Capitolul IV
Chilia lui Lucaci nu se deosebea de celelalte. Obişnuitul colţ al icoanelor, scoarţe olteneşti, un pat îngust, înalt şi incomod cu multe perne, masa rudimentară din lemn de brad. Un singur amănunt – atenţie gingaşă din partea maicii Zenobia – o ulcică cu margarete şi flori de cicoare înveselea fereastra.
Profitând de absenţa oaspeţilor, Minerva scotocea printre hârtii. Însemnări ciudate, semne stenografice. Felul în care fuseseră aşternute, uneori pentru un singur semn o foaie întreagă, o determinau să se gândească la ideograme. Atenţia îi fu atrasă de un plic obişnuit alb fără nici o indicaţie. I-l întinse locotenentului.
— Citeşte, te rog, chestia asta. Cu dicţie şi interpretare…
— „Căci lacomii, avarii şi desfrânaţii, începu mirat Dobrescu, nu-şi vor găsi adăpost în împărăţia cerurilor. Şi în ziua aceea, îngerii vor trâmbiţa şi va fi primul vai! Şi va coborî un alt înger cu cartea deschisă şi înfricoşa-se-vor păgânii şi netrebnicii. Iar glasul din cer va zice: acum mergi şi ia cartea cea deschisă. Acolo e cuvântul şi învăţătura răstălmăcite pentru alte neamuri şi alte împărăţii.“
Locotenentul răsuci foaia de hârtie în mână.
— Ce zici, Dobrescu?
— Bigotism ieftin! Mă surprinde doar că profesorul se ocupa se asemenea chestii.
— Şi dacă ţi-aş spune că în camera mea se află o „chestie“ identică?
Locotenentul îşi lăsă ochii în jos:
— Mi-amintesc, o luă pe după vişin, că la ultimul curs de învăţământ politic, tovarăşul colonel Ionaş remarca lipsa de spontaneitate a unora dintre noi…
— Şi care ar fi ăia? Dar că ţi-am recomandat mereu, să nu stai cu capul între urechi, nu-ţi aminteşti, dragă Dobrescule? Schimbă tonul: Toţi din arhondaric au găsit ieri strecurate sub uşă asemenea scrisori. Faptul nu-ţi sugerează nimic?
— Se pare că maica Zenobia îşi consumă surplusul de energie în preocupări intelectuale.
Minerva îl privi înecată de admiraţie:
— Ia te uită! Nici nu ştiam ce colaborator spiritual am. Spune drept, te-ai apropiat azi mai mult de 15 metri de domnişoara Elena Dimitriu? Se încruntă: Dobrescu Vasile, mă cutremură atâta ingratitudine! De ce mă obligi să-mi regret indulgenţa de la bacalaureat!?
Locotenentul îşi muşcă buzele: La urma urmelor, promisese atunci că va urma dreptul, şi nu politehnica. El unul se ţinuse de cuvânt. Alţii şi-au schimbat profilul…
— Să vedem ce explicaţie putem da scrisorilor. La prima vedere s-ar zice că avem de a face cu răvăşele mistice. Expeditorul, o persoană obsedată de sumbrele profeţii ale apocalipsului, poate fi oricine: o călugăriţă, o cuvioasă din sat ori bigoţi ambulanţi însărcinându-se gratis cu oficiul. Incidentul nici măcar nu surprinde. Ambianţa pravoslavică pregăteşte terenul psihologic. Până aici e clar!
— Clar, admise locotenentul. Mai departe…
— Eşti bine dispus, Dobrescule? Mă rog! Da… Textul propriu-zis mă şochează.
— De ce? Atrage luarea aminte a celor vizaţi în primul rând: un grup de vizitatori tineri, indiferenţi la disputa dintre cer şi Satana, oameni care probabil n-au intrat de ani de zile într-o biserică.
Minerva se strâmbă:
— Poate. Totuşi, nu-mi place finalul: „Acum mergi şi ia cartea cea deschisă. Acolo vei găsi cuvântul şi învăţătura răstălmăcite…“ Sună a dispoziţie: du-te, fă şi drege! O chestie precisă.
— După iz, fraza pare copiată aidoma dintr-un text religios.
— De acord. Dar de ce tocmai ăsta? S-au scris pagini mult mai semnificative şi în fond mai adecvate unor intenţii pioase. Ţine minte, aici se ascunde ceva.
— La ce vă gândiţi?
— Presupun deocamdată. Am impresia că mă aflu în faţa unui mesaj. Un mesaj limpede pentru cel căruia îi era adresată misiva. Şi, ca să nu reperăm destinatarul, copii identice au fost trimise tuturor oaspeţilor. „Cuvântul şi învăţătura răstălmăcite…“ nu-ţi sugerează o cheie? Ochii îi sclipiră: O cheie care se afla în posesia doctorului…
— Cheie? Ce fel de cheie?
— De la dulapul cu pălării! pufni Minerva. Îi întinse una din hârtiile de pe masă: Pricepi ceva? Nu! Simple semne pentru noi şi alţii fără semnificaţie. Deci cheie ar putea în ultimă analiză însemna cifru. Cifrul doctorului Lucaci. Şi mai înseamnă… Ce mai înseamnă, Dobrescu?
— Că materialul, substanţă solidă, lichidă sau gazoasă…
— Sau apă de ploaie…
Locotenentul ezită într-o poză ofensată şi atitudinea încăpăţânată a omului cu opinii.
— …a fost sustras.
— Cum poţi bate câmpii despre solide, lichide şi celelalte aiureli? Lăsând la o parte faptul că eu îl supraveghez de o săptămână şi că cel puţin îi cunoaştem modalitatea concretă de lucru, arată-mi un singur obiect în încăpere, microscop, eprubete ori măcar o lampă de spirt care să certifice o activitate de ordin practic. Deci, dintr-un bun început putem afirma cu certitudine că ceea ce s-a sustras egal fotografiat, au fost hârtii: caiet sau foi volante. Cifrul – în ipoteza că raţionamentele noastre despre scrisoarea-mesaj se confirmă – răspunde totdeauna la o formulă. Formulă! înţelegi?
— Aşa e! Exclamă locotenentul. Limpede ca lumina zilei. Aveţi dreptate.
Minerva deveni dintr-o dată circumspectă:
— Ia ascultă, Dobrescu Vasile, nu cumva ai început să-mi dai dreptate aşa, ca la nebuni, numai ca să scapi de mine? Totuşi: dacă aici se caută cheia, logic materialul a fost subtilizat înainte. Din datele pe care le deţinem, putem afirma când: în timp ce Lucaci se afla la mănăstire, efectuându-se o spargere la locuinţa sa din Capitală. Pe undeva, savantul şi-a făcut-o cu mâna lui. Să păstrezi astfel de documente într-o casă particulară şi să te plimbi apoi cu rezumatul lor în vilegiatură, asta-i pur şi simplu inconştienţă. Dar te întreb eu, dacă au obţinut materialul la Bucureşti, pentru care raţiune spionul l-a urmat pe Lucaci aici?
Dobrescu se grăbi să răspundă:
— Ca să pună mâna pe cifru.
— Serios? Şi atunci ce-i cu scrisoarea? Mesajul, am convenit, deocamdată, atrage atenţia că manuscrisul e cifrat, iar în lipsa cheii nu poate fi folosit.
— Chiar!
— Există o singură explicaţie. S-a considerat că materialul e incomplet, fapt pentru care spionul a rămas în preajma profesorului. Scrisoarea-mesaj rectifică, precizând că ceea ce lipseşte este cifrul.
— Cu alte cuvinte, remarcă locotenentul, în momentul de faţă spionul şi-a îndeplinit misiunea. De ce continuă să rămână la mănăstire?
— Ei, aici e aici! Persoana se simte foarte bine camuflată şi ţine minte, Dobrescule, ne mai rezervă surprize. Bun! Hai să vedem cum stau lucrurile în noaptea crimei. Aşadar, Lucaci a fost ucis afară sub cerul liber, sau dacă ţii la precizări sub prelata camionului. Ce-l putea determina pe un om în vârstă, culcat, poate adormit – vezi aşternutul răscolit şi pijamaua în care i-am găsit cadavrul – ce-l putea determina să iasă din cameră în puterea nopţii?
— Un zgomot de afară.
— Nu e suficient ca să se aventureze dincolo de cerdac dezbrăcat, riscând la vârsta lui o pneumonie. Doarme cu şase pături, ba se simte şi rău, vezi termometrul de pe noptieră, scos din etu, indicând 38°.
— Putea să fi rămas aşa de dimineaţă.
— Cu atât mai grav. Când dimineaţa ai 38, seara baţi spre 40. Deci îl vezi tu cu belelele astea făcând nudism sub clar de lună? Ce Dumnezeu, băiete?!
— Un interes acut.
— Vezi bine. Sare în ochi. Ei, continuă raţionamentul. Ce să-l intereseze? Nurii domnişoarei de alături? Exclus! Numai ceva legat de invenţia sa îl putea scoate pe savant din odaie. Pentru mine e aproape o certitudine. Încerc să-mi imaginez filmul nopţii: Un zgomot oarecare îl trezeşte. Reţine! Un zgomot produs în odaie, nu afară!
— De ce?
— Ia gândeşte-te, Dobrescu! Când spionul să zicem pătrunde în cameră, primul lucru de care se asigură este să constate dacă Lucaci doarme. Dacă n-ar fi dormit, de teamă să nu reacţioneze, bătrânul ar fi fost lichidat pe loc, în patul lui, eventual era amânată acţiunea. Deci, căutând ceea ce îl interesează, se mişcă neîndemânatic, scapă ori loveşte ceva şi îl trezeşte pe savant. Lucaci vede umbra dispărând şi primul lucru la care se gândeşte sunt însemnările sale. Nu le găseşte şi disperat iese afară să şi le recupereze. În pivniţă îl surprinde pe spion fotografiindu-le. Individul habar n-avea de faptul că atrăsese atenţia savantului. Nu s-ar fi apucat de treabă care se face pe îndelete, înainte de a-şi asigura liniştea…
Ignorând axioma că „Minerva nu se lansează în afirmaţii gratuite“, locotenentul îndrăzni totuşi:
— De unde ştim că se fotografia în pivniţă şi că cifrul se afla în agendă?
Minerva îi adresă un zâmbet amabil, care nu-l mai înşela demult:
— Dacă ne aruncăm ochii în altă parte decât perimetrul în care evoluează domnişoara Dimitriu, ştim, Dobrescule! Lucaci avea o agendă format de birou cu scoarţe negre. Nu se despărţea niciodată de ea. Pe butoiul din pivniţă am găsit amprenta perfectă pe care a lăsat-o în crusta de praf. Parcă trasă cu rigla. Alături, altă urmă, mai mică, corespunzătoare dimensiunilor unei lanterne. Deci, spionul şi-a însuşit conţinutul agendei – cifrul mult râvnit probabil – fotografiindu-l. Procedeu clasic şi expeditiv. Semnalându-şi prezenţa, profesorul îşi semnează sentinţa de moarte. Nu mă întrebi de unde ştiu? Pe trepte diferite am găsit papucii doctorului. I-a abandonat câte unul în fugă. Urmarea? Afară, în spatele arhondaricului. Să ne grăbim până nu se întorc ceilalţi.
Ieşiră. Minerva smulse dintr-un oţetar câteva crenguţe şi rupându-le în bucăţi le înfipse în pământul moale, căutând o anumită ordine. Contemplă rezultatul cu mâinile încrucişate la piept:
— E clar, Dobrescule, nu-i aşa?
— Aţi distins între două categorii de paşi, individualizând una prin nuiele cu frunze şi cealaltă rupându-le frunzele.
— Exact. Care îl identifică pe agresor şi care pe victimă?
— Cărarea de urme cu frunze aparţine lui Lucaci.
— De unde sistemul ăsta, să răspunzi la nimereală? Ce constaţi în primul rând? Cum mergeau cei doi? Calm, în pas de promenadă sau alergau?
— Alergau. Distanţa dintre paşi e mare. Amprentele scurte, iar vârful bine imprimat spre deosebire de mersul normal care apasă pe tocuri. Şi cum profesorul îşi abandonase papucii, urmele imprimate de piciorul gol îi aparţin.
— Deci, cărarea fără frunze. Uită-te! Iniţial s-a îndreptat spre tufişurile din stânga. Pe drum se răzgândeşte şi o taie spre camion. Ce-ţi spun urmele celuilalt?
— Asasinul parcurge drumul complet până la tufiş, îl caută pe profesor şi, negăsindu-l, o ia spre camion. După încălţăminte pare a fi un bărbat înalt.
— Cu sau fără mustaţă? Spiritul de observaţie, Dobrescule! Nu-mi recunoşti maniera cu totul personală de a bate blacheurile pe partea interioară?
Locotenentul o privi năuc:
— Formidabil! Sunt urmele dumneavoastră!