Rodica Ojog-Braşoveanu
SPIONAJ
LA MĂNĂSTIRE
-roman poliţist – ciclul Minerva-
1972
Capitolul I
Profesorul Lucaci îşi potrivi perna sub cap. Braţul ostenit căuta colţurile cu urechi apretate din pânză albă, festonată. Gâfâind uşor, rămase cu ochii aţintiţi în întunericul înalt, plin de stele. Stele multe, lucioase, ghirlande de beteală cum se văd doar la munte. În fund, peste zidul alb se profila clopotniţa mănăstirii decupată parcă din carton. O adiere slabă înfoia delicat pliurile perdelelor de tifon. Pe icoanele de la căpătâi, luminile nopţii agăţau reflexe dulci, tremurânde, însufleţind surâsuri sfinte.
Mişcarea uşoară de pe cerdac îi atrase atenţia. O umbră mângâia pereţii, strecurându-se cu paşi moi, de felină. Zâmbi: „Dau târcoale fetei…“ şi instinctiv îşi îndreptă ochii spre camera din dreapta. Îi plăcea s-o urmărească aşa, din întuneric, descifrând zgomotele intime greu de camuflat în odăiţele înguste cu pereţi subţiri. Pieptănul lăsat pe placa de sticlă, scrâşnetul periuţei de dinţi pe dinţii albi, frumoşi, cu margine albăstruie, papucii mici aruncaţi pe duşumeaua goală, nu deodată ci pe rând, răsfoitul nervos al cărţii („fata asta nu ştie niciodată unde a rămas“) apoi, nu prea târziu, acelaşi roman „de dragoste şi bineînţeles siropos“ căzând singur din mâna adormită.
Mişcarea se repetă. Văzu din nou umbra subţire, ori poate alta, alunecând pe cerdac, nefiresc de iute, ca o părere. Profesorul îşi trase pătura până la bărbie încercând să ghicească care din oaspeţii arhondaricului pândea uşa fetei.
Nu putea fi paraliticul, bărbatul acela chipeş ţintuit nemernic de viaţă pe un scaun cu rotile. Boala – era sigur – îl înrăise. Îi plăcea să spună lucruri dezagreabile, surprinzător de inteligente. Hm, da… da… cu adevărat inteligente. Mai degrabă farmacistul. Stă tot timpul la pândă… Cu ochii, cu simţurile, cu trupul subţire. Ce pui de lele… Pe vremuri avusese un colaborator care-i semăna. Prin ’35? ’36? Câţi ani trecuseră de atunci?… Poate pictorul excentric şi aiurit, dar nu atât cât încerca să pară… Până şi nepricopsitul acela de Dabu, omul din spatele căruciorului. Ce privire ascuţită! De geambaş… Da, un geambaş cum văzuse odată, în copilărie, la un bâlci lângă Vaslui. Mâna nişte telegari albi… Dabu ăsta e din aceeaşi familie. Minte… Hm, minciuni de vacanţă. Vacanţă… Câte-i mai rămâneau? Una? două?… până la vacanţa cea mare… definitivă…
Aţipise. Noaptea pătrundea prin perdelele uşoare, mireasmă iute de iarbă tânără, de romaniţă, de ziduri reci cu poveşti multe şi vechi. Poveşti cu caftane şi conduri, cu cosiţe blonde şi mătăsoase scăpând de sub mantii romantice…
Tresări. O siluetă, umbră fără consistenţă, se opri în dreptul uşii. Pătrunse în odaie odată cu vântul, o dată cu noaptea. Ezita… Parcă ar căuta… Ce caută? Acolo, pe masă…
Lucaci deschise ochii mari. Văzu mâna întinsă, degetele încleştate cercetându-i buzunarele hainelor de pe spătarul scaunului. Nu, nu căuta bani… Agenda!
Încercă să strige. Emoţia, spaima, mahmureala somnului îl sugrumau. Deschise gura dar nu reuşi să articuleze nici un sunet.
Umbra dispăruse…
Abia atunci îşi reveni. „Agenda!… agenda!“
Sări din pat şi cu mişcări neîndemânatice de om bătrân îmbrăcă halatul. Ieşi afară izbit de aerul puternic, ameţitor. Coborî împleticit treptele cerdacului. Jos în pivniţă, se vedea lumină. Inima! Cât de tare îl durea inima! Se lipi de uşa întredeschisă. Pe un butoi vechi, cu doage ruginite, strălucea ochiul unei lanterne. Aceeaşi siluetă răsfoia încet paginile agendei. Cu cealaltă mână regla aparatul de fotografiat. Asta era… Ţipă tare, să-i trezească pe ceilalţi, să-i alarmeze. Scâncetul jalnic nu trezi pe nimeni. Doar umbra se întoarse. Abandonă aparatul apucând ranga rezemată de butoi. Se apropia ameninţătoare. Lucaci începu să alerge. Avea să-l omoare. Ştia bine. Va să zică asta era ultima… ultima vacanţă.
Auzea distinct, din ce în ce mai aproape, paşii celuilalt. Elastici, ritmici. Unde să se ascundă? Până la cerdac era mult. Erau trepte. Alte trepte. Şi nu putea să strige. Ajunse în curte. Făcu câţiva paşi către tufişurile înşirate de-a lungul gardului, apoi se răzgândi. Prea departe. Distinse umbra mare, nefiresc de mare, a unui camion. Coti brusc. Cu eforturi disperate se căţără, rostogolindu-se sub prelată. Urechile-i vâjâiau. Nu putea să audă paşii celuilalt. Poate nu-l va găsi… Poate nu asta era ultima vacanţă…
O ştiu sigur doar când simţi lovitura puternică în tâmplă. O durere covârşitoare, roşie, vâscoasă…
Umbra urcă treptele cerdacului şi dispăru între zidurile vechi.
* * *
Mănăstirea, siluetă umedă, înfricoşătoare, se înălţa singură în noapte. Turnurile subţiri, ascuţite ridicau braţe descărnate invocând parcă mânia cerului. Apoi, după un timp, urgia se dezlănţui. Un bubuit prelung, depărtat, ameninţător ca o prevestire…
Pe cerul de întuneric cineva începu să se joace desenând cu degetul grafice de foc…
* * *
Simţi roua dimineţii udându-i picioarele prin sandalele încălţate fără ciorapi. Privi ferestrele arhondaricului întunecate, oarbe. Luă salopeta aruncată în ajun peste oblonul camionului şi urcă la volan.
Pe parbriz, actriţe în rochii de seară sau costume de baie decupate din reviste zâmbeau colorat. O maimuţă de pluş, aducătoare de noroc, tresărea la zbuciumul maşinii.
Omul conducea atent, cu gura strânsă. Era singur pe şosea. Îşi privi ceasul. Patru jumătate dimineaţa. Văzu semnul, dar nu-l luă în seamă… Fluierul ţâşni din spate, strident, stăruitor. Acceleră. După câţiva kilometri scrâşni din dinţi, scuipând gros maimuţa cu ochi de sticlă.
Un IMS prăfuit bara şoseaua. Frână scoţându-şi legitimaţia. Ochii subofiţerului alunecară pe trupul şoferului, pe mâneca cenuşie a salopetei de doc. Sânge! Sânge se scurgea în picături întunecate şi printre obloanele camionului.
Făcu un gest scurt, săltând prelata. Cadavrul ghemuit pe grămada de saci ţinea ochii deschişi.
* * *
La şase dimineaţa, o trezi ţipătul lui Keops – papagalul cu creastă princiară:
— a plus b la pătrat egal cu a pătrat minus doi ab…
Nu izbutise însă să-i bage în cap sfârşitul formulei, dar maiorul de securitate Minerva Tutovan – celibatară convinsă – nu dispera. Îi dădu de mâncare, atentă la amestec şi dozaj. Nu era o treabă simplă să-l convingi după aceea să înghită laxative.
Îşi începu programul matinal umplând ca de obicei tabla neagră din fundul odăii cu simboluri sofisticate de algebră şi trigonometrie. „Dezmorţesc mintea, băiete, şi generează o excelentă stare de spirit pentru tot restul zilei“, obişnuia să-l asigure pe tânărul său colaborator Dobrescu. Locotenentul încerca însă unele îndoieli…
În dimineaţa aceea de vară, strălucitoare, cu arome vagi, citadine, maiorul Minerva Tutovan se simţea iritată. Îl trase de coadă pe Spiridon, caniche-ul cenuşiu, verificându-i reflexele şi, satisfăcută de rezultat, intră în baie. După duşul scoţian rather stiff ieşi vânătă dar cu un sentiment cert de triumf. Ochii rotunzi, două călimări negre, străluceau luminând obrazul colţuros, lipsit de feminitate.
În aşteptarea locotenentului Dobrescu, convocat pentru ora opt, se hotărî să înlocuiască garnitura robinetului, nu din spirit de economie, Doamne fereşte, ci pentru că ţinea foarte mult să dea întrebuinţare iodului şi pansamentelor din baie…
Nimeni n-ar putea afirma că Minerva Tutovan avea cultul banilor. În ziua salariului, îşi umplea buzunarele cu dulciuri şi ronţăind tot drumul bătea magazinele pentru satisfacerea unor necesităţi „imediate“. Locotenentul Dobrescu, antrenat într-o astfel de cursă, rămăsese stupefiat văzând-o achiziţionând un acvariu uriaş „o ocazie extraordinară, înţelegi!“ în care acum îşi păstra ciorapii şi mâncarea lui Keops. Deunăzi, obţinuse „la un preţ absolut derizoriu“ o trusă completă de ceasornicărie, bifase în România liberă un anunţ privitor la o colecţie de pipe după care îi sticleau ochii: „Simt că n-am să am linişte dacă nu pun mâna pe ele. Îţi dai seama? Pipe din spumă de mare şi pământ ars…“ Evident, Minerva nu fuma.
Sugându-şi degetul strivit îşi aminti brusc că uitase să-şi ridice solda. Ieri, întorcându-se de la minister, abia încropise 65 de bani pentru autobuz investigând căptuşeala jachetei, iar în Cişmigiu suspinase literalmente de poftă în faţa chioşcului cu bulgări de zahăr vanilat învârtiţi pe băţ.
Cineva sună. Traversă tiptil vestibulul strâmt şi deschise brusc.
Neavertizat, locotenentul Dobrescu – sprijinit cu tot trupul de uşă – dădu buzna înăuntru gata să cadă.
— Ce-i intrarea asta de operetă, Dobrescule?!
— Iertaţi-mă, tovarăşe maior. N-am auzit când aţi deschis…
— De când te cunosc, nu fac decât să iert. Şi tot degeaba… Mă rog, ia loc.
Privind în jur, locotenentul bănui că e vorba de o figură de stil. Scaunele erau ocupate cu maldăre de reviste, gazete, cărţi.
— Nu-mi sta în cap, băiete!
Băgă reşoul electric în priză şi puse la încălzit un ibric cu apă.
— Bei o cafea?
— Nu vă deranjaţi…
— Lasă farafastâcurile! Bei sau nu?
— Beau, riscă locotenentul care n-ar fi pariat că bicarbonatul în cafea îi prieşte. Minerva păstra zahărul într-o cutie albastră geamănă…
— A! Scuză-mă te rog. Am uitat să-ţi mulţumesc.
— Pentru ce?
— Auzi vorbă… Pentru că ai avut amabilitatea ca în lipsa mea să treci zilnic pe-aici. Sper că i-ai dat lui Keops seminţele în doza recomandată?
— Bineînţeles.
— Bravo! Eşti un băiat de treabă. Şi lui Spiridon?
— I-am luat rasol de la măcelărie.
— În fiecare zi?
— În fiecare zi.
Minerva îl sfredeli cu privirea apoi izbucni:
— Se cutremură carnea pe mine când te aud! Minţi, Dobrescu Vasile! N-ai călcat o singură dată pragul acestei case! Bietul Spiridon! Bietul Keops! Cum ai putut să-i laşi cinci zile fără hrană?! Numai măgarul de Diaconescu din a IX-a B a fost în stare să prindă muşte şi să le ţină nemâncate într-o sticlă{1}.
Se trase doi paşi înapoi măsurându-l furioasă:
— Pe mine vrei să mă duci!? Sunt cel puţin optsprezece amănunte care demonstrează că în loc să faci ceea ce te-am rugat – nota bene, rugat, puteai foarte bine să-mi spui că nu ai timp, sau că nu vrei – ai umblat brambura prin munţi!
Dobrescu căscă ochii mari: „Cum naiba s-o fi prins?!“
— L-am găsit pe Keops explorând lustra. O singură dată în viaţă a riscat asemenea exhibiţie: când a năvălit pisica lui madam Stamate. Asta înseamnă că mulţumită ţie, Spiridon a revenit la instinctele primare. Robinetul din baie curgea. Eu l-am uitat deschis. O treabă pe care tu n-ai fi omis-o niciodată, cât eşti de tipicar. Ca şi ceasul rămas neîntors, ca şi uşa încuiată numai odată. În afară de asta, dragă Dobrescu, ai un tic nervos: te speli atât de des pe mâini, încât uneori ţi se cojeşte pielea. Ţi-ar fi fost peste putere să umbli cu „rasolul“ lui Spiridon fără să te speli după aceea. Ori săpunul e intact. Aşa cum l-am cumpărat. Ca să ajungi la seminţele lui Keops trebuia să te strecori printre peretele vestibulului şi dulapul de cărţi. Spaţiul fiind îngust este imposibil să nu atingi zidul. Şi nu l-ai atins. Dâra – acolo unde varul s-a şters – îmi aparţine. Tu ar fi trebuit să laşi o urmă cu cel puţin două palme mai sus… În ultimele cinci zile, a plouat în întreaga ţară cu excepţia masivului Bucegi. S-a scris în toate ziarele, s-a anunţat la toate buletinele meteorologice. Poţi să-mi povesteşti şi mie unde te-ai bronzat? Vrei poate să-ţi spun şi cum arăta diva care te însoţea? Pentru că n-ai fost singur. Numai o femeie te putea convinge să baţi coclaurile şi grohotişurile. Eşti un comod! Nu ai asemenea iniţiative. Îţi spun, Dobrescu: gen sportiv, înaltă cât Everestul şi o cheamă Yvonne.
Locotenentul simţi nevoia să se aşeze:
„M-a turnat cineva, e clar!“
— Când la 1,82 înălţime, atât cât ai tu, îţi înalţi tocurile şi pui talonete, înseamnă că vrei să-ţi ajungi dulcineea din urmă… Că o cheamă Yvonne nu-i greu de ghicit. Ai venit cu un ziar a cărui manşetă e plină de iniţiale gingaş împreunate. Îţi recunosc majusculele Y + V. Cauţi, bănuiesc, o monogramă pentru aşternutul de nuntă. Yvonne şi Vasilică! Sună frumos… De ce tocmai Yvonne? Zi-mi alt nume de femeie care începe cu Y!
Locotenentul lăsă ochii în jos, oftând spăşit:
— Aveţi dreptate.
Minerva traversă încăperea pufnind:
— În sfârşit, despre isprava asta mai discutăm noi… Uite, pentru ce mi-am permis să te deranjez. Ai să pleci în locul meu la Mănăstirea Domniţei.
— La mănăstire?
— Imaginează-ţi! Treizeci de kilometri de Râmnicu-Vâlcea. Dealuri, pădure, frunze foşnind, pârâiaş şi poieniţe. O să-ţi placă! În orice caz se înscrie în sfera ultimelor tale preferinţe…
Locotenentul încercă să descifreze satisfacţia pe chipul Minervei. Nu se omora după natură. „Sunt o citadină înrăită, îi mărturisise cândva. Dacă nu simt asfaltul sub tălpi şi n-aud tramvaie, devin melancolică. Un troleibuz aglomerat în miez de vară, cam pe la ora prânzului, reprezintă pentru mine tonicul ideal…“
— Ce am de făcut?
— Să stai cu degetul în gură. La mănăstire îşi petrece concediul doctorul Lucaci. Lucrează la un soi de anestezic cu proprietăţi excepţionale. În variantă finală va constitui o adevărată revelaţie pentru medicină din punctul de vedere al administrării şi eficacităţii, fiind totodată complet lipsit de nocivitate pentru organism. Aici e chestia mare!
— Nu văd de ce a trezit interesul nostru.
— Ai răbdare! În funcţie de doză, anestezicul poate deveni un halucinogen extrem de periculos. Adevărul este că însuşi Lucaci a rămas consternat când a înţeles ce drăcie a născocit. Substanţa acţionează asupra centrilor nervoşi. De pildă, administrat în doză „N“ unui individ, acesta pur şi simplu nu mai reacţionează un anumit număr de ore. Cade într-o stare de euforie, voinţa şi capacitatea de discernământ îi sunt complet paralizate. Omul râde, e fericit, nu-şi dă seama ce se petrece, poţi face ce vrei cu el, fără să opună cea mai mică rezistenţă. Lucaci nu sesizează aspectul militar al chestiunii, dar el e acut îngrijorător. Este suficient să introduci o pilulă din halucinogenul respectiv într-un rezervor de apă, ori într-un cazan de mâncare, pentru ca un întreg oraş sau o unitate militară să-ţi ciugulească din palmă fără ca să se fi tras un singur foc de armă. Ajuns deci în mâini criminale, anestezicul poate declanşa o catastrofă. Iată de ce ne interesează securitatea lui Lucaci şi a descoperirii sale. După o săptămână petrecută la mănăstirea Domniţei, aş afirma că nimeni nu pare preocupat de eforturile doctorului, deşi e înconjurat de o faună care nu-mi place. În concluzie, continuăm supravegherea pentru orice eventualitate. Eu nu mă mai pot ocupa de treaba asta. Am discutat cu colonelul Ionaş. E de acord să pleci tu. Îl privi ameninţător: Vezi, poate i se întâmplă ceva…
O întrerupse ţârâitul slab al telefonului.
— Răspunde!
După câteva secunde, Dobrescu îi întinse receptorul:
— E pentru dumneavoastră.
Minerva asculta cu faţa încruntată, apoi întrerupse convorbirea apăsând pe furcă. Oftă:
— Prea târziu.
— Ce s-a întâmplat?
— Profesorul Lucaci a fost asasinat. Bietul om. Era un mare savant.
* * *
Primul lucru pe care-l văzu intrând în birou fu o ceaşcă uriaşă de cafea şi sticla cu suc de roşii. Minerva aprecie cu un zâmbet delicateţea colonelului Ionaş.
— Ai avut ghinion!
Nu răspunse. Îşi duse ceaşca la gură ţinând-o strâns cu amândouă mâinile ca un copil. Gestul îi era familiar colonelului.
„De-ar fi oleacă mai frumoasă…“ Se corectă repede: „Nu, n-ar mai fi ea…“
De altfel, după ce o cunoşteai era imposibil să te mai gândeşti că nu e cârnă şi că trupul slăbănog cu membre lungi sugerează un cuier sau poate un cocostârc. O urâţenie dezarmantă, căci Minerva şi-o plimba cu dezinvoltură ca pe un stindard, părând în general că se simte foarte bine, că îşi ignoră cu desăvârşire aspectul fizic.
— Te-ai întrebat desigur de ce asasinarea profesorului Lucaci a coincis cu plecarea dumitale de la mănăstire.
— Da. Sunt convinsă că nu există nici o legătură. O coincidenţă nefericită şi atât. Nici măcar Lucaci nu-mi cunoştea adevărata identitate. Bănuia în urma discuţiei cu dumneavoastră că este supravegheat, iar ideea în sine îl amuza. Nu-i acorda prea mare importanţă. Considera probabil că cifrându-şi manuscrisul a devenit invulnerabil. El şi opera.
— Mă izbesc mereu, oftă Ionaş, de acelaşi fenomen: cu cât cineva este mai dotat profesional, cu atât mai dezarmat rămâne în viaţa de fiecare zi. Ca şi cum geniul canalizat într-o singură direcţie ar epuiza toate resursele. Când l-am chemat pe Lucaci, s-a comportat ca un copil. I-am atras atenţia să nu ia nimic la mănăstire. Nici măcar o însemnare. S-a strâmbat la mine. Munca lui nu interesează pe nimeni, totul e codificat, adevărate hieroglife, etc. Aspectul militar al problemei îl ignora deliberat: „Ce? Suntem în război?! Exageraţi…“ De altfel, afirma că nu are propriu-zis intenţia să lucreze. Îi rămăseseră de pus la punct câteva detalii… La mănăstire urma să reflecteze. Nimeni nu-i poate interzice să gândească… Nici n-a vrut să audă de un om de al nostru în preajma lui. „Guvernantele mă indispun.“
— Mda…
— Din nefericire însă, lucrurile stau mai prost decât îţi imaginezi. Am telefonat la institutul lui Lucaci.
— Şi?
— Safe-ul e intact dar gol.
Minerva îl privi lung:
— Asta înseamnă că…
— Înainte de a pleca la mănăstire şi-a scos lucrarea fără să anunţe pe nimeni. A lăsat înăuntru un bilet, avertizând că isprava îi aparţine.
— Un fals?
Colonelul clătină din cap.
— Nu. E scris de Lucaci.
— De necrezut! exclamă Minerva. De ce a făcut-o?
— În bilet motivează că lucrarea nu era pusă la punct. Erori, imperfecţiuni, lipsuri, pe-aicea. N-a suflat o vorbă, fiindu-i teamă de opoziţia direcţiei şi evident a noastră. Şi pentru ca dezastrul să fie complet a scos şi mostra. Un etu cu câteva pilule…
* * *
Se stăpânea eroic dar Minerva ştia că după plecarea ei femeia se va prăbuşi. Îşi va încleşta degetele în aşternut, îşi va astupa ţipătul hohotind înăbuşit între perne, se va zvârcoli până durerea se va ostoi, lăsând în urmă ochi goi şi obraji secătuiţi ascunşi în valuri cernite. Acum stătea dreaptă, o bătrână măruntă şi zveltă, cu un cap cochet de bucle albe. Linia gurii înţepenită strângea parcă în colţuri toate lacrimile.
— Sunteţi sigură că n-a luat materialul la mănăstire?
Doamna Lucaci dădu din cap:
— Eu i-am făcut valiza. Era foarte neajutorat în chestiuni practice. A plecat doar cu agenda. Restul, dosarul şi proba de substanţă le-a încuiat aici, în birou.
Minerva îşi reprimă oftatul.
— De ce nu le-a dus înapoi, la institut?
— N-a mai avut timp. Se grăbea. De fapt, încă nu isprăvise. Abia după ce s-ar fi întors din concediu… Ochii i se înceţoşară.
— Mă iertaţi că insist. Îmi dau seama prin ce treceţi…
O întrerupse cu un zâmbet silit.
— Lăsaţi…
— Aş vrea să cercetez conţinutul biroului. Atât timp cât lucrarea se află aici, trebuie să vă avertizez că nici dumneavoastră nu vă aflaţi în siguranţă.
— Acum mi-e egal, suflă abia auzit bătrâna.
O conduse într-o încăpere spaţioasă cu mobilă puţină risipită prin unghere: cărţi, plante exotice, două fotolii de piele şi în fund, un birou somptuos de mahon, cam greoi.
— Aici, şopti sprijinindu-se de perete.
Minerva se lăsă în genunchi. Mângâie uşor broasca. O aşchie subţire îi înţepă degetul.
— Aveţi cheia?
— Da.
„Dumnezeule, gândi Minerva. O închizătoare pe care o forţezi în câteva secunde cu un cuţit de bucătărie…“
Trase mânerul fin de bronz. Bătrâna avu o exclamaţie de groază. Sertarul era gol.
* * *
— Spargerea s-a comis aproximativ acum trei săptămâni. Adică imediat după plecarea lui Lucaci la mănăstire.
Colonelul îşi încruntă sprâncenele.
— În seara respectivă, reluă Minerva, bătrâna fusese în oraş. O partidă de remy de la care s-a întors mai devreme ca de obicei. Unul din parteneri nu se simţea bine. Când a intrat în casă, a avut impresia că vede o umbră strecurându-se în bucătărie. Evident, n-a găsit pe nimeni, în schimb fereastra era deschisă.
— Stau la parter?
— Da. Doamna Lucaci îşi aminteşte totuşi că înainte de a ieşi în oraş o închisese.
— Incidentul nu i-a dat de gândit?
Minerva îşi ridică umerii colţuroşi:
— E bătrână şi în cele din urmă, văzând că nu lipseşte nimic – spargerea s-a comis fără urme, o broască extrem de simplă – a rămas cu ideea că memoria i-a jucat o festă.
— Deci ce s-a sustras în mod practic?
— Totul sau aproape totul, zâmbi amar Minerva. Dosarul cu lucrarea propriu-zisă şi mostra – un etu de metal cu douăzeci de pastile.
Colonelul o privi încordat:
— Dumneata înţelegi ceva? Nici un spion nu lucrează atât de descoperit. Aproape că ne trage de mânecă să-i vedem isprăvile. Fură, asasinează…
— Nu ştiu încă de ce l-a lichidat pe Lucaci, dar sustragerea se poate explica. Înlătură orice concurenţă.
— Într-o singură eventualitate: ştiind că lucrarea nu are duplicat şi având certitudinea că ceea ce îşi însuşeşte reprezintă originalul.
— Poate că are certitudine.
— Situaţia este extrem de gravă, opină Ionaş. O descoperire drăcească. În momentul de faţă, nu ne mai aparţine şi oricând poate fi împotriva noastră, evident în formulă destructivă. Mă întreb ce s-a întâmplat de fapt la mănăstire. Îşi frecă obrazul gânditor: crezi că şi pe ceilalţi oaspeţi ai reuşit să-i induci în eroare?
Minerva îşi azvârli capul pe spate:
— N-aveam de ce să mă trădez. Prezenţa mea în arhondarie nu era de natură să atragă atenţia. N-am anchetat, n-am iscodit, nu m-am vârât în sufletul profesorului. A fost dacă vreţi, o misiune de contemplare. Trebuia să sesizez un interes special, manifestat pentru Lucaci şi lucrările sale. Nu le-am sesizat şi asta mi-o reproşez. Căută ochii colonelului: Dacă nu m-aţi fi chemat…
— Ai dreptate, Minerva. Zâmbi: Eu sunt vinovat. N-aveam voie să procedez uşuratic. Eram obligat să previn orice accident, să anticipez ca la şah eventualele mişcări ale adversarului. Recunosc că m-a derutat aparenta acalmie de la mănăstire, m-a liniştit lipsa intenţionată de publicitate de care a fost înconjurat Lucaci şi descoperirea sa. Iar de dumneata aveam nevoie. Trebuia să te trimit într-o misiune specială la Oradea. Acum, nu mai poate fi vorba.
— Ce mai! Am încurcat-o amândoi. Nu e cazul să mă menajaţi. Adevărul e că oamenii din mănăstire nu mi-au plăcut, fără însă ca cineva să-mi pară suspect din punctul nostru de vedere.
— Cu alte cuvinte, după dumneata, ucigaşul e unul din oaspeţi.
— Da. Plec de la ideea mobilului. Pentru a-şi atinge scopul, deocamdată nu ştiu care, bănuiesc însă că e vorba de agenda doctorului, erau necesare anumite preparative, mai concret o pipăire prealabilă a terenului. Ştiu eu, tabieturile bătrânului şi ale celorlalţi, ora la care se culcă, unde-şi ţine carnetul, momentul precis când se poate acţiona cu cel mai mic procent de risc, amplasarea odăilor, calculul atent al incidentelor ce pot interveni. Deci un întreg preambul de cunoştinţe privitor la mecanismul de viaţă al mănăstirii şi al casei de oaspeţi. Or, cei mai avertizaţi în acest sens sunt locatarii arhondaricului.
— Adică?
— În casa de oaspeţi, de care îngrijeşte o călugăriţă, locuiesc acum pentru o perioadă sau alta de vacanţă cinci persoane. Fiecare reprezintă în felul său un număr. De fapt, dacă stau şi mă gândesc, n-am văzut încă atâţia „originali“ adunaţi la un loc. Un pictor gălăgios şi foarte saxon, o fată morbidă, un farmacist neserios – genul motan la pândă după fuste – în sfârşit un arhitect, figură cu totul remarcabilă. A rămas paralizat în urma unui accident de automobil. Serveşte cu voluptate şi fără efort sarcasme suculente. Îl însoţeşte un bătrân care îndeplineşte oficiul de infirmier.
— Mda… Obiectivul numărul unu rămâne recuperarea notelor profesorului. În concluzie pleci imediat. Îţi vei păstra falsa identitate: Jeni Cociaşu, de profesie nevastă care habar n-are pe ce lume trăieşte. În fine, cunoşti personajul. Cum ţi-ai motivat plecarea de la mănăstire?
— M-a apucat dorul de „soţul meu Titi“.
— Perfect. L-ai văzut şi te întorci. Zâmbi: Te va însoţi Dobrescu, bănuiesc?
— Ca de obicei.
— El va avea calitatea oficială. Procuror, să zicem. Un procuror abia ieşit de pe băncile facultăţii, puţin infatuat, care anchetează crima. Atât şi nimic mai mult. Îşi mângâie pumnii cu un gest mecanic: Cred că-i bine aşa. Acţionând pe două planuri, aveţi un orizont mai larg şi totodată posibilitatea coordonării unor date provenite din surse distincte.
Rămase mult timp pe gânduri după ce Minerva părăsi biroul.
În stradă, un invalid îşi manevra căruciorul cu roţi înalte, spiţate. Îl ştia bine. De ani de zile, vindea iconiţe şi poze cu mucenici undeva lângă biserica Sf. Vineri.
Ionaş zâmbi şi se îndepărtă de fereastră.
* * *
Maşina aluneca pe drumeagul îngust cu sinuozităţi de reptilă. Maiorul Minerva Tutovan privea satul înfipt în coasta unui deal. Terase cu vegetaţie măruntă, viu colorată, compunând imagini idilice cu risipă de roşu, galben şi verde – vopsea tare, iute ca şi aerul ameţitor, uşor acidulat. Căsuţele, de un estetic naiv, mai toate albe, şi împodobite la fereşti şi frontispiciu cu cioburi de oglindă păreau făcute pentru copii ori pentru oameni foarte tineri. Pe zidurile netede se căţărau până spre buza acoperişului trandafiri mici de un roşu consistent, aproape negru.
Minerva încerca să-şi explice, legat de originea meleagurilor, frecvenţa unui anumit motiv: cocoşul. Fie cocoţat în creştetul casei, simbolizând pare-se prerogative masculine certe ce-i strâmbau nasul lung, fie doar pictat pe una sau mai multe laturi ale clădirii.
Aruncă locotenentului o căutătură din colţul ochilor. Dobrescu privea cerul printre genele blonde. O expresie de beatitudine, de totală detaşare îi scălda obrazul încă foarte tânăr, păstrând intacte culorile adolescenţei. Vântul – mergeau în maşină descoperită – îi răscolea părul. Ochii păreau două lacrimi, picături căzute de sus, de un albastru pur.
— Zorile, începu Minerva pe un ton elegiac, cu mâini diafane destramă aşternutul nopţii… Gândăcei învioraţi după duşul de dimineaţă îşi usucă lăbuţele fără ciorapi la soare… Un soare cald, dulce, o mahmudea portocalie, ieşind de-a dura din adâncuri… Nouraşi transparenţi fac gargară fâţâindu-se graţios pe ringul unui cer impecabil bleu… În pragul căsuţelor de turtă dulce… Făcu o pauză, muşcându-şi buza subţire: Trebuie să-mi manifest via satisfacţie că am un colaborator sensibil… ăăă… receptiv… Un suflet nealterat. Schimbă tonul: Te-am rugat să caşti ochii, Dobrescule!
— Poftiţi? Făcu acesta trezit brusc din reverie. Bine, dar încă n-am ajuns…
— Ei şi?
Minerva se răsuci ca un leopard. Şoferul, care se gândea la ale lui, surprins de mişcarea bruscă, se tulbură şi devie traiectoria maşinii.
— Ei şi? reluă Minerva. Există un limbaj al obiectelor. Dacă ştii să le întrebi, să le asculţi, îţi furnizează mai multe indicii decât şapte mărturisiri complete luate în bloc. Oamenii pot să mintă şi o fac adesea. Obiectele nu. Eşti la început de meserie. Caută, născoceşte-ţi probleme. Încearcă explicaţii, acolo unde aparent nu există, sau acolo unde banalul, aspectul imediat, îţi distrage atenţia determinându-te să nu aprofundezi. Asta e profesiunea noastră, băiete! Să vezi, să înţelegi… Iute, căci totdeauna eşti în competiţie cu un altul. Cea mai mică eroare, chiar dacă nu fatală, te handicapează în orice caz.
— Eu, în general, mă străduiesc… privesc…
— Ce? Mergi, de pildă, pe stradă. Obişnuieşte-te să vezi şi altceva decât vitrine şi glezne subţiri. Observi un copac, dintr-un şir de alţi douăzeci. A înfrunzit înaintea celorlalţi. Fenomenul are hotărât o explicaţie. Caut-o, zdrobeşte-ţi creierii şi găseşte. Ce poate fi? O conductă de apă caldă, desigur. Ea a încălzit pământul accelerând evoluţia arborelui. Iar exemple sunt mii… Uită-te la casa aceea galbenă, cu un mesteacăn în spate. O vezi? Unde te uiţi? Acolo, în stânga bisericii, la marginea şoselei!
— Da…
— Nu ţi se pare nimic ieşit din comun?
— Ar fi ceva.
— Ce anume?
— Vă gândiţi, probabil, la gardul înalt care o împrejmuieşte, cu poarta zidită.
— Exact! Ce-ţi spune faptul că în tot satul e singura clădire ferecată astfel? Toate celelalte au grădiniţe, ocrotite de garduri cochete din câteva şipci. Mai mult pretext. Aproape că le vezi borşul clocotind pe plită.
— Aşa a avut omul chef să-şi facă poarta. Altfel decât toţi ceilalţi. Conchise doct: Gusturile nu se discută.
Minerva îl măsură lung clătinând din cap decepţionată:
— Ai crescut cât plopul, Dobrescule, şi tot degeaba! Ţii minte ce ţi-am spus la corigenţă? Hm! Ai fugit la modern ca să scapi de mine… Zidul acela, băiete, trădează mai mult decât o „opinie“ arhitectonică. E o mentalitate, o tradiţie încăpăţânată adusă în lada de zestre de prin alte părţi. Individul e un tip ascuns, ursuz, morocănos, detestă amestecul vecinilor în ograda lui. Capriciu a avut acela care şi-a pictat deasupra uşii doi porumbei ciclamen, cioc în cioc pe nişte ramuri de măslin, sau celălalt, cu lozinca bătută în ceramică pe frontispiciu: „Noi doi ne iubim şi pe dumneavoastră la fel vă poftim.“
Maşina stopă brusc. Şoferul pocni înciudat din degete. Se lăsase bariera, oprind trecerea peste drumul traversat de calea ferată.
Minerva privi în jur. Era un sat răsărit, aproape un orăşel. La câţiva metri depărtare, un grup de oameni pălăvrăgeau în faţa cooperativei aşteptând să se deschidă. O fetiţă desculţă, în rochie roz, sărea coarda, ridicând nori de praf care păreau să nu stânjenească pe nimeni. Mai la o parte, sprijinindu-se de zid, un bărbat tânăr, la vreo 27 de ani, fuma. Purta blue-jeans lăsaţi pe şoldurile încinse cu o centură lată. Paftaua lucioasă sclipea în soare. Omul părea străin de locuri. Ceilalţi îi aruncau din când în când priviri sfredelitoare şi circumspecte.
— Vezi, reluă Minerva, tânărul acela…
Dobrescu îşi drese glasul:
— Dacă aş avea de ales un suspect din grupul de acolo, cu el aş începe.
Minerva îşi lăsă pleoapele în jos şi se interesă calm:
— De ce?
— E un tânăr viguros, care ar putea face faţă celor mai dificile probe fizice.
— Apropo, crezi că asasinarea lui Lucaci a necesitat astfel de performanţe?
— Nu… Desigur că nu. Dar încercam să schiţez datele unui prezumtiv spion la modul cel mai general.
— Asta-i foarte interesant. Dă-i drumul!
— Faţa osoasă, unghiulară, trădează forţă, energie, ca şi bărbia puternică despicată în două. Izbeşte apoi felul în care îşi ţine braţele, ca nişte arcuri depărtate de trup. Sugerează animalul la pândă. Gata să sară, gata să acţioneze. Hainele…
— Şi la-la-la şi lo-lo-lo, îl întrerupse plictisită Minerva. Cum poţi bate câmpii în halul ăsta, Dobrescule? Dacă individul are mutră de spion înseamnă că nouăzeci la sută din tinerii de pe stradă pot fi încadraţi la aceeaşi rubrică. Când te trezeşti? Pe vremea lui Mata Hari!? Silabisi strigând, pentru a acoperi zgomotul trenului care trecea în plină viteză: Nu se mai poartă spionul-star! Înţelegi?
— Înţeleg! Nu văd totuşi un amărât de şaizeci de ani paraşutat pe o noapte fără lună în mijlocul unei păduri.
— De ce paraşutat, băiete? Adică de ce n-ar veni frumuşel cu trenul sau avionul?
Locotenentul, bosumflat, îşi strâmbă colţul gurii: „Dacă o luăm aşa…“
— Te-am întrebat, Dobrescu Vasile! De ce?
— Pentru că anumite acţiuni impun pătrunderea în ţară pe căi anormale, evitând frontiera cu formalităţile ei.
— Şi de aia trimit dublura lui Alain Delon? Superbărbatul care cu două degete rupe dintr-o lovitură o carte de telefon? Sau stă agăţat în canini de streaşina unui zgârie-nori în timp ce cu piciorul drept emite?
— Contestaţi existenţa indivizilor antrenaţi la sânge în şcoli speciale tocmai în vederea unor acţiuni subversive?
Minerva îl măsură compătimitor:
— Mă decepţionezi, Dobrescule! Trebuia să ştii de mult un lucru: lupta se dă azi la nivelul inteligenţelor. Nu pumni! Materie cenuşie! Există şi gladiatori din ăia, de care-mi pomeneai. Reprezintă însă un procent minim care apare în arenă doar într-un moment determinat al unei operaţii determinate. Spionul periculos, spionul ideal este cârtiţa vârâtă într-un post umil, pe lângă care treci în fiecare dimineaţă, dându-i indiferent bineţe. Nu seamănă cu nici un actor de film, n-are nimic extraordinar în ţinută, nu e nici blond, nici brunet, nici înalt, nici scund, n-are mutra nici aşa, nici pe dincolo. Expune obrazul cel mai inofensiv cu putinţă, manierele cele mai cuceritoare, o bunăvoinţă angelică. Se strânge amabil ca să-ţi facă loc în tren, îţi oferă un pachet de ţigări străine „procurat de un cumnat care lucrează în port“, râde măgulitor la bancurile tale răsuflate, iar tu, gâdilat, îi povesteşti unde lucrezi, care-s problemele de producţie sau ce-l preocupă pe inginerul şef… A doua zi, pe stradă, nu-l mai recunoşti. Are obrazul despre care eşti absolut incapabil să oferi vreun amănunt. Asta-i formula ideală, Dobrescule, indiferent că lucrează ca perceptor cu mânecuţe de serj negru şi degete murdare de indigo, ori că, doar muşchi şi nerv, a fost paraşutat într-o noapte cu fulgere şi trăsnete… Mai poţi conspecta şi faptul că nici unul nici altul nu va trage la hanul din sat şi nu-l va întreba cu accent străin pe badea Gheorghe, care-i drumul spre mănăstirea Domniţei. Nu va abandona sub o salcie pletoasă cutii goale de conserve – Made în străinătate – nu va cere la debitul din comună Pall-Mall, şi nu va bate uliţa principală cu o cutie de chibrituri răzuită pe o parte ca semn de recunoaştere. Aş putea de asemenea garanta că n-o să dea buzna peste agentul sanitar ori peste felceriţă cu o jumătate dintr-o hârtie de o sută, cerând cu mâna pe pistol parola – cealaltă jumătate…
Tăcu o vreme urmărind manevrele şoferului. Urcau, iar contorsiunile şoselei îi zvârleau dintr-o parte în alta a maşinii. Jos, în stânga, umplând prăpastia, drumul parcurs lăsa o panglică îngustă traversând sate, păduri, livezi. În lumina violentă a dimineţii, culorile ţipau. Un panoramic uriaş pe care verdele părea ud, albul devenea argint, orbitor, albastrul dur, cu contur ferm. Satele, miniaturi înălţând câte o clopotniţă lucioasă, cu sfericităţi de bostan, îi aminteau Minervei un joc din copilărie: Capitally. Acolo, căsuţele erau de lemn. Roşii şi galbene. Jucau pe poze de artişti şi peniţe redis nr. 1…
— Ceea ce-ţi spuneam, reluă ea ca şi cum nu şi-ar fi abandonat nici o clipă gândul, e valabil şi pentru femei. Dumnezeu ştie de ce e destul să fie una bine machiată şi cu unghii lungi pentru ca cei din jur s-o blagoslovească cu toate păcatele, încărcându-şi diapazonul de la frivolă şi ajungând până la aventurieră. În treacăt fie spus, poţi spăla o albie de rufe, fără să ţi se clintească o unghie. E chestie de calciu. S-a creat o opinie falsă pe care personal mi-o explic plecând de la existenţa unor coarde romantice care supravieţuiesc în noi. E mai fascinant să ne imaginăm o Lily Serghiev – ştii, individa care a lucrat concomitent în timpul celui de-al doilea război mondial pentru mai multe servicii de informaţii – deci să ne imaginăm o Lily Serghiev drăcoasă, blondă sau roşu-tizian, fatală din toate punctele de vedere, decât o oarecare figură cenuşie cu ciorapi jalnici şi bolnavă de uremie.
Îşi propti ochii în obrazul locotenentului care se întrebă speriat ce va urma.
— Asta vroiam să reţii, Dobrescule. Că desigur la modul principial, un fizic îngrijit nu exclude existenţa unor preocupări majore, constructive, aşa cum nu presupune obligatoriu o traistă de defecte lipită de spinarea frumosului ori a frumoasei. Şi acum, nu te hlizi la mine! Personal, nu mă avantajează albastrul de pleoape, sau cel puţin aşa consideră o „anumită persoană“ care se încăpăţânează să scrie despre mine{2}.
Se înghesui ţâfnoasă în colţul maşinii.
— A! exclamă brusc şi şoferul zăpăcit frână. Uită-te la casa aia! Unde-ţi arăt eu, cu perdele de dantelă. Are la intrare, chiar deasupra, o suliţă de fier. Cum îţi explici treaba asta, Dobrescule?
„Măiculiţă…“, invocă în gând locotenentul.
Soarele râdea cald, imobil, pe cerul pâclos. Maşina gonea mai departe alunecând pe lângă livezi de un verde ud…