birou îl privi pe celălalt drept în faţă.
Un tânăr cam de vârsta lui – amănuntul îl emoţionă fără să vrea – o figură interesantă, extrem de brună… Obrajii scobiţi desenau un cap triunghiular, cu linii fine. Ochii, depărtaţi, priveau cu o curiozitate calmă, fără nici un fel de participare lăuntrică, terţ amabil interesat căci aşa e politicos.
Fiind la începutul meseriei, Dobrescu confundă un flegmatism congenital, pe undeva o apreciere limpede şi fatalistă a realităţii – „asta-i situaţia“ – cu o blazare pozată. Nu putea crede în ruptul capului că în circumstanţele date, cineva ar fi capabil să rămână sincer impasibil.
Netezi foaia de hârtie pe care aşternuse câteva date sumare privind identitatea tânărului: Dan Firu – 22 de ani. Se interesă cu o voce joasă:
— Ocupaţia?
Peste ochii lui Firu alunecă un zâmbet şi locotenentul, susceptibil, avu impresia că omul, intuindu-i starea de spirit crispată, se amuză.
— Hm! Ocupaţia! Student, ospătar, hamal, funcţionar, remizier Loto, paracliser. Ataşaţi un „fost“ dinaintea fiecăruia şi veţi obţine un tablou de ansamblu.
— În prezent unde lucrezi?
— Nicăieri. Mi-am acordat o vacanţă de câteva luni… Mă simt cam obosit trimestrul ăsta.
— Firesc, ţinând seama de activitatea dumitale din ultima vreme. Constat însă că ţi-ai regăsit calmul. La aeroport erai mai agitat.
Firu râse:
— Acuma e altceva. Aţi pus mâna pe mine. Ca la examen: după ce ai tras biletul, fie că ştii, fie că nu, ţi-a trecut teama. Chestia e cum o scalzi.
— Şi dumneata cum ai de gând s-o scalzi?
— Mi-am făcut de mult socotelile. Nu câştig nimic, abordând tăceri încăpăţânate. Până la urmă, tot aflaţi ce vă interesează. În fond, mă menajez. De ce să mă plictisiţi cu cinci interogatorii, când e de ajuns unul singur? Bănuiesc că nici dumneavoastră nu aveţi timp de pierdut.
— Modul dezinteresat în care te gândeşti la mine, mă mişcă infinit. Ascult.
Colonelul Ionaş surâse: „Şcoala Minervei…“
— Sunt în combinaţie de două luni…
Ochii tânărului cuprinseră toată încăperea, alunecară pe lângă pereţi şi se opriră în cele din urmă la presse-papier-ul din marmură cenuşie de pe birou.
Locotenentul, încordat, circumspect, îi urmărea fiecare reacţie, nuanţele zâmbetului, mişcarea mâinilor mari, puternice, cu unghiile îngrijite. Suspecta premeditat sinceritatea lui Firu. Prea spontană… O pilulă oferită prompt, cu temerea abia camuflată că nu va fi înghiţită îndeajuns de repede. Senzaţia se lupta cu alta, contradictorie: „Băiatul nu minte… Nu pare să mintă.“
— Cum te-au racolat?
— Eram pe tuşă – cunoaşteţi desigur termenul – de câteva săptămâni. Într-o seară m-am dus la cinema. O tâmpenie lăcrămoasă, Dreptul de a te naşte.
— Chestie de optică…
— Rula la Luceafărul. În spate stătea un moşneag sentimental pe care îmi venea să-l strâng de gât. Se smiorcăia tot timpul – n-avea batistă – şi mânca nişte dulciuri dintr-o pungă de celofan. Scârţâia şi se smiorcăia… Am plecat de la film foarte iritat. Îmi rămăseseră în buzunar exact şase lei şi ceva mărunţiş. Scăzând doi lei pentru un pachet de Mărăşeşti şi chibrit, calculam ce aş putea face cu restul. Am intrat la lactobarul de lângă cinematograf, socotind că pot să mă regalez cu un iaurt şi două cornuri. Băgând mâna în buzunar ca să plătesc, am găsit un plic. Înăuntru, cinci sute de lei şi câteva rânduri. Credeam că visez. Mi se propuneau trei mii pentru a lăsa un anumit material, într-o anumită zi, la o anumită adresă. Acordul de principiu urma să-l exprim pierzând a doua zi o jumătate de oră între 12 şi 12:30 în Cafe-barul de la parterul magazinului Eva.
— Ai păstrat cumva biletul?
— Era elementar să-l distrug, râse Firu. Ştiu ce vă interesează. Scrisul. De mână, cu pix. O caligrafie cât se poate de oarecare.
— În fine, am impresia că te-ai hotărât destul de repede…
— Ce-i drept, nu pot afirma că noaptea am petrecut-o torturat de întrebări. După, hai să zic „întâlnirea“ de la Eva am găsit un alt plic cu indicaţii concrete, un şperaclu şi un mâner de valiză. Trebuia să mă strecor în apartamentul inginerului Georgescu, să detectez un geamantan galben şi să-i înlocuiesc mânerul cu cel primit.
— O clipă! îl întrerupse locotenentul. Pomeneai despre un bătrân aşezat în spatele dumitale la cinematograf. Faci vreo corelaţie?
Tânărul ridică din umeri.
— M-am întrebat mereu, cine-mi strecurase banii în buzunar. Pot garanta un singur lucru. Treaba s-a întâmplat în mod cert, la cinema. Moşul din spate nu putea s-o facă. Oricât de neatent, aş fi simţit că cineva se apleacă peste mine.
— Ce te-a determinat totuşi să-mi vorbeşti despre el?
— Ştiu eu? Probabil faptul că mă enervase îngrozitor.
— Ai reţinut figurile celor din jur?
— Vag. În stânga mea stătea un tip cu basc…
— Ce culoare? întrebă locotenentul.
Cele şapte băşti ale pictorului Zamfirescu îi jucau în faţa ochilor.
— Cred că bej…
— Era cumva duminică?
— Da, făcu surprins Firu, neînţelegând unde vrea s-ajungă.
— Bun. Continuă…
— În dreapta, stătea un familist cu nevastă şi copii. Bănuiesc că operaţia s-a efectuat totuşi la ieşire. A doua zi, conform indicaţiilor, m-am dus în vizită la Georgescu. Un tip al naibii de meticulos… şi începu să râdă. A fost foarte simplu. Mânerul era fixat în două capse. În mai puţin de douăzeci de minute, isprăvisem. Joacă de copil.
— Şi faptul în sine cum l-ai tratat? Tot ca o joacă de copil? interveni colonelul.
— Ei aşa-i, la urma urmelor, furam un mâner de geamantan. Şi nici măcar atât. Îl înlocuiam…
— Ştii ce cred eu, Dobrescule? Era probabil un băiat foarte candid acum două luni, închipuindu-şi că cineva plăteşte trei mii de lei pentru o simplă farsă. Căci ce altceva putea fi…
— Aveţi de gând să-mi faceţi morală? se încruntă Firu. Îmi trebuiau bani! Sau motivul nu vi se pare suficient?
— Cum să nu! Mama bolnavă în spital, cinci fraţi mai mici acasă… Ce-a fost cu scrisorile de la mănăstirea Domniţei?
— V-aţi prins, deci? Îmi închipuiam… Acum patru zile, am primit un text, o aiureală bisericească pe care trebuia s-o multiplic de şapte ori, să mă deplasez la mănăstirea Domniţei şi să depun copiile – evident cu toată prudenţa – în odăile arhondaricului. Plicul era expediat din Paris. Bineînţeles, conform instrucţiunilor, l-am distrus, deşi nu conţinea nici o adresă.
— Să zicem. Deci te-ai dus la mănăstire şi ai luat legătura cu…
Omul dădu hotărât din cap.
— Aia e, că n-am luat! Aicea-s mari gagiii! M-aţi priponit, dar nu pot să vând pe nimeni. Habar n-am pentru cine lucrez. N-am primit nici măcar un telefon.
— Continuă.
— După ce-am lăsat acatistele, am tras la hotelul Unirea din Râmnic, iar în zori respectând întocmai indicaţiile, m-am întors cu prima cursă.
— Ora!
— 5:30.
— Poate mai devreme, sugeră locotenentul.
— Exclus. De fapt, m-a văzut portarul când am ieşit. M-a întrebat dacă reţin camera în continuare.
— Ai pătruns în mănăstire?
— Nu. La cincizeci de paşi de ziduri, trebuia să detectez piatra funerară a nu mai ştiu cărui Vlădică. Aici, în dreptul literei Chirilice K, răscolind puţin pământul, am găsit un tub metalic ceva mai mic decât un cartuş. L-am băgat în buzunar şi m-am cărat cu prima ocazie la Bucureşti.
— De la mănăstire până în Capitală e oleacă de drum. Pesemne ai făcut cunoştinţă cu cel care te-a adus.
— Da, omul era vorbăreţ rău, numai în bancuri m-a ţinut. Îl cheamă Emil Candel, economist la IPC Bucureşti. M-a rugat chiar să-l mai caut…
— Acesta a fost singurul drum la mănăstire?
— Absolut.
— Ia mai gândeşte-te!
Chipul Elenei Dimitriu, rigid, îi răsărise în minte. Nările supte, gura vânătă, fără sânge. Nu-l vedea pe Firu în stare de crimă – de fapt două crime – dar trebuia să ţină seamă de fiecare amănunt.
— Locuiesc în comun cu o familie de pensionari, declară tânărul. Îmi contabilizează prin gaura cheii fiecare gest. Chiar şi când intru în baie… Or să vă servească cu plăcere.
— Ce ai făcut cu tubul?
— Am reperat figura de la locuinţa inginerului Georgescu. Numai că de astă dată am băgat etu-ul în mâner înainte de a-l înlocui.
— Ce-ai căutat la aeroport?
— Trebuia să constat dacă individul n-are probleme cu vama…
— Mda… Ai idee în ce te-ai băgat?
Firu rânji:
— Sunt suficient de intuitiv. Chestia e să n-o iei în tragic. Mor oameni de cancer, sau şi mai stupid, călcaţi de tramvai. Prin comparaţie, sunt un fericit. Nu credeţi?
Dobrescu ceru din ochi avizul colonelului Ionaş, apoi apăsă pe buton, chemând ofiţerul de serviciu.