Capitolul XIX

Bryg-Noz îl ajută pe Baxter să treacă de pe elevator pe balcon. Bătrânul avea braţul drept înfăşurat cu un pansament grosolan, murdărit cu sânge uscat, însă părea să se ţină destul de bine. Pe picioare. În orice caz, vocea sa era destul de clară când îi redă pe scurt situaţia. Practic toată forţa de asalt urcase şi acum se scoteau provizoriu din funcţiune elevatoarele şi troliurile.

— De ce? întrebă Baxter.

— Nu vrem ca oamenii lui Nris-Pol să fugă spre celelalte turnuri. Şi nu vrem ca războinicii celorlalte turnuri să vină în ajutorul lui Nris-Pol. Trebuie să dăm această luptă între noi.

— Bine. Şi suliţele şi Poporul Inferior?

— Peste o mie sunt deja înarmaţi. Îi ţinem pentru moment jos.

— De ce dracu’ faceţi asta? tună şi fulgeră Baxter. Trebuie să mergem repede. Nu avem timp să ne facem sânge rău în privinţa detaliilor, nici să încercăm să păstrăm sub control Poporul Inferior.

Baxter se lovi brusc peste frunte, în timp ce-i venea un gând, o palmă atât de sonoră, încât Bryg-Noz tresări.

— Ce ai, Baxter-Liza?

— Puţurile încă funcţionează?

— Da.

— Perfect. Înseamnă că Nris-Pol încă nu-şi dă seama de importanţa acestui atac. În caz contrar, ar fi oprit puţurile şi ne-ar fi lăsat să urcăm luptând pe scări, la fiecare nivel. Ne-ar fi trebuit săptămâni întregi. Dar fiindcă puţurile funcţionează… Poţi să-mi dai cei mai buni cincizeci de luptători ai tăi?

— Cincizeci? Ce vrei să faci?

— Vreau să urc în apartamentele regale, pentru a le ocupa. Nris-Pol trebuie s-o apere pe Mir-Kasa. Chiar dacă nu vrea, războinicii ar face-o probabil fară ordinele sale, sau chiar în pofida lor. Doar dacă, bineînţeles, nu are intenţia s-o ucidă…

Îl văzu pe Bryg-Noz cutremurându-se la acest gând.

— Oricum ar fi, reluă Baxter, atacul meu ar trebui să atragă câteva sute de oameni ai lui Nris-Pol la nivelul superior. Fără îndoială, n-ar rămâne destui pentru a apăra scările, mai ales dacă dai drumul celor din Poporul Inferior.

— Să le dau drumul? Însă ei…

— Ştiu perfect ce vor face. Însă ai provocat deja cele mai mari stricăciuni, declanşând atacul prea devreme. Vei mai ezita să faci un pas în plus, un pas care ţi-ar putea aduce victoria şi să pierzi tot ceea ce ai înfăptuit până acum? Vrei ca biata Kun-Rala să fi murit degeaba?

Săgeata îşi atinse ţinta. Bryg-Noz închise pentru o clipă ochii şi Baxter îi văzu buza inferioară tremurând. Dădu încet din cap şi murmură cu o voce înăbuşită:

— Şi ai putea-o, de asemenea, salva pe Mir-Kasa…

Baxter îşi zise că între ei doi existase probabil o afecţiune reală, cândva. Însă nu avea timp de pierdut cu sentimentele lui Bryg-Noz. Zvonul despre ceea ce vroia să facă se răspândise deja pe balcon. Câţiva oameni îl înconjurau, trăgeau de el, cereau să fie aleşi. Nu-şi putu reprima emoţia în faţa unei asemenea încrederi inspirate de reputaţia sa, în timp ce urma să-i conducă, poate, într-o misiune sinucigaşă.

Cu cei cincizeci de oameni după el, Baxter se repezi către puţul reginei. Cabinele erau concepute pentru a transporta uşor douăzeci şi cinci de oameni. Trimise jumătate din grupul său spre puţul războinicilor, cu ordinul de a urca la nivelul apartamentelor reginei. Nu-i plăcea să-şi divizeze astfel forţele, dar nu se punea problema să urce pe scări la aproape o mie de metri înălţime. Şi vroia ca oamenii săi să ajungă în formă pentru luptă.

Uşa puţului se deschise în timp ce Baxter îşi conducea coloana spre ea. Îşi scoase din teacă ambele săbii şi se opri în loc, văzându-l pe Primul Războinic în persoană în fruntea propriului său pluton, pe culoar. Apoi veni rândul Primului Războinic să rămână înmărmurit, să facă ochii mari şi să strige un ordin celor care mai erau în cabină.

Baxter îşi aruncă în aer sabia scurtă, străpungând armura unui om în timp ce ieşea din cabină. Acesta apucă sabia care ieşea din abdomenul său, scoase un strigăt gâlgâit şi se prăbuşi. Corpul său blocă glisiera uşii, menţinând-o deschisă, în timp ce cei din cabină se străduiau s-o închidă. Baxter sări, cu sabia lungă în aer. Aceasta coborî şi capul omului aplecat spânzură hidos. Acum două cadavre blocau uşa şi cei din interior renunţară s-o închidă, îşi scoaseră săbiile din teacă şi se îngrămădiră în jurul lui Baxter, scoţând strigăte incoerente. Cu ochii holbaţi şi gura deschisă, nu reprezentau o privelişte prea atrăgătoare.

Însă erau prea furioşi sau prea înfricoşaţi pentru a mânui bine sabia. Nici unul nu se apropie de Baxter. El se dădu înapoi şi propriii săi oameni atacară şi se rostogoliră peste apărătorii turnului, care erau copleşiţi de numărul de doi contra unul, fără a mai vorbi de groaza care îi făcea să-şi piardă capul. Şase căzură în tot atâtea secunde.

Primul Războinic nu făcu nici un gest pentru a-şi scoate săbiile din teacă, nici pentru a se apăra în alt mod. De asemenea, nici unul dintre oamenii lui Baxter nu-l considerară periculos, nici măcar demn de a fi atacat. Rămase în viaţă ceva mai mult timp decât oamenii săi şi începu chiar să se strecoare pe lângă peretele coridorului, căutând febril cu privirea o ieşire. Deodată răsunară nişte strigăte şi urlete asurzitoare, urmate de paşi grăbiţi şi o haită din Poporul Inferior apăru pe coridor, agitând nişte suliţe. Primul Războinic avu timp exact să ridice în sus braţele şi să urle: „N-n-nuuuuuu!” înainte ca cei din Poporul Inferior să se năpustească asupra lui. Aceşti oameni cunoşteau prea bine dragostea lui faţă de bagheta de „administrare”. Când terminară să-l străpungă cu suliţele, Primul Războinic nu mai reprezenta decât o grămadă ciopârţită, un terci sângeros, care zăcea în mijlocul culoarului.

Baxter abia dacă-i acordă o privire şi se gândi la ceea ce semnifica sfârşitul său. Dacă cei de sus îl trimiseseră pe Primul Războinic în persoană pentru a comanda jos contraatacul, ei bine, ideile lor despre ceea ce se întâmpla aici trebuiau să fie încă şi mai confuze decât îşi închipuise Baxter. Prin urmare, trebuiau loviţi înainte să aibă timp să le limpezească puţin.

Îşi împinse oamenii în cabina puţului şi îl puse în mişcare fără să le dea măcar timp să bage de seamă. Câţiva se dezechilibrară şi căzură.

Când se apropiară de nivelul apartamentelor reginei, Baxter le strigă:

— Imediat ce se va deschide uşa… atacaţi!

În cabină răsunară nişte râsete şi, împreună cu ele, scrâşnirea săbiilor scoase din teacă. Baxter simţi încetinirea, apoi cabina se opri şi uşa alunecă uşor.

Cei douăzeci şi cinci de oameni ţâşniră din ea cu o violenţă care ar fi făcut să cedeze chiar şi un număr de zece ori mai mare. Urlau, chelălăiau, răcneau înjurături şi cele mai grosolane epitete pe care le cunoşteau şi făceau nişte mulinete teribile cu săbiile lor. În coridor erau cel mult treizeci de oameni pentru a le face faţă în acest moment. Atacul lui Baxter îi zdrobi ca o lovitură de berbece.

Foarte mulţi din cei treizeci se prăbuşiră încă din primele clipe. Nu erau nici morţi, nici măcar răniţi, în majoritatea lor, însă simplul impact fizic al acestui asalt îi răsturnase. Totuşi, chiar dacă erau teferi şi neatinşi când căzuseră, deveniseră mai puţin sau deloc când încercaseră să se ridice. Baxter şi oamenii lui mişunau peste tot, lovind cu vârful şi tăişul, precum şi cu picioarele şi pumnii. Armura care rezista săbiei nu putea întotdeauna împiedica coastele să fie rupte cu o lovitură bună de picior. În curând solul fu presărat cu un număr crescând de cadavre, iar spaţiul dintre corpuri deveni încet roşu de sânge şi lunecos. Chiar înainte ca Baxter să-şi dea bine seama, primii apărători erau scoşi din luptă, morţi sau puşi pe fugă.

Însă aceştia nu erau nici pe departe singurii pe care-i postase Nris-Pol la acest nivel şi Baxter pricepu acest lucru imediat. De fapt, se părea că Nris-Pol îşi păstra principalele trupe de rezervă în jurul apartamentelor reginei. Uşa celuilalt puţ se deschise, de acolo ţâşni cel de-al doilea grup al lui Baxter… şi apoi urmă contraatacul inamic, bubuind prin coridor, în număr de aproape o sută de războinici.

Se năpustiră asupra celui de al doilea grup al lui Baxter înainte ca acesta să aibă timp să se desfăşoare. De această dată cei ai lui Baxter fură masacraţi fără să înţeleagă ce se întâmpla cu ei. Strigătele de durere, urletele de furie, zornăitul armelor alcătuiau un vacarm infernal. Câţiva reuşiră să scape pentru a se alătura primului grup, dar majoritatea muriră pe loc. Totuşi, îi dăduseră lui Baxter timpul să-şi rearanjeze oamenii în linie compactă. Atât de bine, încât atunci când trupa lui Nris-Pol îşi reluă atacul, reuşi să o întâmpine. Se iscă o luptă şi mai îndrăcită, încât Baxter pierdu firul a ceea ce se întâmpla în jurul său.

Trebuia să fie în şase locuri concomitent, să conducă contraofensiva, să-i adune pe cei care cedau, să reînsufleţească inimile, să reia atacul, să aibă grijă de ce s-ar fi întâmplat în eventualitatea că ar fi fost atacaţi din spate. Din când în când, avea satisfacţia să-şi simtă sabia înfigându-se într-un adversar şi să vadă o breşă în formaţia inamică. Dar în curând nu mai rămase decât cu douăzeci şi doi de oameni, apoi optsprezece, apoi şaisprezece. Încetul cu încetul, Baxter dădea înapoi, făcând să se retragă mica sa forţă şi să se îndepărteze de apartamentele reginei. Ştia că o lăsa vulnerabilă pe Mir-Kasa, că propria sa moarte nu era decât o chestiune de minute. Însă era hotărât să rămână în viaţă cu cât mai mulţi dintre oamenii săi şi să lupte atâta timp cât ar fi putut respira, mişca şi ridica sabia.

Tumultul bătăliei se înteţi şi atunci la urechile lui Baxter ajunseră nişte zgomote absolut noi. Un tropăit de cizme, scrâşnetul loviturilor de săbii. Acestea veneau acum din fundul culoarului, din spatele atacatorilor lor. Auzi alte strigăte, „Trădare! Trădare!”, precum şi „Mir-Kasa!”

Cineva îi ataca din spate pe oameni lui Nris-Pol şi Baxter ar fi dat un braţ – să zicem, un deget – pentru a afla cine era. Însă vedea cu propriii săi ochi că războinicii lui Nris-Pol ezitau, se întorceau nervos, se retrăgeau puţin. Cei care se aflau chiar în faţa micii trupe a lui Baxter îşi lăsară în jos armele. Atunci el luă o decizie rapidă şi făcu doi paşi mari în faţa oamenilor săi, agitându-şi cele două săbii însângerate. Răcni:

— La atac!

Şi se năpusti asupra liniilor inamicului, fără să se uite dacă ceilalţi îl urmau. Fuseseră supuşi la destule încercări împreună în această zi, încât era sigur că aceştia vor face acelaşi lucru.

Îl urmară. Cei şaisprezece războinici, lac de sânge şi de sudoare, loviră duşmanul aproape concomitent cu el. Primele trei rânduri se dezintegrară, în plină confuzie. Câţiva oameni se luptară, alţii se dădură la o parte, majoritatea pur şi simplu făcură stânga-mprejur, ca s-o şteargă.

Sau cel puţin încercară. Atacaţi din faţă şi din spate, oamenii lui Nris-Pol erau din ce în ce mai îngrămădiţi unul în altul. Mulţimea lor bloca întreg coridorul şi nu aveau măcar suficient loc pentru a-şi folosi armele. Baxter şi ai săi îşi tăiară o trecere prin această mulţime, întâmpinând din ce în ce mai puţină rezistenţă, pe măsură ce panica cuprindea rândurile duşmanului. Baxter vedea deja în fundul coridorului linia de săbii care avansa încet cu strigătele „Mir-Kasa!”

În cele din urmă, cele două forţe se întâlniră. Cea mai mare parte dintre tovarăşii lui Nris-Pol muriră pe loc, dar câţiva se predaseră, aruncându-şi armele şi îngenunchind în semn de supunere. Păreau zăpăciţi de ceea ce tocmai li se întâmplase, însă doi-trei îl fulgerară totuşi pe Baxter cu privirea, în timp ce trecea prin spatele lor, pentru a le lega mâinile. Unul dintre ei mormăi:

— Aşteaptă puţin să se întoarcă căpetenia noastră! Veţi fi ceva mai puţin mândri, tu şi banda ta nespălată!

Baxter nu avu timp să se întrebe ce vroia să spună omul. Unul dintre războinicii celeilalte forţe se repezi spre el pentru a-l înşfăca de braţ.

— Baxter-Liza! Baxter-Liza! Kir-Noz vrea să-ţi vorbească. Vino repede, pentru că este pe moarte.

Baxter îşi băgă ambele săbii în teacă şi îl uimă în fugă. Îl găsiră pe Kir-Noz puţin mai departe, sprijinit de peretele unui mic alcov. Din gura sa curgea sânge, făcându-i figura şi mai palidă. O privire îi fu suficientă pentru a vedea că mesagerul nu minţise. Kir-Noz nu mai avea de trăit decât câteva minute.

— Fratele… fratele meu… Ce face? întrebă războinicul cu o voce joasă, dar încă limpede.

— Este rănit, dar va supravieţui pentru a conduce Turnul Şarpelui.

— Sper. Tu… trebuie să-l găseşti… pe Nris-Pol. Este un loc…

În sălile de lucru…

Stomacul lui Baxter îngheţă. Nris-Pol găsise baghetele mari? Vroia să pună întrebarea, însă limba i se lipi de cerul gurii. Kir-Noz totuşi îi răspunse:

— A spus… armă nouă… îi va ucide… pe toţi cei care i se împotrivesc. Pe tine în primul rând… te urăşte… cum o urăşte… şi pe Mir-Kasa.

— Ea ce face? întrebă încet Baxter.

— A luat… otravă, suflă Kir-Noz. Este… moartă.

Apoi capul îi căzu şi peste câteva secunde muri.