Capitolul XIII

 

 

FETIŢA CU CHIBRITURI

 

 

— Cu cine am plăcerea?

Minerva stătea pe scaun corect, cu coatele lipite, zâmbitoare şi amabilă arborând aerul unei doamne din elită în vizită de binefacere.

Robert şi Îngeraşul o măsurau aiuriţi, nepricepând încă bine ce se petrece.

— Te-am întrebat cine eşti, se auzi din nou vocea sigură a domnului Laurent. Numele, naţionalitatea… Apoi măsurând-o din diverse unghiuri adăugă: Şi sexul!

„Hm! Aştia-s nebuni!“

— Fetiţa cu chibrituri, ciripi Minerva subţire.

— Răspunsul tău nu-mi place, domnişoară.

Minerva surâse modest:

— Câte nu-mi plac mie… Şi totuşi te asigur că nu mă plâng.

Laurent o privi concentrat:

— Ce ai căutat ieri noapte în cimitirul Montmartre?

— Calul lui d’Artagnan…

Îngeraşul făcu ochii mari:

— Ce-a zis?

Omul cu sprâncenele groase ridică mâna. Colosul îşi reprimă subit nedumerirea.

— Prietenul nostru Robert pretinde că te-ai alăturat indivizilor care voiau să-l cureţe.

— De ce?

— Posibil.

— Vroiam să ştiu ce se întâmplă până la urmă. O, la, la! Era aşa de captivant…

Domnul Laurent izbi cu pumnul în masă:

— Gata!

— Gata, fu de acord şi Minerva. Se ridică: Ieşirea e la dreapta, dacă nu mă înşel? La revedere, mi-a făcut plăcere…

Omul cu sprâncene groase se apropie. Vorbi apăsat, subliniind fiecare cuvânt:

— Ascultă domnişoară, ascultă bine ce-ţi spun! Jocul ăsta nu e pentru mine. Vrei să mă scoţi din sărite cu orice chip, şi nu văd scopul. De altfel, nici nu mă interesează. Ţi-ai vârât nasul în treburile mele. Chiar dacă aş vrea, şi fii sigură că nu e cazul, nu te pot cruţa.

— Cu alte cuvinte nu mai am nici o şansă.

— Absolut niciuna.

Obsedată de o idee atât de năstruşnică încât nu îndrăznea să şi-o mărturisească, Minerva îşi calculă cu grijă pauza:

— Bunica mea din Zambia, în timp ce prepară tocana – un curry delicios…

— Isprăveşte!

— Păcat! Bunica mea obişnuieşte să afirme că orice orchestră simfonică care se respectă trebuie să aibă… un virtuos… Al pianului, de pildă.

Îl privi ţintă. Ochii domnului Laurent rămaseră muţi.

— E o femeie înţeleaptă.

— Din păcate, reluă Minerva, nu pot spune acelaşi lucru despre dumneata. Te înşeli! Eşti un tip infatuat, mon petit, şi tipii infatuaţi sfârşesc în pardesiu de scânduri pe o alee de cimitir. Îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, pentru că la urma urmelor dai dovadă de oarecare amabilitate.

Robert şi Îngeraşul încremeniră. Domnul Laurent continua să asculte.

— Repet, deci, te înşeli. Voi părăsi vila cum spuneţi voi „saine et saufe“. Vie şi nevătămată, mon choux, auzi? Altminteri bunica mea, care-i foarte intuitivă în ultimul timp, va alerta poliţia indicând o anumită adresă…

Omul cu sprâncene groase traversă încăperea îngândurat. Reveni lângă masă, îşi umplu paharul cu porto şi se aşeză pe sofa căutând o poziţie cât mai comodă.

— Te ascult.

— N-aş putea afirma fără a fi cuprinsă de remuşcări că asociaţii dumitale îşi cunosc meseria.

— Colaboratori, preciză domnul Laurent. Colaboratori ocazionali.

— Eventual. Aşadar, ieri seară aflându-mă la aeroport…

— Cu ce ocazie?

— N-are importanţă.

— Pentru mine, da.

— N-are nici un fel de importanţă. Dar dacă ţii foarte mult, am să-ţi spun. O aşteptam pe bunica mea din Zambia.

— Care, bineînţeles, nu a venit.

— Cum ai ghicit?

— Continuă!

— Cu totul întâmplător, am remarcat interesul prietenului nostru Robert pentru un anumit individ. Un individ cu o valiză obişnuită care tocmai coborâse din avion. Trebuie să-ţi mărturisesc că sunt cam curioasă din fire.

— Foarte curioasă.

— Şi cum bunica mă fentase, i-am urmărit pe cei doi până la hotel.

— Numele hotelului!

— Paradis! Noul sosit a închiriat o cameră, şi-a lăsat valiza şi a ieşit în oraş. Prietenul nostru Robert ardea de nerăbdare să-i facă o vizită. Bineînţeles, m-am luat după el. A deschis uşa cu un passe-partout.

— Numărul?

— 321. Mi-am dat seama că băiatul e începător.

— Ce? făcu Robert ridicându-se.

— Blanc-bec, mon ami! Treabă de kinder-garten. Ţi-au trebuit aproape două minute să convingi o broască care în mod normal cedează în maximum 15 secunde. În sfârşit! Când cineva pătrunde într-o cameră de hotel prin asemenea mijloace, şi un copil şi-ar da seama că acolo e ceva interesant. M-am furişat în curtea interioară… Partea tehnică nu interesează. N’est-ce pas? Şi printr-o crăpătură a jaluzelelor l-am surprins pe dumnealui schimbând mânerul valizei. Evident, chestiunea m-a intrigat. Zic: Ia te uită ce meşteşuguri curioase se practică la Paris.

Îşi plimbă ochii prin încăpere. O locuinţă veche cu decoraţiuni greoaie pe ziduri şi la marginea tavanului. Privi lung trâmbiţa unui „zeu“ cu bustul gol. Mâna avea o poziţie curioasă.

— Ştii că nu-i urât la dumneata?

Omul cu sprâncenele groase reflectă un timp concentrându-şi privirea asupra lichidului din pahar. În cele din urmă, sorbi puţin abia muindu-şi buzele şi zise:

— Mai departe!

— Când am ajuns în stradă, l-am urmărit pe colaboratorul dumitale ocazional care, între noi fie vorba, de la aeroport până la ieşirea din hotel nu şi-a asigurat o singură clipă spatele. Mi-am propus – ştii, aşa din plictiseală, nu-i sezon – să aflu cine-i dumnealui şi mai cu seamă pentru cine lucrează.

— De ce trebuia neapărat să lucreze pentru cineva?

— O, la, la! Un debutant nu se complică în asemenea combinaţii.

— Hm, logic.

Domnul Laurent emisese prima apreciere.

— Era deci clar că atuurile le păstrează altcineva.

— Şi pe tine te interesau atuurile.

— Închipuieşte-ţi, chicoti Minerva. Nimeni nu şi-ar fi bătut capul cu mânerul unei valize care transportă marmeladă de contrabandă. La început, am crezut că este vorba despre nişte prafuri foarte gustate în ultima vreme…

— Desuet!

— Într-adevăr, eşti un tip orientat, mon choux! Detest asemenea afaceri ca şi pe băieţii care se ocupă cu ele. Continuarea o cunoşti. La Bufniţa de aur, bobocul află că-i încolţit. Îţi fixează o întâlnire prin intermediul lui Pedro, barmanul mexican, şi o şterge. M-am convins încă o dată că micuţul e nou în profesiune. În loc să se piardă în Place Pigalle, aleargă iepureşte printre morminte. Macabru şi fără umor!

— Şi te-ai deplasat până aici ca să-l tragi de urechi!

— Îhî!

— Cine ţi-a dat adresa!

— Dumneata.

— Eu?!

Fireşte. Ai avut chiar amabilitatea să mă conduci mergând înainte în frumosul dumitale Mercedes albastru.

Domnul Laurent îşi goli paharul apoi întrebă:

— Vorbeai adineauri despre o orchestră simfonică sau cam aşa ceva… N-am înţeles legătura…

— Bine, dar e simplu, improviză Minerva. În orice combinaţie, trebuie să existe un punct de atracţie. Un virtuos…

— Interesant… De fapt cine eşti tu?

— Văd că trebuie să spun adevărul, oftă Minerva: O femeie obişnuită. Leslie Hart. Vând clătite în Boston-Massachusetts. Anul trecut am câştigat un concurs: 217 clătite pe oră, preparate într-un jeep în plină viteză.

Bărbatul făcu un gest, alungând parcă o insectă supărătoare:

— Flic?

— Ce prostie!

— Naţionalitatea?

— Aztecă. Fiica lui Montezuma.

Domnul Laurent izbi cu pumnul în masă. Câteva sticle se rostogoliră cu zgomot.

— Cine eşti?

Minerva izbucni în râs:

— Voyons, mon choux, dacă-ţi închipui cumva că ai să mă faci să inventez altă identitate, te înşeli amarnic. Sunt Leslie Hart în concediu. Trebuie să recunosc că Europa m-a decepţionat.

Îşi îngădui o poziţie mai relaxată. Băieţii ăştia trebuiau epataţi. Nu din vanitate gratuită, nu din plăcerea unor replici de umor discutabil, ci pentru că oamenii în general îşi pierd aplombul în faţa unei atitudini prea sigure. Chiar dacă în principiu îi irită, conduita le impune. „Celălalt“ ştie sau poate mai mult decât sunt ei în stare să-şi imagineze. Ascunde ceva în manşetă…

Fluturând din degete, îşi opri un căscat graţios:

— Darling, mă plictisesc. N-aveţi conversaţie…

Îngeraşul deschise gura.

— Las-o în grija mea, patroane! Spune tot!

Domnul Laurent schiţă un gest vag.

 

 

* * *

 

Minerva încercă să-şi deprindă ochii cu întunericul. Îi legaseră mâinile şi o conduseseră fără exces de amabilitate în gaura asta neagră. După aerul greu, irespirabil, jilav mucegăit, părea să fie o pivniţă.

Îşi aminti – crâmpei de gând, pată de lumină în beznă – teoriile bine simţite administrate lui Dobrescu. „Dacă pici în mâinile adversarului, ceea ce, dragul meu, e preferabil să nu se întâmple, trebuie să repeţi continuu că nu ţi-e teamă. Când circumstanţele sunt favorabile, poţi s-o faci cu voce tare. Nici nu-ţi dai seama cât e de reconfortant în anumite situaţii să-ţi auzi glasul. Înfrânge-ţi panica, băiete! După aceea, poţi căuta eventual soluţii. Deşi cea mai cinstită e să aştepţi după uşă şi să dai cu pantoful în cap primului venit. Restul ţine de Hollywood.“

Râdeau. Lucrurile însă, trebuia să recunoască Minerva, nu mai erau de astă dată atât de simple. Mâinile îi erau prizoniere, legătura îi intra adânc în carne, iar lipsa oxigenului îi accelera respiraţia şi bătăile inimii.

„Trebuie totuşi să mă eliberez…“

Făcu câţiva paşi nesiguri izbindu-se de un zid. Pipăi cu degetele şi recunoscu conturul cărămizilor netencuite. O luă la întâmplare de-a lungul peretelui, orbecăind prin întunericul de cavou. Un întuneric indescifrabil… Cu vârful ghetei sonda terenul înainte de a călca. Încerca să-şi explice sentimentul straniu că paşii se înfundă în ceva moale. Un aşternut de vată… Nu-şi stăpâni exclamaţia de durere. Genunchiul se izbise surd de un obstacol. Se aplecă. O scară, o scară de fier.

Marginea treptelor era zgrunţuroasă.

— Da… asta putea fi o idee…

Găsi o poziţie comodă, prinse treapta între încheieturi şi începu să frece frânghia. Era greu. Fiecare mişcare îi provoca dureri crâncene. Niciodată nu putuse suporta durerile fizice. Picături reci de sudoare i se prelingeau pe tâmple. Se opri o clipă respirând îndelung. Îşi încleştă dinţii puternici într-un efort disperat…

 

Târziu, frânghia cedă. Obosită, Minerva rămase nemişcată. Urcă treptele frecându-şi încheieturile. La capătul scării, îşi cercetă buzunarele. Găsi cutia cu chibrituri, un alt precept administrat locotenentului în vremuri bune: „Chibrituri sau bricheta nu trebuie să-ţi lipsească niciodată. Deşi sfatul e de prisos. Ai crescut băiat mare… Fumezi…“

După câteva încercări nereuşite, bulbul de fosfor se aprinse. Drumul era barat de o uşă masivă ale cărei canturi se pierdeau în zid.

„Hm, o glisantă prin comandă electronică. Nu stau rău cu tehnica, băieţaşii…“

Dar realiză catastrofa. Era o copilărie să încerce forţarea unui asemenea sistem. Privi jur împrejur. Se afla într-o pivniţă largă, fără obişnuitele guri de aerisire. Focul îi atinse degetele. Aprinse un alt băţ.

„Şi domnul Laurent care nu m-a crezut… Poftim! Sunt fetiţa cu chibrituri…“

Desluşi un susur neîntrerupt. Îşi lipi urechea de perete şi zgomotul se amplifică. Clipocitul apei se auzea acum limpede. Abia atunci îşi dădu seama că îi e sete. O sete răscolitoare, ucigaşă…

Aerul devenise insuportabil. O usturau plămânii. Aruncă chibritul, fără să aprindă altul. Beţele trebuiau menajate. Începu să pipăie peretele centimetru cu centimetru. Lovindu-l, Minerva simţi că vibrează uşor. Repetă operaţiunea lovind ceva mai tare. Suna a gol. Îşi aminti că văzuse câţiva butuci aruncaţi într-un colţ. Apelă din nou la cutia de chibrituri şi îl alese pe cel mai lung. Îşi fixă un punct în zid şi izbi cu toată forţa de câteva ori. Una din cărămizi crăpă. Continuă să lovească în acelaşi loc. În sfârşit, butucul îi scăpă din mâini, căzând cu zgomot în partea cealaltă a zidului. Prin gaura îngustă pătrundea aerul…

 

Se lăsă jos respirând cu nesaţ: „Sper să nu afle o anumită persoană că m-am apucat să demolez Parisul…“

Cu al doilea butuc lărgi gaura atât cât să se poată strecura. Încălecă zidul şi se lăsă să alunece. Simţi sub tălpi o margine îngustă de piatră pe care forfoteau şobolanii. De astă dată scoase un ţipăt ascuţit. Avusese dintotdeauna o frică iraţională, idioată, de şoareci.

„Reţeaua de canale!“

Se întoarse în pivniţă.

„Prea miroase a Misterele Parisului… Trebuie găsit altceva.“

Străfulgerată de un gând, înhăţă butucul şi luându-şi avânt izbi cu toată forţa în glisanta cu comandă electronică. Un bubuit asurzitor zgudui măruntaiele clădirii. Minerva avu impresia că un minut după aceea, ecoul mai dura încă.

„Pe sus, clănţăne lustrele în orice caz.“

Uşa din capul treptelor se deschise brusc. Un jet de lumină alunecă de-a lungul pereţilor oprindu-se ştirb şi se pierdu în reţeaua de canale.

Minerva ieşi de sub scară râzând:

„Data viitoare am să-l întreb cum i-a plăcut la chiţcăială.“

Urcă treptele extrem de bine dispusă. Traversă în vârful picioarelor holul pustiu, apoi ieşi nestingherită în stradă. Mii de lumini, firme şi reclame i se încrucişau deasupra capului.

 

 

* * *

 

Noaptea învăluia oraşul într-o perdea subţire de ceaţă. Ceasul public din colţul străzii arăta zece şi jumătate. Urcă într-un taxi.

— Rue d’Assas.

Omul de la volan o măsură lung şi parcă scuzându-se, preciză cu tâlc:

— Nu ştiu să existe vreo curăţătorie chimică prin apropiere. Privirile îi lunecau asupra mâinilor însângerate: Nici infirmerie după câte ştiu eu, domnule!

„Exasperant…“

Minerva se uită în oglinda retrovizoare. Pete mari de noroi îi acopereau obrajii. Avea părul plin de praf, iar hainele în neorânduială atrăgeau atenţia.

„Aşa nu pot intra în hotel…“ Îşi aminti de şoferul Mercantier. Zâmbi:

— Ai dreptate! Duranti 5, Arondismentul 11.

Paul Mercantier locuia la etajul II al unui imobil vechi. Jos, la parter, o boată, una din miile de cârciumioare ale Parisului care dau oraşului aerul acela specific pitoresc şi ospitalier al unui cuminte şi etern carnaval, îşi răsturna pe trotuar mobilierul fragil: măsuţe vesel înfăţate, scaune de pai cu perne de buret. Micile localuri semănau atât de mult unele cu altele, încât distincţiile erau dificile. Aceeaşi copertină veselă cu dungi roşii ferind de soare, acelaşi bar modern cu aparatură complicată, tonomatul, barmanul cu mâneci suflecate, placid sau jovial dar totdeauna extrem de politicos, paharele de bere une demi pression ori flacoane de un verde iute – chartreuse – consumată cu gheaţă.

Minerva urcă treptele vechi ce scârţâiau reumatic sub fiecare pas şi sună.

O mână o bătu pe umeri. Se întoarse surprinsă. Era Paul.

— Dumneavoastră?!

Minerva râse:

— Încă nu m-am sinucis.

Şoferul îi făcu loc să intre, interesându-se cu umor.

— Veniţi direct din Infern?

— Nu. Câteva ore le-am petrecut în Purgatoriu.

Privi interiorul. Era un apartament drăguţ, aranjat cu o înduioşătoare lipsă de fantezie. Nicăieri nu se simţea mâna unei femei, locatară constantă.

— Locuieşti singur?

— Deocamdată…

— Menajera dumitale e străină, nu-i aşa?

Şoferul zâmbi amuzat:

— Cum aţi ghicit?

Minerva îi indică divanul acoperit cu o pătură portocalie. Se vedeau atârnând marginile cearşafului alb cu picouri rare, bleu.

— Nu aşa aşterneţi dumneavoastră, francezii, patul. Băgaţi totul, cearşaf, cuvertură sub saltea. Mă întreb mereu de când sunt la Paris, cum reuşiţi să vă strecuraţi în pungă fără să răvăşiţi combinaţia.

— O răvăşim, declară Mercantier râzând.

Minerva ridică din umeri:

— Atunci nu înţeleg de ce vă mai bateţi capul.

— Considerente de ordin estetic. Adăugă: Menajera e într-adevăr o portugheză sosită de curând în Franţa. Nu ne cunoaşte încă tabieturile… Apropo, trebuie să vă dezinfectaţi. V-aţi julit serios la mâini.

Scoase dintr-un dulăpior farmaceutic mai multe sticluţe şi un pansament. Îi şterse încheieturile cu un tampon de vată muiat în iod.

— Frânghie?

— Aşi, râse Minerva. Brăţări.

O pansă şi-i aduse o bluză de trening albastră.

— Schimbaţi-vă.

— De ce faci toate astea? întrebă Minerva impresionată.

Omul ridică din umeri.

— Nu ştiu… Aveţi ochi buni.

Trecu în sufragerie, cotrobăi într-un dulap şi scoţând o sticlă şi două pahare adăugă:

— Îmi plac ochii buni.

— Ciudat! Nici măcar nu m-ai întrebat cum mă cheamă.

— Are vreo importanţă?

— Adevărat. Ciocniră: Îţi mulţumesc, Paul. Aş vrea să dau un telefon.

Formă un număr. Discret, şoferul se retrase în încăperea alăturată.

— Hotel Paradis? Fii amabilă domnişoară, şi dă-mi camera 321. Alo, domnul Georgescu?

Recunoscându-i vocea, inginerul întrebă impacientat:

— Unde aţi dispărut?

— S-a întâmplat ceva?

— Acum un sfert de ceas omul cu sprâncene groase se interesa la recepţie de dumneavoastră.

— De mine?!

Minerva intui catastrofa.

— A întrebat unde o poate găsi pe doamna brună cu breton şi…

— Şi? făcu sâcâită Minerva. Daţi-i drumul, nu vă jenaţi. Încă nu s-a născut ăla gata să jure că aş fi vreo frumuseţe, sau cel puţin aşa pretinde „o anumită persoană“.

— Mă scuzaţi, doamna cu breton şi… nasul lung, care m-a însoţit de la Bucureşti. Evident, tipul habar n-are de ceea ce se numeşte distincţie…

Minerva raţionă fulgerător. Îi cotrobăiseră desigur prin cameră, descoperind paşaportul.

— Ascultaţi-mă! Individul s-ar putea să vă viziteze în curând pentru informaţii suplimentare. Alo, alo…

După un timp, Georgescu şopti:

— Cineva apasă clanţa.

— Uşa e încuiată?

— Da.

— Puneţi lanţul de siguranţă şi încercaţi să nu faceţi apoplexie.

Se auziră paşi grăbiţi, un zgomot metalic şi inginerul reveni la aparat.

— L-am pus.

— Unde dă fereastra?

— În stradă, chiar deasupra intrării. Geamul din cealaltă odaie dă în curtea interioară.

— Închideţi-le şi lăsaţi jaluzelele. Alo, dacă vă telefonează pretextaţi că e o femeie la dumneavoastră şi nu puteţi primi pe nimeni. Precizaţi că în jumătate de oră veţi coborî în hol. Sosesc în câteva minute.

Închise.

— Paul, trebuie să plec.

Şoferul oftă:

— Dumneavoastră ştiţi mai bine.

— Trebuie să plec, Paul. S-a întâmplat ceva foarte, foarte grav.

— Nimic nu este foarte grav. Nu v-aţi dat seama?

— Încă o dată îţi mulţumesc pentru totul. Eşti un om minunat. Italienii spun că cei care nu mor se mai întâlnesc…

Îi strânse mâna şi se precipită pe scări.

 

Ajunsă în stradă, sări în primul taximetru.

— Hotel Paradis! Drumul cel mai scurt!

Ceasul de la bordul maşinii indica miezul nopţii. Peste douăzeci de minute se afla în faţa hotelului.

Se uită prin fereastra largă. În afară de personalul obişnuit şi două animatoare care trăncăneau cu barmanul, nu se afla nimeni în hol. Intră. Fata de la Recepţie îşi pregăti zâmbetul „de serviciu“.

— Puteţi să-mi daţi o informaţie?

Zâmbetul „de serviciu“ se lăţi împrumutând o nuanţă de echivoc.

— Depinde ce vă interesează…

— Aveam întâlnire cu un domn.

— Cu sprâncene groase?

— Da.

— A plecat acum cinci minute.

Minerva îşi pocni palmele:

— Quelle guigne! N-a mai avut răbdare să aştepte… În fond de ce râdeţi? întrebă contrariată.

— Mi se pare nostim că domnul cu sprâncene groase s-a interesat despre dumneavoastră, cam în acelaşi fel.

— Adică?

— A întrebat de madame, precizând că este o brună subţire cu breton şi… Bineînţeles, am auzit fără să vreau.

— Sunt convinsă. A urcat?

— Nu. Au urcat indivizii care îl însoţeau. Spun indivizi, pentru că, scuzaţi-mi remarca, aveau nişte mutre cam suspecte.

„Colaboratorii! Robert şi Îngeraşul…“

— Poate am norocul să-i întâlnesc sus.

— Exclus. Au plecat toţi trei.

— Mulţumesc, domnişoară.

Urcă în cameră. Răsturnă telefonul de pe noptieră şi îi desprinse capacul: paşaportul dispăruse.

 

În hol, fata de la Recepţie îi zâmbi superb.

„Cred c-o face de-al dracului. Ştie că mă enervează.“

Ieşi în stradă. Făcu doar câţiva paşi…

Focuri de armă răsunară din spate şi Minerva se prăbuşi pe trotuar.