Capitolul XV
MINERVA TUTOVAN
NU FOLOSEŞTE
REVOLVER
Agresorul se afla la volanul unui Peugeot albastru care se depărta în mare viteză.
Pe strada pustie, împuşcăturile păreau să fi rămas fără ecou. Doar la o mansardă nişte perdele se mişcară uşor. Atât. Încolo, cartierul continua să-şi rumege liniştea. Şi totuşi Minerva simţea sub calmul aparent convulsiile tensiunii. Alerta. Ca un şuvoi lichid luptând zbuciumat să spargă pojghiţa subţire de sticlă, impecabilă, netedă.
Minerva auzise adeseori (iar parizienii gâdilaţi acreditează aceeaşi idee) că pe francezi nu-i surprinde nimic. Reflectă că afirmaţia se referă, desigur, la fenomenul stradă şi nu este lipsită de temei. Când, anual, suporţi capriciile a milioane de turişti care-ţi invadează bulevardele, muzeele şi magazinele, desigur aspectele fistichii îşi pierd din inedit. Totuşi, a lua nişte împuşcături drept sâmburi de caisă sparţi cu o cărămidă, undeva, pe bordura trotuarului, însemna să forţezi puţinel nota.
Inginerul Georgescu se apropie în fugă:
— Ce-i? Ce s-a întâmplat?
— Nimic, făcu Minerva ridicându-se. Băieţii s-au jucat niţel cu praştia. M-au confundat pesemne cu o vrăbiuţă.
— Se îngroaşă gluma. Nu credeţi că ar trebui anunţată poliţia?
— Poftim?
— Scuzaţi-mă. Mă gândeam la altceva.
— Poliţia? Puteţi fi sigur că nu ne-a scăpat din ochi o singură clipă. Dar, mă rog, asta-i altă poveste. Ce-aţi făcut azi-noapte? V-am aşteptat două ore în faţa cabaretului.
— Îmi pare rău. Omul cu sprâncene groase a intrat pe uşa de serviciu şi tot pe acolo a ieşit. Evident, m-am luat după el.
— Foarte bine! Şi?
— Întâi m-a plimbat prin vreo trei-patru cârciumi: Cina la Cochon d’or, îngheţata în drugstore-ul din Champs-Elysées, cafeaua într-un bar din Montparnasse. În cele din urmă a intrat la cazinou, iar spre dimineaţă a luat din nou boatele la rând. Suferă probabil de nomadism.
— Sau căuta pe cineva.
— Nu mi-a făcut impresia. Abia la Conciergerie părea că acordă oarecare atenţie celor din jur.
— Aşa e. V-aţi descurcat excelent. Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc.
— Eu ştiu.
— ?!
— Să acceptaţi – în prima seară liberă îndată ce ajungem acasă – o invitaţie la Athénée Palace. N-aş vrea să mă înţelegeţi greşit! Detest flirturile şi n-am pasiuni de colecţionar într-un anumit sens. Este prima invitaţie pe care o fac unei femei.
Minerva intră subit în panică. Îl măsură printre gene. În ochii inginerului stăruiau lumini ciudate, două duminici în miniatură.
„Ptiu drace. Dacă află de trebuşoara asta o anumită persoană care vânează efecte literare ieftine, m-am ars!“ Îşi potrivi zâmbetul de sărbătoare. Inginerul păli:
— Vi-e rău?
— Nu… Mă rog… Sunteţi foarte amabil… Desigur… dacă n-am să pot eu – şi era sigură că n-are să poată – îl deleg pe locotenentul Dobrescu. Schimbă discuţia: Aţi încheiat contractele?
* * *
Place Pigalle îi prinse într-un cleşte de lumini şi zgomote. Trecură pe lângă chioşcul de sticlă al unei ghicitoare din ghips care îţi comunica viitorul pe un cartonaş gata tipărit, cum îi venea rândul, ca pe vremuri papagalii culţi din Obor şi Matache Măcelarul.
Intrară într-un bistro. Minerva comandă rasol de melci şi salată de anghinare – artichauts. Erau infecte, dar nu înţelegea de ce adică ar mânca la Paris fleică şi pârjoale. Fără să fie gurmandă, avea o curiozitate lacomă pentru preparatele „exotice“, chiar dacă ulterior încerca tulburări vagi.
De altfel, pretindea ea, pe om îl cunoşti după pijama, coş de gunoi şi preferinţele gastronomice.
Inginerul ceru un ceai. Nu mânca seara.
În faţa cafelei, „un expresso bien serre“, tare, deasă, două degete de lichid, încercă să analizeze situaţia din toate unghiurile.
Sorbi ultima picătură. Trebuia acţionat imediat. Ridicându-se de la masă, conchise că dacă materialul nu va fi recuperat în seara aceea, nu va mai fi recuperat niciodată.
Îi comunică inginerului concluzia şi înregistrând cu o crispare reflexă zâmbetul casieriţei, părăsiră bistroul.
* * *
Ochii verzi ai Bufniţei de aur clipeau îmbietor.
— Ce am de făcut? se interesă Georgescu.
— Umflaţi-vă pectoralii şi aruncaţi priviri furioase barmanului. Nu exageraţi însă. N-aş vrea să leşine înainte de a-mi spune câte ceva…
Localul era aproape plin. Mesele cu margini fosforescente desenau cercuri reci, bizare în semiîntunericul discret. Un reflector puternic cădea pe ringul de dans, unde evoluau şase cadâne într-un ucigător de lent danse du ventre. Rezemaţi de perete, câţiva indivizi cu braţele încrucişate mestecau chewing-gum.
Minerva se apropie de bar. Mexicanul agita discret un shaker. Mişcările erau atât de elegante, încât îţi venea să crezi că omul se simte în faţa unui aparat de filmat.
— Bună Pedro!
— ’soir monsieur. Vă…
Rămase cu gura întredeschisă. O recunoscuse. Printr-o metamorfoză rapidă, împrumută trăsăturilor expresia sa obişnuită, profesională.
— Scuzaţi-mă, madame, întunericul… Cu ce vă putem servi?
— Lasă teatrul, Pedro, nu te avantajează. Eşti un actor prost.
— Desigur, señora glumeşte.
— Ridică mâna. Te avertizez că la prima mişcare mă indispun. Zâmbeşte, Pedro! Zâmbeşte! Băieţii pot să creadă că am de gând să te mănânc. Şi nu am de gând. Sunt o femeie gingaşă…
— Oh! Am înţeles. Señora are amabilitatea să mă confunde.
Încercă din nou să strecoare degetele sub tejghea.
— Ridică mâna, Pedro, şi roagă-te dumnezeului tău să nu mi se întâmple nimic. E singura ta şansă. Îl cunoşti pe Pierre…
— Care din ei? Cunosc atâţia…
— Evadatul.
Barmanul îşi încruntă sprâncenele.
— Parcă am auzit câte ceva.
— Dar despre Gorila?
— Vă asigur că mai nimic.
— Dacă nu eşti cuminte, ai să auzi foarte multe. Amândoi sunt tare curioşi să afle cine i-a vândut pontul lui Robert.
— Santa Madona! De unde să ştiu eu?!
Minerva avu un gest de plictiseală.
— Le-am spus că vin să stau de vorbă cu tine. Presupunând că mi se întâmplă ceva, Pierre te găseşte şi în gaură de şarpe. Înţelegi?
— Încep să înţeleg, señora.
— În sfârşit! Dă-mi un steinheger mic.
Ropote de aplauze salutară apariţia lui Mademoiselle Daisy. Drapată în togă, cu un ulcior de Corint pe cap, femeia executa un număr de striptease cu oarecari pretenţii de bun gust. Lumina se reduse la un singur spot albastru concentrat. Daisy scoase din ulcior un tul de nylon enorm cu reflexe sidefii şi ringul se transformă într-o cadă de spumă, îşi aruncă toga şi intră graţioasă în „apă“.
Totul era executat cu o măiestrie surprinzătoare. Şi nu surâdea…
Minerva observă că barmanul turnase băutura cu o lipsă de îndemânare suspectă. Mirosi paharul şi i-l întinse:
— Bea!
— Sunteţi foarte generoasă, señora…
— Bea, Pedro!
— Dacă señora insistă… am să beau, deşi nu obişnuiesc.
Apucă paharul cu o expresie de sacrificiu amar şi-l lăsă să-i cadă din mână.
— Oh! S-a spart. Asta înseamnă că señora nu mi l-a oferit din toată inima. Ţţţ…
— Ce era înăuntru?
— Steinheger. O băutură nemţească tare. Nemţii se pricep la alcooluri.
— Şi la chimie, sugeră Minerva.
— Tot ce se poate.
— Cianură?
— Dacă señora îmi îngăduie, aş putea-o asigura că n-am ucis în viaţa mea.
— Atunci?
— Probabil, din greşeală, fireşte, am scăpat înăuntru un somnifer inofensiv.
— Eşti candid, mon petit. Nu faci meserie… Pierre şi Gorila abia aşteaptă să te încredinţeze de treaba asta.
— Sunt nişte monsieurs foarte amabili…
— Cât despre Îngeraşul… Sau n-ai auzit de el?
— Bufniţa de aur e un cabaret select, señora. Pe aici n-au ce căuta îngeraşii.
— Cu cât i-ai vândut pontul lui Robert?
— Pont?! Santa Madona! Ce înseamnă pont?
— Când oferi viaţa unui copain pentru câteva sute de franci. Parcă începi să-ţi aminteşti, nu-i aşa? Eram de faţă. S-ar putea să-i povestesc lui Pierre cine i-a încurcat socotelile. Dacă nu ies de aici va înţelege singur.
Mexicanul medită câteva clipe. Ochii lui nu părăseau chipul Minervei. Şopti:
— Cât?
— Ce lipsă de gust, băiete! Nu fac şantaj ci un schimb onest de informaţii.
— Vă stau la dispoziţie.
— Până una alta, aş vrea să ştiu de ce ai încercat să-mi măsluieşti băutura.
— Eu?!
— Sau cine te-a sfătuit.
— Credeţi-mă, señora, era un somnifer. Pe onoarea mea.
— Onoare! Asta-i gluma cea mai bună pe care am auzit-o la Paris… În sfârşit, de ce mi l-ai dat?
— Ca să câştig timp. Detest hotărârile pripite.
— Iar eu improvizaţiile. Deci, fii te rog foarte atent: cine e tipul cu sprâncene groase pentru care ai încasat alte două sute de franci ca să-i comunici întâlnirea de la Conciergerie?
— N-am idee, señora. Ieri l-am văzut pentru prima oară în viaţă.
Minerva riscă:
— Şi pe Îngeraşul tot o singură dată în viaţă l-ai văzut?
Pedro servi comanda unui chelner, apoi se întoarse.
— La urma urmei, dacă îmi este îngăduit, aş putea să întreb cine mă asigură că nu v-a trimis chiar el?
— Cu ce scop?
— Ca să-mi probeze fidelitatea, e o vreme încoace, circulă zvonul nesănătos că aş fi deprins prostul obicei să ciripesc de dragul banilor… Clipi şiret adăugând: Vă daţi seama, señora, ce lucruri urâte se pot spune pe seama unui om ca mine, hein?
Minerva îl privi din ochi. Vorbi rar:
— Dispun de o singură dovadă. E suficient să fac un semn pentru ca în cinci minute Pierre şi Gorila să fie aici. Îl vezi pe tipul de colo? Unde te uiţi? Ala cât Turnul Eiffel. I-l indică pe Georgescu care surprinzându-le privirile, zâmbi ridicându-se uşor. Este omul lor… Doar gândul unei discuţii amicale cu persoana care l-a avertizat pe Robert, îl face să creadă că viaţa e frumoasă.
Pedro luă un pahar de sub tejghea şi-l bău dintr-o suflare, apoi se închină sărutând superstiţios madona de aur ce-i atârna la gât:
— Ce anume vă interesează?
— Unde-l pot găsi pe Îngeraşul.
Pedro şopti aproape fără să-şi mişte buzele.
— Evitaţi barul l’Enfer. E un local deocheat frecventat de… Îngerii morţii.
Minerva se ridică.
— Señora! Aţi uitat să-mi achitaţi steinhegerul.
— Mda! Cât face?
— 200 de franci… Vi s-ar părea prea mult?
* * *
Dibuiră barul l’Enfer pe o stradă întunecoasă din Montmartre.
Localul, ostentativ original, i se păru Minervei neserios şi ilar. În cazanul uriaş din mijlocul ringului erau aruncaţi consumatorii care refuzau farmecele câtorva demoniţe de culoare. Din cazan ieşeau flăcări şi fum, un truc de mare efect fără consecinţe vestimentare. Scheletele agăţate pe pereţi îşi mişcau în permanenţă membrele. Un zgomot de nuci vârâte într-un sac. Orchestra de negri, îmbrăcaţi în verde fosforescent, urla fără întrerupere.
Minerva îl văzu pe Îngeraşul bând singur la o masă. Atinse braţul inginerului cu o exclamaţie de mulţumire:
— Splendid! Mi-a fost teamă că Pedro a minţit; înapoiaţi-vă în stradă şi angajaţi un taxi. În maximum zece minute vin şi eu.
Rupse apoi o foaie din bloc-notes şi scrise citeţ:
Credeai c-ai scăpat de mine? Condoleanţe pentru pierderea amicului Laurent. Presimt că din exces de prietenie – eşti un îngeraş fidel şi simţitor – o vei lua curând, curând pe urmele lui.
Împături biletul şi-l înmână unei picoliţe împreună cu o bancnotă.
— Du-l te rog peste cinci minute domnului care stă singur la masa din colţ. Spune-i că-i din partea doamnei cu… breton.
Se retrase ascunzându-se în spatele unei draperii din apropierea telefonului. Câteva minute mai târziu, Îngeraşul ridică receptorul formând un număr. Nu-i răspunse nimeni. Impacientat părăsi localul în mare grabă.
Peugeot-ul Îngeraşului frână în faţa unei vile întunecate din Montreuil. Ocoli clădirea şi deschise o uşă mică ce dădea spre parc. Curând, parterul fu inundat de lumină.
Minerva şi Georgescu parcurseră acelaşi drum, ajungând într-un living-room uriaş, decorat atât de spectaculos încât te puteai crede la Hollywood. Auzind paşi, se refugiară într-un oficiu îngust.
Îngeraşul coborî scara interioară înjurând, cercetă odăile de la parter apoi, nedumerit, părăsi vila.
Un zgomot uşor le atrase atenţia. Cineva introducea cheia în broasca de la intrare.
— Deci ne-am înţeles, şopti Minerva. Treceţi alături şi…
— Ştiu, o întrerupse inginerul surâzând. Fără iniţiative proprii…
Răsturnată în fotoliu, Minerva îşi căută o poziţie mai comodă şi apăsă pe comutatorul lămpii de birou exact când domnul Laurent, în smoching şi pantaloni reiaţi, uluit de lumina care se aprindea singură, apăruse în prag.
— Tu?!
— Bună seara, mon choux.
— Ce cauţi aici?
— M-am gândit să răspund vizitei pe care ai avut amabilitatea să mi-o faci la hotel. Aşa cere eticheta, pretinde bunica mea din Zambia: înainte de trei zile, înapoiezi vizita.
— Ce cauţi aici?
— Paşaportul.
Omul cu sprâncene groase aruncă o privire iute, reflexă în direcţia seifului.
— Mă plictiseam aşteptându-te şi m-am uitat niţel în puşculiţa dumitale, improviză Minerva. Ador amintirile de familie. Apropo, ar trebui să-şi procuri o casă de bani ca lumea.
Cu mâinile la spate, domnul Laurent se rezemă de o consolă Régence.
Minerva îi sesiză intenţia. Stinse lumina şi se aruncă într-o parte. Două detunături sfredeliră întunericul compact. Păşind în vârful picioarelor, se ascunse în spatele draperiei.
Se auzi zgomotul unui geam făcut ţăndări.
„Bravo Georgescu!“ îl felicită în gând Minerva.
Laurent, izbindu-se de mobile, alergă în camera alăturată. Observă fereastra deschisă, plină de cioburi, şi se aplecă în afară încercând să străpungă întunericul.
Se întoarse după câteva clipe în living-room, bombănind cumplit în argou. Aprinse lustra, potrivi o cheie în seif şi începu să scotocească febril printre hârtii.
Deodată, încremeni. Cineva, în spatele lui, râdea. Se răsuci fulgerător. Văzu braţul ridicat al Minervei, şi un jet fierbinte, iute, cumplit de dureros îi arse ochii. Cu un răcnet căzu în genunchi.
Georgescu apăru în prag. Contemplă amuţit tabloul, apoi culese revolverul, smulse cordonul draperiei şi în câteva minute domnul Laurent zăcea imobilizat pe parchet.
— Când te gândeşti!… râse Minerva. Piper, sare, ardei iute… Clisma m-a costat şapte lei optzeci la Centrofarmul din Calea Victoriei. Colaboratorul meu, locotenentul Dobrescu se uita câş. Mă întreb ce-o fi crezut…
* * *
Îngenunche lângă domnul Laurent şi, sub privirea stupefiată a inginerului, îi puse o compresă de apă rece pe ochi. Gestul îi aminti cumva de condamnatul la scaunul electric care solicitase înainte de ceremonie o pedichiură.
Deschise seiful. Într-o cutie de piele roşie găsi două microfilme. Cercetând fotogramele, Minerva încruntă uşor sprâncenele. Începea să înţeleagă… Recapitulă evenimentele petrecute la Paris şi zâmbi: „Hm, diabolică treabă!“
— Cine-i expeditorul?
— Am uitat, răspunse indiferent Laurent.
Ceva în glasul lui o făcu atentă. Tonalitatea particulară a ultimului atu, a armei camuflate pe care începi s-o simţi cu vârful degetului, a complicelui oportun şi avertizat, despre cate te aştepţi să deschidă uşa în orice clipă.
— Trebuie să mai vină cineva, băieţaş?
— Poliţia, rânji Laurent.
— Pe asta o chem eu.
Minerva luă cartea de telefon. O răsfoi apoi formă un număr.
— Poliţia? Notaţi, vă rog: Vila domnului Laurent… Banlieue… Cu adevărat amabili… Nu vă dezminţiţi…
Puse receptorul în furcă şi se trânti în fotoliu. Totul era cât se poate de amuzant…
— Sunt foarte curios cum o să le explicaţi prezenţa voastră în această vilă… Şi mai ales ce căutaţi aici.
— Unul din păcatele dumitale, mon petit, este că habar n-ai pe ce lume trăieşti… În timpul detenţiunii – ani frumuşei prin închisorile din sud – acordă o oarecare atenţie dreptului internaţional contemporan. Poţi găsi acolo noţiuni interesante despre infracţiunile internaţionale comise de particulari. Ceea ce ai făcut dumneata este o trebuşoară pentru care unii mai expeditivi recomandă scaunul electric.
— M… scrâşni ireproductibil Laurent.
— De ce te consumi, drăguţă? Au feştelit-o ei până la urmă Al Capone, Dillinger… şi ăştia erau cineva în meseria voastră. Mi-amintesc de o apreciere pe care am făcut-o la prima noastră întâlnire, în vila din Sacré-Coeur. Mărturiseam atunci că eşti un tip infatuat. Acum pot să completez fără riscul de a mă înşela: şi găgăuţă! Aşa explică pe undeva rolul dumitale într-o afacere de asemenea anvergură. Numai un găgăuţă îngâmfat n-ar pricepe de la bun început că nu el este rezidentul reţelei, ci omul de paie sortit să asigure acoperirea.
— Ce?!
— Imaginează-ţi, mon petit. Ţi-au încredinţat personajul pentru… aspectul dumitale exterior. Sprâncene groase, timbru baritonal, alură agresivă. Cam aşa trebuie să arate o hârtie de prins muşte.
Se auziră bătăi în uşă:
— Police!
Patru bărbaţi pătrunseră în living-room. Minerva zâmbi amabil:
— N-aţi întârziat de loc. Întinse mâna unuia dintre ei: Ce mai faci, mon colonel?
Şoferul Paul Mercantier, fără să pară deloc surprins, îşi scoase pălăria şi sărută galant degetele Minervei.
* * *
Minerva aluneca pe culoarul îngust. În urma ei, inginerul încerca să păşească fără zgomot. Regăsi cutia de chibrituri strivită care îi semnalase prezenţa la prima vizită în vilă, lângă uşa cu lambriurile crăpate. Pătrunseră în odaie. O clipă, Minerva vru să aprindă lumina dar se răzgândi. Mai mult ghici conturul canapelei din vecinătatea măsuţei cu băuturi pe care domnul Laurent desfăcuse mânerul valizei. Se apropie de antablamentul care-i atrăsese atenţia.
— Aici! Uitaţi-vă la trâmbiţă.
Georgescu se urcă pe un scaun şi aprinse lanterna. Cercetă goarna întârziind cu degetele în spatele buzei de ghips.
— Aţi avut dreptate, spuse coborând. O privi în ochi: Nu vi se întâmplă niciodată să greşiţi?
Minerva îşi scărpină bretonul:
— Nu mai mult de şaptesprezece ori pe zi. În viaţă tot secretul e să ai simţul proporţiilor…
Omul sări din maşină. Intră în vilă, reveni după zece minute, urcă la volan şi demară furtunos.
Minerva îi făcu semn şoferului să pornească:
— Nu-l scăpa din ochi!
Depăşiră Montmartre cu străzile lui înguste şi întortocheate apoi Louvre, traversând Sena prin Pont du Carrousel. Necunoscutul parcă pe o alee dosnică intrând val-vârtej într-un imobil pe al cărui frontispiciu o firmă modestă avertiza: Întreprinderea TEX.
— Iată-ne la capătul drumului, declară Minerva.
Inginerul o privi mirat:
— Aşa de repede?
— Slavă Domnului! Îi întinse o carte de vizită: O ultimă rugăminte! Telefonaţi la numărul ăsta şi comunicaţi-i colonelului Daladin că-l aştept. Îi explicaţi unde. Să aducă şi nişte oameni!
Inginerul zâmbi trist:
— Trebuie să mă consider concediat?
Minerva începu să râdă:
— M-aţi ajutat enorm. Nici nu bănuiţi ce servicii ne-aţi adus. Nu putem însă profita de dumneavoastră la infinit.
— Lăsaţi asta… Îi luă brusc mâna şi i-o sărută: Îmi menţin invitaţia la Athénée Palace.
Sări din maşină şi dispăru după primul colţ.
Minerva rămase cu gura căscată. Îşi aminti de recomandarea constantă făcută locotenentului Dobrescu şi o închise repede.
* * *
— Domnii?
Omul era solid, cu o privire bănuitoare. Purta uniformă vişinie, fără exces de zorzoane.
„Hm, reflectă Minerva. Nu e ăsta portar cum nu sunt eu Şeherezada.“
Colonelul Daladin pocni din degete peste umăr şi un agent mustăcios cu ochi blajini se postă în spatele individului.
— Ce…
— Nu-ţi bate capul, bătrâne, zâmbi agentul. Lasă să-ţi priască biftecul.
Minerva şi Daladin, urmaţi de ceilalţi oameni din echipă, pătrunseră într-un hol spaţios. În spatele unui perete de sticlă, o femeie de vreo 40 de ani – tipul clasic al secretarei serioase de vârstă mijlocie – nota ceva într-un registru. Când îi văzu, buzele i se crispară imperceptibil şi reflex puse mâna pe receptor. Nu reuşi să-l ridice. O altă mână, mare, groasă ca o lopată, îi imobiliză degetele.
— Prompţi băieţii dumitale, aprecie Minerva. Atinse braţul colonelului indicându-i cu bărbia o hartă uriaşă a Europei. În dreptul câtorva capitale erau fixate beculeţe mici, stinse. Nu-mi place instalaţia…
Secretara zâmbi ironic:
— TEX este o mare întreprindere. Harta precizează centrele unde avem sucursale. Când ne vizitează oaspeţi de seamă le aprindem. Face impresie.
— Cu noi nu e cazul, mormăi Daladin, şi făcu un semn scurt.
Intrară într-un coridor îngust. Deasupra unei uşi capitonate în piele roşie strălucea o firmă neagră: Direction.
Colonelul apăsă brusc pe clanţă. Era o anticameră de dimensiuni reduse, obişnuit mobilată. O tânără suplă aranja nişte crizanteme într-o glastră japoneză. Deschise gura îngrozită.
Daladin duse degetul la buze:
— St!
Sugestionată, fata îşi opri ţipătul.
Minerva începu să râdă. Nu cunoştea trucul.
Părea să aibă vreo 50 de ani. Un individ oarecare, subţire, cu o figură de şoarece. Pe nasul bârligat încălecau o pereche de ochelari modeşti, înrămaţi îngust în metal. Făcea impresia unui funcţionar mărunt pătruns clandestin în biroul directorului său. Pe degetul mic purta un inel urât, gros, cu o piatră greu de identificat.
Încăperea, mobilată în stil american somptuos, epata. Cristal, nichel, piele, butoane, multă lumină. Unul din pereţi era tapetat cu o mătase de culoare închisă scoţând în evidenţă acvariul enorm. Peşti roşii de toate dimensiunile se fâţâiau în trafic neîntrerupt.
Directorul întreprinderii TEX îşi camufla tresărirea încercă un zâmbet amabil. Daladin îi arătă legitimaţia. Omul o cercetă cu atenţie apoi i-o restitui politicos. Îşi scoase ochelarii, frecându-şi ochii:
— Vă ascult.
— Am vrea să ştim care este profilul activităţii dumneavoastră.
— Dar nu e un secret pentru nimeni. Se uită semnificativ la Minerva şi la ceilalţi doi agenţi: Să vă deranjaţi pentru atâta lucru… Vă puteam informa telefonic.
Daladin surâse:
— Nu ne-a trecut prin minte.
— Cred că-ţi dai seama, colonele la ce te expui tulburând nejustificat liniştea unei persoane onorabile.
— Am învăţat asta la şcoală. Şi-am mai învăţat să cântăresc onorabilitatea în procente…Deci…
— Suntem specializaţi în desfacerea produselor de cosmetică. Propriu zis, intermediem raporturile dintre firmele furnizoare şi cele beneficiare. Deschise un dulăpior roşu. Pe câteva rafturi de cristal erau expuse sticle de parfum la dimensiuni de reclamă: Dacă doamna ar vrea să-şi aleagă ceva, am fi încântaţi să-i oferim o amintire.
Scoase un flacon romboidal legat cu un şnur gros de aur:
— Cel mai nou produs al casei: Lorry. Surâse: O doamnă distinsă nu se poate lipsi de el.
Minerva îl privi lung:
„Tipul e calm. Prea calm…“
Daladin râse:
— Nitroglicerină?
— Ai haz, colonele!
— Se munceşte pe-aici, nu glumă. Am constatat în toate birourile o activitate febrilă, deşi e aproape 3 dimineaţa.
— Plătim bine. Îşi privi ceasul: Vă mai pot fi de folos cu ceva?
— Vorbiţi-ne despre funcţionarii dumneavoastră. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, începeţi cu Robert Sage.
— Sage?
— Îhî. Trebuie să-l ştiţi, ce naiba? Este recepţionerul transporturilor speciale. Nu vă amintiţi? Are un frate ghid.
— Şi un altul, probabil, scafandru. E absurd!
Minerva începu să se plimbe prin încăpere cu mâinile la spate. Se oprea din când în când, privind un tablou ori câte o mobilă, aşa cum ar fi procedat într-o expoziţie.
— Nu, replică Daladin, atunci când este vorba despre oamenii de încredere ai firmei. Robert Sage, Îngeraşul, domnul Laurent…
Directorul TEX-ului îşi ridică sprâncenele:
— Îngeraşul? Asta-i probabil o poreclă. N-am auzit în viaţa mea de el. Se adresă iritat Minervei: Aveţi nevoie de ceva, doamnă?
— O, nu vă ocupaţi de mine. Mă descurc singură.
Se oprise lângă un tablou cu butoane camuflat de nişte cactuşi. Apăsa pe câte unul urmărind fascinată cum de fiecare dată elemente decorative inofensive deconspirau prin declanşarea unor resorturi ascunse un bar, un frigider, sau o colecţie de nuduri.
— Grozav! chicoti. Ca în filme!
— Nici despre vila din Sacré-Coeur n-aţi auzit probabil nimic, sugeră colonelul.
Directorul, cu ochii la Minerva, avu un gest de agasare.
— Vă asigur că aţi fost îndrumaţi pe o pistă falsă. Robert, Îngeraşul, Sacré-Coeur! Sună a poveste cu gangsteri. Nu vă daţi seama că la vârsta şi situaţia mea nu te mai ţii de asemenea fleacuri? Începu să ţipe: Sunt indignat, colonele! Îl cunosc pe Girardin, şeful dumitale şi nimic nu mă va împiedica să-i adresez o plângere.
Daladin fu de acord:
— Sunt convins. Se aplecă brusc deasupra biroului dând la o parte un presse-papier masiv: Cu asta vă ocupaţi când am intrat?
Ţinea în mână o fotografie. Minerva se aplecă peste umărul lui. Exclamă încântată:
— Salonul vilei din Sacré-Coeur! Monsieur Laurent, Robert Sage şi în mijloc eu în vizită de curtoazie. Delicios! Putem spera că de astă dată domnul director şi-a amintit de funcţionarii domniei sale?…
Se întoarse la tabloul cu butoane.
— Cum a ajuns fotografia în posesia dumneavoastră?
Omul ridică din umeri:
— Habar n-am! Am găsit-o de dimineaţă pe birou şi tocmai mă întrebam cine mi-o fi lăsat-o şi de ce.
— Hm, râse colonelul. N-am avut impresia că se intră aşa uşor aici: celule fotoelectrice, colaboratori suspicioşi gata să vă avertizeze, la poartă un adevărat Dicke Bertha.
O exclamaţie uşoară a Minervei le întoarse capetele. Apăsase pe un buton albastru şi o placă de lemn se deplasase uşor descoperind un ecran de televiziune uriaş. În imagine apăru silueta unui bărbat.
— Îngeraşul! remarcă încântată Minerva. Suntem în familie.
— L-ai recunoscut, Jouvet, nu-i aşa? se adresă Daladin agentului rămas lângă uşă. E sadicul din Marsilia.
Îngeraşul formase un număr de telefon. Minerva luă toate butoanele la rând şi un glas inundă încăperea:
„Robert, patronul a dispărut. E groasă!“
„Aseară încă mai trăia.“
„Nu fi idiot!“
„Încerc din răsputeri.“
„Părerea mea este să te dai la fund.“
Trânti receptorul şi dispăru din imagine.
— Jouvet, ocupă-te dumneata de problema asta, spuse Daladin.
Directorul TEX-ului îşi aprinse o havană. Râse încetişor:
— Cu asta vă închipuiţi probabil că m-aţi dat gata. Ce copilărie! Peste câteva ore o să-ţi cam piară zâmbetul, domnule colonel!
— Iar mă ameninţi cu Girardin? De fapt, sunt obişnuit. În fiecare dimineaţă mă trage de urechi. Pretinde că asta-i aduce noroc…
— Te-am avertizat. În sfârşit, mi-e profund dezagreabil, dar îmi dau seama că toată povestea se poate interpreta greşit. Îşi lăsă ochii în jos: Nevastă-mea… E o femeie frumoasă, tânără. Prea tânără pentru mine. Nu mi-am făcut niciodată iluzii dar credeam… În fine, pentru că am cules-o de pe stradă, mi-am imaginat că am dreptul la recunoştinţa ei.
— Ce eroare! decretă Minerva. Se sprijinise de acvariu urmărind evoluţia peştilor. Ce spuneaţi? N-a fost recunoscătoare… şi?
— Am angajat un detectiv particular care m-a informat că trăieşte cu un oarecare Laurent, întâlnirile consumându-se într-o vilă din Sacré-Coeur.
— Ca să vezi!
Directorul clătină trist capul.
— N-am vrut să cred şi am recurs la instalaţia asta.
— Destul de costisitoare, observă colonelul. Se ridică. Domnule, vă asigur de întreaga mea compasiune. Aş fi în stare să vă ascult vreo 12 ore, povestiţi fermecător, dar amicul nostru comun Girardin se cam strâmbă când întârzii. Vreau să văd registrele întreprinderii.
Directorul îi întinse cheile:
— Sunt în seif.
Daladin deschise casa de bani – un tip destul de comun. Frunzări printre hârtii câteva minute apoi renunţă.
— V-am spus? Bătrânul îşi recăpătase siguranţa: Vă pierdeţi inutil vremea. Suntem o firmă serioasă.
— Trebuie să mai fie ceva, şopti colonelul.
— Aici! exclamă Minerva, încercând să dea la o parte o statuie de bronz lipită de acvariu.
— Doamna are idei năstruşnice, observă directorul.
Daladin se apropie. Minervei îi străluceau ochii.
— Acvariul ăsta nu-mi place. Peştii se văd doar dacă-i priveşti de sus în jos.
— Cum naiba?! I-am văzut de la cealaltă extremitate a încăperii.
Directorul îşi căută o poziţie mai comodă în fotoliul din spatele biroului:
— Doamna are halucinaţii!
Minerva îşi lăsă colţurile gurii în jos.
— Posibil, dar vreau să mă conving personal. Îl trase de mânecă pe Daladin. Fii atent! Nisipul, pietrişul, vegetaţia şi în general toată poezia asta are o înălţime de 25 de cm. Dacă te uiţi însă de sus bagi de seamă că grosimea e falsă. Peştii coboară în realitate mult mai jos.
— Nu înţeleg!
— Ei asta-i! Avu un gest de nerăbdare apoi îşi aminti că nu vorbeşte cu Dobrescu: Hai să-l urmărim de sus pe cel cu coada în evantai.
— De acord.
— Aşa! Acum aşează-te pe scaun şi priveşte-l din flanc.
— Nu mai văd nimic.
— Firesc, interveni directorul. Vegetaţia e bogată.
— Aş! exclamă Minerva. Măcar o picătură de roşu tot se zărea la un moment dat. Nu-l vezi pentru că peştele înoată acum chiar pe fundul acvariului.
Daladin clipi des:
— Şi ce-i cu asta?
— Există, bănuiesc, un soi de cutie metalică – cam 20 de cm pe 15 – introdusă de-a lungul peretelui de sticlă, pe care o camuflează decorul subacvatic. Ajută-mă să dau statuia la o parte.
În colţul acvariului, o placă mică de metal cu două broaşte confirmă presupunerea Minervei. Se întoarse triumfătoare spre directorul TEX-ului:
— Ei?!
Omul zâmbi dispreţuitor:
— Păstrăm acolo fondurile speciale.
— Cheia! ceru scurt Daladin.
— Poftim. Din păcate, nu vă poate fi de folos.
Minerva îl privi atentă.
— De ce?
— După cum observaţi desigur, există două broaşte. Rânji. N-am acces decât la una.
— Şi la cealaltă?
— Asociatul meu. Poimâine se întoarce de la Bruxelles. Micul seif a fost astfel conceput încât să nu poată fi deschis decât în prezenţa ambilor.
— Aveţi încredere unul în altul nu glumă! Hein!? Tipi onorabili…
— În afaceri nu poţi miza decât pe tine însuţi, afirmă sentenţios bătrânul.
— Natural. Încercaţi totuşi, poate se deschide.
— Mă rog!
Directorul se apropie liniştit de acvariu şi introduse cheia pe rând în ambele orificii fără nici un rezultat.
— Sunteţi mulţumiţi?
— Nu! interveni Minerva. De ce lucraţi cu mâna stângă? E nefiresc.
— Asta-i bună!
— De ce cu stânga? De ce cu stânga? repetă încet Minerva privind intens mâinile bătrânului. Încercaţi şi cu dreapta!
Daladin surâse:
— Nu puteţi refuza o doamnă.
Directorul ridică din umeri. Întinse mâna spre seif, cu o mişcare ciudată parcă înţepenită.
— Acum ştiu! exclamă Minerva. Încă un truc. A întors piatra inelului spre palmă. De la început mi s-a părut ciudată. Un magnet, nu? Cele două broaşte sunt prea apropiate. Exact distanţa dintre index şi degetul cel mic. Introducând cheia în prima broască, magnetul acţionează asupra unor lamele extrem de sensibile din cea de a doua broască. Ambele mecanisme se declanşează simultan. Pariez pe ce vreţi că nu mă înşel.
Colonelul se întoarse:
— Ce părere aveţi, domnule director?
Caseta era lungă, despărţită în compartimente corespunzătoare diverselor ţări indicate pe cartonaşe verzi.
Minerva întinse mâna. Îi tremura uşor. Luă tubul mic, câteva microfilme şi cele două mânere de valiză:
— Astea mă interesează pe mine, colonele!
* * *
— Lorena e un local celebru în Paris. Aici şi-a scris Balzac faimoasele Illusions perdues.
Era opt seara, ora cinei, oră sacră pentru toţi francezii. Minerva se miră încă o dată, raportând porţiile imense de mâncare la siluetele înfometate. Raport invers proporţional…
Un chelner – al patrulea – întinse colonelului Daladin pe fundul paharului o mostră de vin dintr-o sticlă abia desfăcută. Colonelul îl gustă cu aerul acela de mare competenţă pe care bărbaţii sunt incapabili să-l ascundă şi înclină uşor capul.
— Cum vine asta? întrebă Minerva. Nu e prea politicos…
— La noi, zâmbi Daladin, vinul îl încearcă cel despre care se presupune că este mai bun cunoscător. În consecinţă, se oferă întâi bărbatului, apoi femeii, celui mai vârstnic, apoi tânărului. Ce-ai ales?
— Zacuscă à la Zingara.
„În fond, reflectă, e stupid să mă întorc cu ceaiul de mentă la Bucureşti.“
Daladin îşi aprinse o ţigară. Avea o privire fixă care nu părăsea nici o clipă chipul Minervei.
„Se uită la mine ca la televizor.“
— Apoi? întrebă colonelul.
Minerva trase adânc aer în piept.
— Am rămas cu gura căscată când desfăcând mânerul valizei, domnul Laurent a recuperat satisfăcut un etu cu fotograme. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Eu cu mâna mea le scosesem la Bucureşti!
— Interesant! Cum ţi-ai explicat întâmplarea?
— În nici un fel. Eram perplexă. Atât de perplexă încât, neatentă, am călcat pe o cutie de chibrituri goală… Aşa au pus mâna pe mine. Nu mă puteam sustrage unui gând. Laurent, Îngeraşul şi Robert nu corespundeau, ca să zic aşa „misiunii“ lor. Nu se înscriau pe coordonatele afacerii. Nişte brute grosolane, lipsite de inteligenţă. Desigur nu mă aşteptam la conversaţii academice, – apropo, tot 40 de scaune aveţi? – dar găinarii ăştia mă dezgustau. Trăiam vag sentimentul unei mascarade. Nu uita că tot timpul aveam în faţa ochilor ca termen de comparaţie omul meu din România. Situaţiile, metodele de lucru, acoperirea nu rimau. Acolo un as, la Paris – sfidând toată poliţia voastră – nişte hoţi de buzunare bine îmbrăcaţi. Natural, erau simple presupuneri. În timpul discuţiei amicale cu monsieur Laurent, mă izbise un element decorativ.
— Adică?
Colonelul părea foarte amuzat.
— Încăperea fusese ornată cândva cu panouri aurite. În partea superioară, foarte aproape de tavan, corespunzând antablamentului, artistul etalase câteva basoreliefuri. Bărbaţi şi femei despuiate, încadrând simetric fereastra ori uşa. Îşi întind mâinile şi îşi oferă câte ceva. M-a izbit un detaliu: trâmbiţa din mâna unui bărbat.
— Amănuntul în sine n-are nimic straniu, observă Daladin. Motivul revine des în vechile decoraţiuni.
— De acord. Dar mişcarea era falsă. Poziţia, plecarea braţului, sugerau altceva. Mai limpede, obiectul nu corespundea mişcării. Nu ţine! Oferă să zicem o floare. Trompeta însă părea lipită. Repet, nu ca adaos neîndemânatic, ci ca o măsluire a intenţiei iniţiale. Individul din ghips îşi propune să fie galant şi drăgăstos, oferind mimoze sau orhidee, şi când colo se trezeşte cu o trompetă înfiptă în gură. Cred că mă înţelegi.
— Ce-ai dedus din asta?
— Atunci nimic. Dar povestea mi-a rămas în minte. În sfârşit, urmez filiera până la capăt şi prin intermediul lui Pedro, barmanul de la Bufniţa de aur, ajung în bârlogul lui Laurent din Montreuil. Mă uit prin casa de bani şi de astă dată încep să înţeleg câte ceva. Filmele pe care le găsesc sunt aiureli fără valoare. Mă aflu deci în faţa unui joc dublu. Laurent e un om de paie, un fals rezident. Adevăraţii conducători ai TEX-ului se folosesc de acest paravan pentru a putea acţiona nestingheriţi în spatele lui. Laurent e şi el supravegheat. Nu pentru că s-ar îndoi de buna lui credinţă, ci pentru că urmărindu-l, pot repera pe cei ce – ca mine, de exemplu – au prins un fir şi vor să meargă până la capăt. Deci eu, poliţia franceză ori altcineva, atenţi să nu ne scape Laurent sau oamenii săi, suntem la rândul nostru urmăriţi, luaţi în obiectiv şi eventual imobilizaţi de către pionii autentici ai TEX-ului. Aşadar, autorii atentatului din faţa hotelului Paradis care încearcă să mă suprime nu sunt Laurent, Îngeraşul sau Robert. Socoteala realilor conducători TEX este exactă. În ultima analiză, cade o reţea fantomă. Amuzant e că Laurent habar n-are de chestia asta şi e gata să jure că face parte din clanul conducător al „Mafiei TEX-ane“. În acelaşi timp, am înţeles şi un incident aparent fără importanţă dar care explica metoda de lucru: când am sosit la hotel Paradis, mi-am instruit protejatul – inginerul Georgescu – să anunţe cu glas tare că va lipsi circa două ore. Am fost extrem de surprinsă: Robert, tipul care-i luase urma de la aeroport, nu s-a grăbit să urce în camera inginerului. A făcut-o abia după jumătate de oră.
— E clar, observă Daladin. Astea erau instrucţiunile. I se oferea astfel timp realului om al TEX-ului să schimbe mânerele, lăsând pentru Robert fotograme fanteziste. Înseamnă că marea surpriză a mânerului gol au avut-o cei din culise.
— Exact! În sfârşit, mai rămăsese problema recuperării materialului doctorului Lucaci. Mi-am amintit de trâmbiţă. Plecând de la premisa că Laurent e supravegheat de şefii săi, am făcut o asociaţie de idei: probabil, în sediul bandei din Sacré-Coeur, microfoanele şi alte şmecherii colcăie ca ploşniţele. Mi-am imaginat că trâmbiţa, prin poziţia avantajoasă aproape de tavan, ar fi putut ascunde o cameră minusculă de televiziune… Îţi spun sincer, aveam emoţii. Dacă lucrurile stăteau altfel? Mi-am luat rămas bun de la dumneata, predându-ţi-l pe Laurent şi m-am dus la sediu împreună cu inginerul Georgescu. Cheile le aveam de la amicul meu cu sprâncene groase. Făcu o pauză: Nu m-am înşelat. Trâmbiţa era măsluită. Am defectat aparatul. Scontam pe ideea că autenticii TEX-ani, impacientaţi de orbirea subită a camerei, nu vor întârzia să-şi trimită un om pentru a vedea ce se întâmplă. În ultimă analiză, să repare jucărioara. După aceea a fost simplu. L-am urmărit pe individ care m-a adus la sursa mamă: întreprinderea TEX. Apoi te-am avertizat… Făcu o pauză, completând modest: Trebuie să-ţi mulţumesc pentru concurs. Totuşi, datorită vouă, mi-am recuperat materialul.
— Asta se cheamă umor românesc? se interesă calm Daladin. Ne-ai făcut un mare serviciu. Am avut ceva de furcă cu TEX-ul.
— În fond cine se ascunde în spatele lui? întrebă Minerva.
— Un trust fără precedent, finanţat de câţiva bancheri de diferite naţionalităţi cu scopul de a monopoliza orice invenţie indiferent de domeniu. Dotat cu o puternică şcoală de spionaj, trustul foloseşte, pentru a-şi atinge ţelul, toate mijloacele: răpire, şantaj, crimă. Sucursala din Paris se ocupa de medicamente. Avea misiunea să procure clandestin şi, evident, înainte de brevetare, tot ce apărea nou în materie. Au acţionat în Anglia – dacă-ţi aminteşti scandalul cu antibioticul doctorului Woods – în Belgia, în RFG. În câţiva ani obţinuseră un monopol absolut iar întreprinderea luase proporţii îngrijorătoare. O societate fantomă dispunând de o armată de agenţi proprii ori recrutaţi ad-hoc în locurile unde acţionau şi despre care nu ştiam mai nimic. Cel mai grav era traficul de stupefiante în care se reprofilaseră băieţii… Zâmbi: Se pare că dumneata ai fost mai norocoasă: când ambasada română ne-a anunţat sosirea şi mai cu seamă misiunea dumitale, mărturisesc că am fost cam sceptici. Ştiam pe cine ai de înfruntat. În virtutea unei decizii superioare, ţi-am supravegheat fiecare pas, urmând să intervenim doar dacă ai fi avut absolută nevoie sau dacă ne-ai fi cerut-o. Se vehicula temerea ca banda să nu se sperie adulmecând prea mulţi flics. Sunt situaţii din acestea când un om reuşeşte mai bine singur decât în echipă. Ce s-a întâmplat? Nu-ţi place zingaraua?
— Ba da…
În fond era cam decepţionată. Peşte cu zarzavat…
Ciocniră. Un vin de Mosella, alb, uşor, spumos.
— Când ţi-ai dat seama că nu sunt şoferul Mercantier?
Minerva zâmbi:
— Destul de curând. De bănuit, am bănuit ceva chiar la prima noastră întâlnire. Faptul că-l cunoşteai pe Îngeraşul, că ai ţinut să mă avertizezi – insistând – ce soi de individ e, mi-a dat de gândit. Pe oameni din ăştia nu-i ştiu prea mulţi. Voiai să mă pui în gardă. M-am convins însă, cu ocazia vizitei pe care ţi-am făcut-o acasă.
— Cum?
— Din câteva amănunte. De pildă, n-am apucat să sun bine şi ai apărut în spatele meu. Ţii minte, m-ai bătut pe umăr…
— Putea fi o simplă coincidenţă.
— Adică te întorseseşi chiar atunci? Dar de ce ai urcat ca o pisică? Paşii aceia neauziţi trădau poliţistul. Deformaţie profesională… Apoi locuinţa conspirativă! Se vedea că nu eşti la dumneata. Ai bâjbâit după medicamente, căutând în trei locuri. Şi, mare greşeală de regie, scuză-mă…
— Te rog, râse amuzat colonelul.
— M-a izbit lipsa papucilor. Nu neapărat în carouri sau cu pompon de blană, dar ceva ar fi trebuit să existe. În antreu, baie ori bucătărie, oriunde, dar la îndemână. Coincidenţa a fost asociaţia dintre dumneata – un poliţist circulând sub firma şoferului Mercantier – şi colonelul Yves Daladin. Citisem astă iarnă, în Adam mi se pare, despre accidentul cunoscutului colonel în timpul unei curse de bob. Medicii preconizau ghipsul pentru cel puţin câteva luni…
— Bine, dar nu se mai observă nimic. Nu şchiopătez!
— Riguros exact. Un detaliu al încălţămintei însă te trădează. Flecul de la pantoful drept. Când stai într-o anumită poziţie, aşa cum s-a întâmplat atunci, în Rue Duranti, ţi se văd tălpile. Amănuntul m-a şocat. Îmi sugera o barză care a circulat tot timpul într-un singur picior. Un pantof uzat, celălalt aproape nou… M-am întrebat totuşi de ce nu ţi-ai cumpărat altă pereche…
— Sunt de principiul să nu arunc nimic atâta timp cât nu e strict necesar.
— E, evident, încuviinţă Minerva. Eşti francez…
Râseră amândoi.
— Ce zici, întrebă colonelul. Unde luăm cafeaua? Rămânem aici sau încercăm pe Champs-Elysées. Poate la Lido…
— Nu vreau să te ruinez. Îşi privi ceasul. Mâine pe vremea asta trebuie să fiu la Bucureşti…
— Bine, dar dosarul s-a închis…
— Pentru mine, nu. Agentul din România se află în libertate.
— Ştii cine e?
— Da. Ceea ce presupuneam mai demult s-a confirmat azi. Înainte de a expedia materialele doctorului Lucaci, le-am cercetat.
— Doar nu s-o fi iscălit omul dumitale.
— Într-un fel da.
— Cum? râse Daladin. Mă faci curios…
— Nu pot să-ţi spun. Aş exagera afirmând că o „anumită persoană“ care se ocupă cu biografia mea mi-e foarte simpatică. Totuşi nu-i pot rata „pontul“ final. N-ar fi prea sportiv, hein?!
Colonelul Daladin conveni că într-adevăr gestul nu era elegant.