Capitolul XII

LOCOTENENTUL DOBRESCU
NU MAI ÎNŢELEGE NIMIC

La şase şi cinci dimineaţa Popescu ieşi din casă mestecând. Se opri la chioşcul de ziare din colţul străzii şi cu Sportul în mână se îndreptă spre staţia de autobuz. Desfăcu gazeta şi timp de câteva minute citi foarte preocupat, continuând să muşte din chiflă. Urcă în 31, înghesuind cu îndemnuri joviale pe ceilalţi călători:

— Hai, tăticule, că se răceşte faetonul…

Coborî la Lucernei, traversă strada, trecu pe lângă nişte coşuri uriaşe de flori păzite de ţigănci bătrâne şi intră pe poarta unei întreprinderi.

Surprins, Dobrescu privi lung firma roşie: Fabrica de medicamente nr. 2.

„Asta-i culmea!“

Cei de la Personal fuseseră categorici: N-aveau printre salariaţi nici un farmacist Nicolae Popescu. Şi totuşi omul era de-al casei. Felul în care intrase, saluturile familiare „să trăieşti, nea Mitică!“, „ura, Nelule!“, greţosul şi gâdilitorul „sărut mâinile domniţă!“, semnalau obişnuitul, dezinvoltura prezenţei cotidiene în acelaşi loc, între aceiaşi oameni…

* * *

— Bonjour, monsieur le procureur!

Pictorul Bombi Zamfirescu se oprise jovial în mijlocul străzii scoţându-şi cu un gest caraghios basca galbenă „de luni“. Parcă ar fi apucat de ceafă un pui de pisică.

— Remarcaţi, vă rog, că mi-am schimbat genul. Încerc cu tot dinadinsul să vă fiu agreabil.

— De ce? întrebă de circumstanţă Dobrescu.

Pictorul, abandonând brusc tonul uşor, îl privi ţintă:

— Parbleu – pe româneşte la naiba! Am ajuns la înţelepciune.

— Te felicit. Personal, am toate motivele să mă bucur. Un aforism – inventă locotenentul – pretinde că primul pas spre adevărata înţelepciune este… mărturisirea.

— Vă compătimesc, plagie Zamfirescu. Dacă îmi permiteţi, desigur. Aşteptând confesiuni de la mine, rezultă implicit că n-aţi avansat prea mult în cercetările dumneavoastră.

— Mi-aş asuma un risc prea mare, solicitându-ţi ajutorul?

Pictorul îl privi strâmb:

— Hm, sunt derutat… Fac parte dintre oamenii incapabili să întoarcă spatele când vecinul li-e la ananghie. Dumneavoastră dispuneţi de un ascendent. Îmi sunteţi şi simpatic. Urlă în mijlocul drumului: How lot crow blamber you!!

Câţiva trecători îşi întoarseră capul contrariaţi, apoi îşi continuară drumul comentând după un vechi obicei românesc:

— Mare-i grădina lui Dumnezeu!…

Netulburat, Zamfirescu reluă firesc:

— Vă stau la dispoziţie. Cu cine începem ancheta?

Dobrescu râse. Individul era incorigibil. Cel puţin în tenacitatea cu care îşi vehicula exotismul unei personalităţi false.

— De ce râdeţi? Nu mi-aţi cerut ajutorul?

— Mă gândeam la altceva: anumite amănunte, incidente petrecute la mănăstire care mie, să zicem, mi-au scăpat.

Pictorul îşi împinse mult buzele în afară, de parcă ar fi vrut să scape de ele, îşi prinse palmele la spate şi cu ochii în pământ tăcu un timp, dând a înţelege locotenentului că plin de bunăvoinţă reflectează.

Dobrescu mergea alături, despărţind în silabe telegrama Minervei primită de dimineaţă:

Vinovatul e întotdeauna cel mai nevinovat.

Telegrama îl făcu să-i afurisească umorul sofisticat, renghiurile absurde, şaradele a la Anton Pann. Printr-o logică de rutină, la fel de bună ca oricare alta, presimţea că probabil şi de astă dată rezolvarea este simplă, la îndemână, penibil de evidentă. Suficient parcă să-ţi dai doar la o parte părul din ochi ori să întinzi mâna după ceva…

Făcu succint bilanţul: Firu nu ştia nimic, iar cuţitul şi andreaua, aşa cum bănuise, nu păstrau nici un fel de amprente.

Oftă: „Stăm bine.“

Înfundându-şi mâinile în buzunarele blue-jeans-ilor, trase cu coada ochilor spre celălalt. Continua să afişeze poza unei meditaţii profunde.

Mergeau pe Gramont (locotenentul se întrebă cum ajunseseră aici), o străduţă veche cu ceva provincial în liniştea ei. Fostele case de zestre, scunde, multe într-o rână, primeau umbra groasă a castanilor prin perdele ţepene moştenite de la mătuşi bisericoase experte în vise şi dulceaţă de vişine.

— Evrika! urlă subit Zamfirescu.

Fără să vrea locotenentul se opri locului, speriat.

— Am găsit!

Se lăsă într-un genunchi, scoase un ciot de cărbune din buzunar şi spre stupefacţia unor copii care jucau şotron trase nişte linii pe trotuar.

— Două drepte paralele cu a treia, sunt paralele între ele!

„Iar matematici! se crispă Dobrescu. Ăştia au un tic nervos!“

Întrebă:

— Şi ce-i cu asta?

— E foarte simplu. Luaţi-i pe Radian, pe farmacist şi pe bătrânul Dabu. Izbeşte un anumit paralelism. Nu trebuie să fii prea deştept ca să-ţi dai seama că pe arhitect îl preocupă doar picioarele domniei sale. De cum face ochi şi până evadează în neştiinţă prin intermediul amabil al barbituricelor. Psihic şi fizic este incapabil de acţiuni violente: crimă sau altceva. Popescu, pe alte date, îi este paralel. Un rumegător cu mustaţă! Şi trecu la altceva considerând calificativul suficient pentru a-l scoate din cauză. Bătrânul e şmecher mare. Are nişte ochi… Am să-i împrumut cândva. Mă gândesc de mult la o operă grandioasă, care să mă reprezinte: Cina lui Taras Bulba. În fine, spuneam că moşul e dat dracului. Dacă mi-ar fi dispărut ceva, un set de pensule ori un ac de cravată, m-aş fi gândit imediat la el.

Dobrescu îşi muşcă imperceptibil buza de jos. Pictorul, confirmând o ipoteză mai veche a Minervei, se dovedea dacă nu un bun psiholog, cel puţin e un observator fin.

— Dar crimă, reluă Zamfirescu, niciodată! Dabu e un găinar…

— Bun, îl întrerupse locotenentul. Care e corelaţia?

Pictorul dădu iar să se aplece şi Dobrescu îl reţinu, apucându-l de braţ.

— Nu e nevoie de schiţă…

— Am plecat de la axioma unei nevinovăţii certe.

— A dumitale?

— A coanei Jeni. Nefericita cu bombardamentul… Ţâc-ţâc-ţâc… gâza! îi aminti văzând sprâncenele încruntate ale locotenentului. Demonstrând că datorită unor particularităţi de ordin anatomic ori spiritual cei trei nu pot fi autorii asasinatului, devin prin prisma inocenţei, paraleli cu coana Jeni.

Se opri încântat: „Ce părere ai?!“

— E o teorie interesantă, aviză locotenentul. Dar găsesc că nu te avantajează.

— Tocmai de aceea! Observaţi meritul ştiinţific. Cran grow meet not!

— Faptele sunt limpezi, domnule Zamfirescu: unul din cei cinci musafiri ai mănăstirii rămaşi în viaţă este asasinul. Conform superbei dumitale demonstraţii, şterg patru de pe lista suspecţilor.

— Şi am rămas eu! exclamă pictorul înveselit. Ca la prima noastră discuţie, vă amintiţi?

— Tocmai.

Şi totuşi demonstraţia părăsise coordonatele de atunci, sugerând date noi, semnificaţii noi…

— Ei bine, declară emfatic Zamfirescu cu mâna pe piept, vă dau cuvântul meu de onoare că n-am omorât pe nimeni în viaţa mea!

Locotenentul râse:

— Dacă-mi dai cuvântul de onoare… Apropo! Ţi-a plăcut Dreptul de a te naşte?

Omul făcu ochii mari:

— Ce-i asta?

— Un film. A rulat la Luceafărul.

— Nu consum, făcu scurt Zamfirescu şi se răsuci prinzându-l de reverul hainei.

Îşi apropie atât de mult obrazul, încât Dobrescu îi distinse firişoarele negre din iris. Sesiză atunci de ce ochii pictorului i se păruseră stranii, prea sticloşi, anormal de imobili. Irisul albastru era nefiresc dilatat, lăţindu-se pe aproape întreg spaţiul alb. De aici, senzaţia de pietre nemişcate.

— V-aţi gândit vreodată, domnule procuror, că cifrele îşi ascund uneori semnificaţiile?

Locotenentul se întrebă sufocat dacă nu cumva omul din faţa lui cunoştea trecutul relaţiilor cu Minerva. În orice caz, putea paria că afirmaţia ar fi uns-o la inimă.

— Fii mai explicit.

— Cinci poate însemna uneori şase, doi poate însemna unu… Gândiţi-vă la asta, evident, cu titlu de ipoteză. Începu să râdă: People scraw do not!

— Am să mă gândesc. M-ar amuza să văd dacă… În fine… coincidem în raţionamente. Unde te pot găsi în timpul zilei?

— O ameninţare amabilă. Dar n-are importanţă. Îmi va face totdeauna plăcere să vă văd, indiferent de scopul vizitei. În eventualitatea că nu veţi dispune emiterea unui mandat de arestare pe numele meu în următoarele două săptămâni, voi socoti un mare privilegiu, dacă aţi binevoi să-mi pozaţi. Crant strowe beech much tratter! Nu v-a spus nimeni că semănaţi cu Tânărul lui Botticelli?

Locotenentul se întoarse brusc. Pe urmele lor păşea repede, cu paşi mărunţi, trăgând cu urechea, bătrânul Dabu…