Capitolul VIII

 

 

„ÎN NOAPTEA ASTA VA MURI CINEVA“

 

 

Pictorul Zamfirescu îşi propti coatele în pervazul ferestrei. Vremea se stricase pe neaşteptate. Vântul îngrămădise norii, nu moi, grei de apă, ci vineţii, reci, bulgăroşi. Era frig. Zamfirescu se înfioră în haina subţire. Îşi simţea degetele îngheţate, oase fără carne. Pupilele i se dilatară brusc. Alungă răsuflarea caldă de pe sticlă cu dosul palmei. Cineva aluneca pe lângă cerdac, de-a lungul zidului, apoi umbra rămase acolo, lipită de stâlpul de lemn. Pictorul suflă în lampă şi se întoarse la fereastră.

„Ciudat, ciudat mersul acela. Nu poate fi decât… Numai de s-ar isprăvi odată…“

I se făcu frică. O spaimă nemotivată, absurdă, urca, îl strângea de gât, îl sufoca. Ar fi vrut să urle.

În spatele lui, uşa se deschise încet…

 

 

* * *

 

Farmacistul Popescu se întinse pe pat, până simţi că-i pârâie oasele.

„S-a făcut al naibii de frig…“

Trase sus, până la gât cergile grele cu vergi cenuşii. Dar nu ţineau de cald. Îşi propti ochii pe icoana sfântului anonim luminat tulbure de flăcăruia mică, domoală a candelei. Rânji, tremurând:

„Aleluia, tovarăşu’! Nu mă mai prindeţi pe mine în prăvălia asta…“

Şi se lăsă într-un cot deschizând cartea: Mâna care ucide. Întorcea avid paginile, umezindu-şi gros degetele. Amprentele rămâneau ude pe colţuri.

Afară se pornise vijelia. Balamalele slabe scrâşneau. Vântul zgâlţâia ferestrele, pătrunzând în încăpere prin lemnăria şubredă.

„Trebuie să astup cu ceva drăcia asta…“

Şi coborî din pat. Apucă o haină, dar se opri fulgerat.

De geam, lipită o glugă neagră… Ochi ficşi, fascinanţi, insuportabili priveau înăuntru…

 

 

* * *

 

Strânse braţul căruciorului puternic, până simţi că-l dor falangele. Îi veni în minte o dimineaţă de vară. Cât e de atunci? Trei, patru ani? Pare atât de departe… Parcă s-ar fi petrecut într-o altă existenţă… Era la Grădina Botanică cu o fată blondă. Tot blondă… Începuse furtuna… Îşi scoseseră pantofii şi alergau desculţi pe alei. Ce curios, îşi amintea exact sandalele fetei. Câteva bride albe strânse într-o cataramă. Se adăpostiseră sub un fag înalt. Fagus Sylvatica scria pe tăbliţă. Fata râdea nervos. Îi era teamă… O îmbrăţişase. Şuviţele blonde îi udau obrazul, îi intrau în gură. Le mai simţea gustul, mirosul…

„De ce, Dumnezeule? De ce?!“ Trebuia încercat. N-avea cine să-l vadă… Da, trebuia! Mereu, din nou, de la început până… până când?

Arhitectul Radian îşi ridică pledul pufos, cadrilat. Privea – statuie neclintită, aproape inumană – în noapte.

 

 

* * *

 

Minerva îşi tortura degetele încercând să-şi răsucească părul aspru pe moaţe. Moaţe din hârtie de ziar, cum văzuse odată la gazda din Muscel unde petrecuse o vacanţă. La fiecare 20 de secunde, lăsa jos braţele. Obosise şi-avea chef să tragă un pumn oglinzii.

Îşi strânse între degete nasul, meditând la ce anume ar putea completa tipic, pitoresc şi autentic toaleta de noapte a lui Jeni Cociaşu. Îmbrăcă o cămaşă lungă „de zestre“, cu câte un porumbel brodat în cruciuliţe albastre de fiecare parte a bustului. Puse nişte şosete albe de bumbac şi, aruncându-şi o privire de ansamblu, ieşi din cameră. Pe spate îi flutura un şal cu ciucuri ondulaţi, nişte gâţe tresărind la fiecare mişcare. Coridorul era gol. Trecu pe lângă odaia locotenentului.

„Ce-o fi în capul lui Dobrescu la ora asta?! Pariez că aiureli şi cosiţe blonde…“

 

 

* * *

 

Elena Dimitriu îşi simţi picioarele îngheţate în aşternutul rece. I-ar fi plăcut o sticlă fierbinte. Să o lipească de genunchi, de coapse, de tot trupul. Până ar fi durut-o. Ar fi durut-o căldura.

Auzi mişcare pe sală. Cine ştie… Nu-i era teamă. Nu. Ei nu-i era teamă. Nu i-a fost niciodată. Şi avu un râs mic. Un râs pe care nu-l auzi nimeni.

 

 

* * *

 

Ţipătul, acelaşi ţipăt dar altul decât vântul, altceva decât tunetul, zvâcnind din beznă, oribil ca un coşmar, lugubru ca o agonie, sfâşietor ca un suspin pătrunse în chilii, în încăperile arhondaricului. Odăile părură mai reci, somnul şi mai departe.

Şi vaietul se repetă amplificat de ecoul dealurilor vinete, fatidic ca un destin…

 

 

 

 

* * *

 

Dabu îşi desprinse haina din cuier. Un loden vechi, cafeniu, cu spinarea şi coatele roase. Îl îmbrăcă, încheindu-se la toţi nasturii. Ochii, abia mijiţi, lunecau în toate părţile. Îşi pipăi buzunarele.

„Nu, n-am uitat nimic…“

Privi spre odaia arhitectului. Un zâmbet urât îi strâmba obrazul. Suflă în lampă şi deschise uşa fără zgomot.

 

 

* * *

 

Maica Zenobia se trezi speriată. Candela se stinsese. Îşi făcu de trei ori cruce şi căută cu mâna tremurândă cutia de chibrituri. Dar întâlni altă mână, mică, umedă, care i-o luă înainte.

Mai simţi o răsuflare fierbinte, pârjolitoare şi îşi pierdu cunoştinţa.

 

 

* * *

 

Minerva numără camerele alunecând pe lângă pereţi. A treia, a patra, a cincea… Aici!

De sub uşă se strecura vag lumină. Un colţ al păturii de la geam se desprinsese. Arhitectul Radian, în picioare, zâmbea.

Din întuneric se născu un gând: „Poate să umble…!“

 

 

* * *

 

Popescu se trezi în plină beznă. Cineva a stins lumina. Ce-i asta?! Paşi, paşi, rari, uşori şi totuşi apăsaţi. Nu, nu pe sală. Aici, în cameră, lângă pat… Spaima paralizează. O află acum…

„Cine? Cine e?“

Dar nu poate articula cuvintele. Răspunsul totuşi vine abstract, impersonal.

— Ţi-e teamă?

A vorbit cineva sau a fost noaptea?

 

 

* * *

 

Elena Dimitriu scoase o exclamaţie de surpriză. În prag, conspirativă, Minerva îşi duse degetul la buze şi închise uşa fără zgomot. Fata nu-şi reprimă zâmbetul. Minerva, cu părul ţepos pus pe bigudiuri, în cămaşă lungă de noapte, brodată cu motive naive, era o apariţie neobişnuită.

Privi circumspectă în jur şi se strecură în aşternutul fetei, aspru, cu miros dulce de busuioc. Îşi trase pătura până la bărbie, ciulind mereu urechile spre uşă şi fereastră.

Elena Dimitriu o observă amuzată. Ciuful negru, ochii enormi rostogolindu-se speriaţi, nasul lung, vibrant.

— Ai un cap de Pinochio…

— St! făcu Minerva. Ne aude…

— Cine?

— El.

— Care el? Nu înţeleg nimic…

— Ucigaşul.

— A, zâmbi liniştită fata. Îl cunoşti?

— Ţţ. Minerva dădu din cap. Dar l-am auzit. Vai, l-am auzit cu urechile mele! Dumneavoastră nu vă e frică? Dacă ne omoară?!

— Fii cuminte. Nu ne omoară nimeni. O să dormim împreună. Ai făcut bine că ai venit. Mi-era urât singură…

Se depărtă de fereastră. O siluetă fragilă, puţin, foarte puţin adusă de spate, îmbrăcată în albastru. Părul blond despletit îi cădea peste obrajii palizi, aproape transparenţi. Părea fără vlagă, neajutorată. O frumuseţe care-ţi strângea inima. Minerva se gândi la chipurile încremenite pentru eternitate pe lespezile de mormânt. Medalioanele acelea cafenii, cu surâsuri triste, emailate.

Se săltă brusc în capul oaselor şuierând:

— Vai, auziţi?

— Merge cineva pe sală. Vrei să mă uit cine e?

Minerva îşi scutură violent bigudiurile.

— Nu, nu!

— Ce copil eşti, zâmbi fata. E probabil Popescu sau nea Dabu. Şi noaptea trecută tot aşa s-au foit. Când unul, când altul. Cel puţin Zamfirescu… Vorbea singur, a închis şi a deschis uşa de vreo douăzeci de ori. Abia spre dimineaţă dacă am reuşit să aţipesc.

Se întinse pe pat.

— Am să dorm în capot. E foarte frig…

Îşi potrivi perna sub ceafă şi suspină uşor. Capetele lor, unul brun cu trăsături precise, aproape caricaturale, dar viu, izbitor de viu – celălalt blond, foarte pur, imaterial, cu ten de madonă.

— Vai! Mi-e aşa de frică… Se ridică într-un cot. Bine că n-am fost azi-noapte… Dacă… dacă aş fi ştiut nici nu mă întorceam. Rămâneam la Bucureşti.

— Gândesc… că n-ar fi fost bine, opină absentă Elena Dimitriu.

— Domnul procuror spune că eu l-am omorât pe doctorul Lucaci, şi începu să se smiorcăie.

— Ce prostie!

Râsul cristalin al fetei păru strident în liniştea mănăstirii. Înspăimântată Minerva îi astupă gura cu palma.

— St! Dacă vine peste noi?

— Mie nu mi-e teamă, şopti Elena Dimitriu. Tot am să mor. Acum, ori la anul… Nu-i acelaşi lucru? Moartea… un bun oficiu şi atât…

— Vai de mine! Nu vorbiţi aşa în puterea nopţii. E drept, sunteţi cam debilă, aprecie Minerva cu ochi critic. Ştiţi, am avut o mătuşă dinspre partea mamei, bolnavă de piept…

— Şi? întrebă fără curiozitate fata.

— A murit, dar nu din asta. De înghesuială. Da. Se dusese la Moşi cu neamurile. Vroia să-l vadă pe ăla cu limbă de bou. Au strâns-o oamenii… că era la omenire! S-a făcut mototol…

— Şi?

— Şi gata! Aşa i-a fost scris…

— La Moşi… A murit frumos. Lume, veselie, muzică… Mai bine decât într-un sanatoriu, ameţită, sufocată de alb. Pereţii, patul, halatele surorilor, crizanteme şi narcise… Totul alb… Râse: până şi hârtia igienică…

Minerva se cutremură:

— Lasă că vă faceţi bine. Sunt medicamente. Acum doi ani, Titi al meu a avut vătămătură… Vai! Nici nu ştiţi cât plângeam. Când colo, l-au tăiat, i-au scos hernia, şi l-au cusut la loc. Acum nici nu se mai cunoaşte.

— Am să mor, reluă în întuneric cu intensitate dureroasă, Elena Dimitriu, şi Minerva avu impresia că fata vorbeşte făcând abstracţie de prezenţa ei.

Recunoscu tonul specific al oamenilor care vorbesc singuri, în faţa zidurilor goale, argumentând, comentând, combătând opinii închipuite într-un monolog sfâşietor căci cuvintele, lacrimile unor astfel de oameni mor fără ecou, alunecă pe suprafeţe surde.

— E un destin… Un blestem… Şi mama… şi…. Scrisorile bunicii din Baden… Sanatoriul alb. O dureau ochii de atâta alb. O ilustrată de Crăciun, 1925. Mâna tremurată. Mama era o fetiţă. Blondă, palidă, tristă de pe atunci…

Minerva se crispă brusc:

— Vai!

— Ce s-a întâmplat!

— N-aţi tras zăvorul!

Sări din pat şi tiptil se apropie de uşă. Luându-şi inima în dinţi o crăpă cu precauţii infinite. O închise repede la loc, lividă.

— Ce ai? întrebă Elena Dimitriu.

— Vai!!! O umbră! O umbră întunecată la capătul coridorului! E ucigaşul, vă spun că e ucigaşul!

I se auzeau dinţii clănţănind. Noaptea era rece şi pe sub uşile şubrede ale arhondaricului, trăgea. Dădu fuga sub aşternut. Fata râse:

— Credeam că e o figură de stil.

— Poftim?

— N-am văzut încă pe nimeni clănţănindu-i dinţii de frică. Dar e adevărat.

— S-a ascuns! Dacă aţi şti cum s-a ascuns…!

— Cine?

— Umbra. Se tupila gheboasă, neagră…

— O umbră? Gândesc că ţi s-a părut.

— Jur!

— Ciudat… Ca şi azi-noapte. Mi-era sete. Maica Zenobia uitase să-mi umple carafa. Când m-am întors a trecut pe lângă mine.

— Cine? Maica Zenobia?

Fata îşi recăpătă zâmbetul:

— Ei gata, hai să ne culcăm.

— Vai, nici cu Titi nu m-aş încumeta. Mai bine stăm aşa…

— Prostii. N-au nimic cu noi.

— Dar nu stingem lumina!

— De acord!

Curios, foarte curios, reflectă Minerva. De ce acest „n-au nimic cu noi?“ De ce aprioric, reflex, pluralul când firesc într-o crimă gândeşte singular: „El, ucigaşul…“ Ce ştiu oamenii ăştia?

— Ce să aibă, reluă fata. Eu, o nefericită care voi muri oricum. Dumneata… Se opri. Ar fi vrut să spună altceva. Completă fără convingere: O femeie la locul ei, modestă…

— Ba, ba eu cred că au!

Îşi astupase ochii cu palmele.

— Linişteşte-te.

— Dumneavoastră nu mă cunoaşteţi… Sunt… Sunt una din alea…

Fata râse uşurel tamburinând cu degetele pe cuvertura aspră. Unghiile foarte scurt tăiate păreau albastre.

— Ei asta-i!

— Da, sughiţă Minerva. Dacă aţi şti, nici nu m-aţi primi în pat. Hohoti sfâşietor: Nu-s cununată cu Titi!

— Cum aşa? Ziceai că… În fine… v-aţi luat cu acte…

— Cu acte, dar nu suntem cununaţi!

Nu se putea linişti. Elena Dimitriu îi mângâie bretonul cu degete umede, reci.

— E o copilărie. Câţi se mai duc azi la biserică?

— De-aia mi-au trimis scrisoarea. „Lacomii, desfrânaţii şi avarii…“

Fata zâmbi:

— Am primit şi eu una la fel. Asta nu înseamnă nimic… Au primit toţi. Hai, şterge-ţi lacrimile.

— Şi domnul Lucaci?

Fata înclină capul.

— Vedeţi? Şi l-au omorât… Căscă gura: A… Acum vine şi rândul nostru…

— Cu el e altceva.

— Ce?

— Nu ştiu. Dar curios… presimţea ceva. S-a dus la culcare mai devreme ca de obicei. Şi rămas bun şi-a luat într-un fel, cum să-ţi spun… ciudat… Ne-a strâns mâinile lung… a zâmbit… Radian l-a provocat pentru a doua zi la o partidă de şah.

Elena Dimitriu povestea calm, fără să se monteze. Minerva, aşezată turceşte, o urmărea ţinându-şi respiraţia.

— Şi au jucat?

— Cum erau să mai joace?

Se auzi un zgomot îndepărtat. Fata deveni atentă.

— Din nou ţipătul!…

— Ce ţipăt?!

— M-a trezit azi-noapte. Abia adormisem. Probabil o pasăre, poate coşmarul unei călugăriţe… Hm! De ce-mi vine în gând că tocmai atunci a murit Lucaci?

Îşi întoarse faţa. Argintat de lună, obrazul părea de ceară, cadaveric.

— Nu vrei…

Un vaiet jalnic, o tânguire stridentă, dureroasă, venind de departe pătrunse în odaie.

Minerva îşi trase pătura în cap. O mogâldeaţă neagră în mijlocul patului.

— Vai, asta ce-a mai fost?

— Acelaşi ţipăt, şopti stins fata. Exact acelaşi ţipăt.

Ascultau încordate. Zgomote seci, rare, pocneau întunericul. Bătea toaca. Nu, nu ritmul vijelios chemând la vecernie ori la slujba de dimineaţă. Parcă se juca cineva clămpănind cu degetul pe un pian cu claviatură de lemn. Sentimentul era lugubru căci bătăile rare prelungeau aşteptarea, imaginaţia, intuindu-l pe celălalt tot acolo, ascuns în beznă.

— Ce ne facem?!

Elena Dimitriu se apropie de fereastră. Ridică perdeaua subţire de tifon şi îşi duse mâna la gât.

— Ce-i?

— Cred că nu mă simt bine. Am febră. Nu se poate… Mi se năzare… E o lumină, o lumânare singură, acolo în întuneric. Abia pâlpâie.

Simţi în ceafă răsuflarea caldă a Minervei.

— O vezi?

— Vai!!!

Flăcăruia nesigură stătea agăţată în beznă ca un bumb de foc, ca un ochi, unicul ochi însângerat al unui cerber.

Minerva nu putea aprecia distanţa, dar îşi dădu seama că sursa de lumină, după toate probabilităţile o lumânare, reprezenta un punct fix.

— Ciudat, spuse Elena Dimitriu. Azi-dimineaţă, am observat pe pantalonii lui Zamfirescu nişte pete de ceară. L-am întrebat dacă a fost la slujbă. S-a uitat la mine nu ştiu cum… Nu mi-a plăcut deloc cum s-a uitat.

— Poate a pictat…

— Exclus. Avem toţi lămpi de gaz. Şi mai e ceva… Acum lucrează la portretul farmacistului. Ştiu unde a rămas ieri. Pot jura că până azi-dimineaţă n-a adăugat o pensulă.

— Nu… Nu înţeleg nimic… Ce vreţi să spuneţi?

Elena Dimitriu oftă şi se aşeză pe pat:

— Lasă acum… Mai discutăm noi. Sunt obosită… Foarte obosită… Vreau să dorm.

Minerva îşi desprinse ochii de la flăcăruie:

— Vai! Şi eu ce fac?!.

Fata nu-i răspunse. Se întinsese, ţintind peretele cu icoane. Candela lumina chipul Fecioarei:

— Să ştii că în noaptea asta va muri cineva!

O spuse cu atâta certitudine, încât Minerva se cutremură.

 

Fata adormi în zori. Minerva deschise geamurile alungând aerul stătut, cu miros de candelă şi busuioc. Privi un timp lumina dimineţii palidă, cenuşie, trudind să biruie pâcla, apoi, păşind pe vârfuri, părăsi chilia.

Nu era nimeni pe culoar. Rămase o clipă locului încercând să localizeze zgomotul uşor, ca un zumzet.

Deodată arhondaricul se umplu de un urlet strident. Alergă în camera fetei.

Un cuţit înfipt în lambriul patului vibra încă la câţiva centimetri de gâtul Elenei Dimitriu. Îngrozită, cu ochii ieşiţi din orbite, aceasta arăta ceva în direcţia ferestrei apoi îşi pierdu cunoştinţa.

 

Minerva străbătu în fugă culoarul deschizând toate uşile. Cu excepţia locotenentului care zâmbea în somn, nici unul din locatarii arhondaricului nu se afla în odaie…