Capitolul VI

După ce-şi primiră ordinele, războinicii celor două turnuri nu mai tărăgănară, nu se mai poticniră. Mişunând ca nişte furnici ocupate, se grăbiră să-şi ocupe poziţiile într-o tăcere disciplinată. În cinci minute, cele două tabere se aşezară în formaţie de patru rânduri, a câte zece oameni. Cei doi comandanţi se ţineau puţin mai într-o parte, în dreapta lui Baxter, supraveghindu-şi formaţiile.

Ei schimbară o ultimă privire, apoi fiecare se întoarse către oamenii săi şi răcni:

— Să înceapă războiul!

Odată cu aceasta, căpeteniile de rând ale fiecărei tabere înaintară în spaţiul degajat de circa cincisprezece metri dintre cele două grupuri.

Baxter merse încet, cu un pas uşor, deja concentrat în poziţia de luptă, cu sabia mare ridicată deasupra capului, pentru a lovi, cealaltă înălţată pentru a se apăra. Adversarul său cu cel puţin un cap mai înalt decât el, dar la fel de lat în spate şi musculos, nu îşi luă nici o precauţie. În timp ce se apropia, Baxter îl văzu zâmbind satisfăcut. Evident, se gândea că un om care lupta aproape gol şi atât de nervos, încât nu era în stare nici măcar să se ţină drept, avea să fie un adversar uşor. Baxter ştia că nu va reprezenta niciodată… un adversar uşor!

Erau la şase-şapte metri depărtare, când celălalt se puse în sfârşit în gardă. Dar o făcu cu un aer aproape nepăsător, parcă pentru a arăta că nu avea, într-adevăr, nevoie să-şi etaleze îndemânarea pentru a-l învinge pe Baxter. Acesta îşi permise un zâmbet. Un adversar prea sigur pe sine mergea la abator.

Îl lăsă pe războinicul Vulturului să treacă primul la atac. Omul se năpusti, fentă cu sabia scurtă la capul lui Baxter şi, în acelaşi timp, lama lungă încovoiată şuieră pe orizontală. Aceasta era destinată să treacă pe sub garda adversarului şi să-l taie pur şi simplu în două.

Însă sabia scurtă a lui Baxter săgetă atunci ca limba unui şarpe şi pară lovitura. Oţelul lovi cu un zgomot răsunător. Pentru o clipă braţul războinicului fu amorţit de violenţa şocului. În acel moment braţul stâng al lui Baxter se răsuci şi sabia sa scurtă se strecură sub lama lungă pentru a se înfige în coapsa expusă a adversarului. Între timp, cu braţul drept el îşi repezi sabia lungă peste coiful alb. Nu-l despică, însă lovitura fu suficientă pentru a-l doborî definitiv. Baxter se retrase printr-o săritură pentru a-l lăsa pe războinicul Vulturului să se prăbuşească greoi în faţă. De la primul asalt al omului şi până la ultimul său spasm lupta nu durase mai mult de treizeci de secunde.

Adversarul următor înaintă, aruncând o privire mai degrabă nervoasă şefului de rând doborât. Dar îşi reveni şi îi făcu semn lui Baxter că trebuiau să scoată cadavrul din cercul de luptă. Îl apucă de picioare, Baxter de umeri şi îl transportară într-o parte. Apoi se înfruntară, ambii în poziţie de luptă.

Al doilea Vultur nu era la fel de îndemânatic ca primul, dar rezistă mai mult, tocmai pentru că această lipsă de îndemânare îl împiedica să se năpustească asupra lui cum o făcuse primul. Se mulţumi să rămână în apărare şi Baxter trebui în cele din urmă să treacă la atac şi să-i spargă garda cu şase lovituri rapide. La cea de-a şaptea, Baxter îl atinse suficient de violent la umăr pentru a-i străpunge în acelaşi timp armura şi carnea. Ţâşni sângele, omul îşi scăpă din mâini ambele săbii şi coborî capul în semn de supunere. Baxter îl îndepărtă cu un gest şi îl aşteptă pe al treilea.

Acesta era cel mai înalt dintre războinicii pe care-i văzuse în Melnon. Avea cel puţin un metru nouăzeci şi cinci. Însă greutatea sa îl făcea mai lent şi, în aparenţă, această încetineală se extindea şi asupra spiritului său. Nu avea nici o idee de atac, cu excepţia şarjei nesăbuite, ca un taur furios, pentru a încerca să-i coboare garda şi să-l doboare doar prin forţa brută. Făcu acest lucru atât de furibund şi cu atâta perseverenţă, încât Baxter fu obligat să-l ucidă cu un revers la gâtlej pe deasupra deschizăturii gâtului armurii. Albul strălucitor deveni roşu de sânge. Omul gâlgâi, se înăbuşi şi se clătină. Baxter se retrase la timp pentru a nu fi strivit sub greutatea sa când se prăbuşi.

Fură necesari câte doi războinici din fiecare tabără pentru a transporta imensul cadavru pe margine. Spectacolul îl impresionase atât de mult pe următorul adversar al lui Baxter, încât acesta pomi la luptă deja învins. Nu făcu nici un efort pentru a se apăra şi mai puţin pentru a ataca. Pur şi simplu se năpusti asupra lui Baxter, urlând cât îl ţineau plămânii, agitându-şi amândouă săbiile ca nişte aripi ale unei mori de vânt, hotărât cel puţin să moară într-un mod spectaculos.

Nu reuşi nici atât. Baxter observase imediat că avea de-a face cu un copil. N-avea nici o poftă să-l ucidă şi chiar ar fi preferat să-şi asume el însuşi nişte riscuri pentru a evita acest lucru. Când tânărul fu lângă el, Baxter căzu într-un genunchi, atât de neaşteptat, încât cele două săbii ale atacatorului şuierară în gol. În acest moment şi înainte ca băiatul să-şi poată reveni, cele două lame încovoiate ale lui Baxter se înălţară. Miza pe propria sa rapiditate şi pe siguranţa privirii sale, ochind două ţinte foarte mici: cele două încheieturi subţiri ale mâinilor. Cele două săbii ale sale îşi atinseră ţinta şi ambele arme ale adversarului zburară cât colo. Baxter le arătă cu un gest, făcându-i semn tânărului să le ridice şi să spele putina. Apoi îi zâmbi.

— Data viitoare, fară panică, îl sfătui el. Astfel, vei supravieţui mai mult timp. Şi cred că vei supravieţui pentru a deveni un războinic celebru al Vulturilor, într-o bună zi… dacă eşti cumpătat.

Băiatul îl privi un moment cu nişte ochi atât de rotunjiţi, încât fu cuprins de îngrijorare. Încălcase cumva Înţelepciunea de Război, într-un fel sau altul? Apoi îşi dădu seama că puştanul încerca să-şi stăpânească lacrimile, lucru ce nu se potrivea deloc unui războinic al Turnurilor din Melnon.

— Mulţumesc, şefule de rând, murmură el, în sfârşit cu o voce înăbuşită şi, ridicându-şi armele, plecă clătinându-se.

Cel de-al cincilea fu învins cu uşurinţă, atât de uşor, încât Baxter se întrebă dacă omul n-o făcuse dinadins, pentru a evita rănile, moartea sau captivitatea. Cel de-al şaselea făcu mai multe eforturi, însă fără prea mult succes. Baxter angajă cu el o luptă corp la corp, atât de clasică pe cât o putea face cu două săbii încovoiate. Ridică un genunchi către piciorul adversarului şi, când celălalt se îndoi, îi trase o lovitură, cu latul lamei peste grumaz. De data asta, Baxter îşi asumă dreptul de a-l captura; războinicul urma să fie recuperat contra unei răscumpărări în natură sau în oameni din Poporul Inferior, pe care avea s-o fixeze Turnul Şarpelui.

În timp ce camarazii lui Baxter din rândul al treilea îl luau pe prizonier, el observă în ochii lor ceva asemănător cu respect amestecat cu teamă. Ridică din umeri. Fără îndoială, dăduse dovadă de rezistenţă, dar încă nu avusese nevoie de prea multă îndemânare. Până acum, adversarii săi fuseseră inabili, îngroziţi sau prea siguri pe ei. Ştia că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să înfrunte un Vultur la fel de bun ca Kir-Noz.

Cel de-al şaptelea războinic era iute, deloc impresionat de ceea ce văzuse. Avea o apărare excelentă şi nişte braţe rapide ca fulgerul şi masive ca ramurile unui stejar.

Din fericire, Baxter nu-şi dădu prea mult osteneala să-i învingă rezistenţa. Ataca fară încetare, cu vârful şi tăişul, în toate direcţiile şi cu toate vitezele posibile. În cele din urmă, îi străpunse garda cu vârful săbiei lungi. Acesta i se înfipse în gură, ceea ce-l făcu să dea înapoi, scuipând sânge şi dinţi. Şocul şi durerea îl făcură să-şi coboare pentru un moment garda şi Baxter lovi jos, în coapsă. Sângele ţâşni şiroi pe cizma albă şi războinicul îşi lăsă săbiile, înţelegând că pierduse, prea multă forţă şi repeziciune pentru a spera să facă faţă unui nou atac. Cum Baxter nu era pe deplin sigur de asta, îl lăsă să se întoarcă spre formaţia sa.

De această dată, intervalul între adversarii săi fu mai lung şi Baxter reuşi să arunce o privire în dreapta şi în stânga pentru a vedea cum se desfăşoară lupta. În al patrulea rând, în stânga sa, Vulturii şi Şerpii erau la egalitate, fiecare la cel de-al treilea războinic, câte o victorie fiecare. În dreapta sa, în cel de-al doilea rând, Şerpii aveau un avantaj clar. Şi aici ei erau la cel de-al treilea războinic al lor, iar Vulturii – la cel de-al cincilea. Înainte ca Baxter să reuşească să vadă ce se întâmplă în primul rând, cel de-al optulea adversar ieşi în faţă.

Dintr-o singură privire îşi dădu seama că acesta era cel mai periculos. Dacă Vulturii aveau un războinic la fel de strălucit ca Kir-Noz, cu siguranţă acesta era.

Omul înainta lent, grav, fără a scăpa nici o clipă din ochi figura lui Baxter, dar ţinându-şi săbiilor în poziţie chiar înainte de a se afla la loc deschis. Baxter făcu la fel. Şi nu trecu imediat la atac, ca în celelalte cazuri. Se încordă în poziţie defensivă şi pentru un moment cei doi adversari se învârtiră încet unul în jurul celuilalt.

Deodată, fară să dea cel mai mic semn de avertisment şi mai repede ca fulgerul, războinicul lovi. Baxter calculă traiectoria celor două lame încovoiate şi, într-o fracţiune de secundă, le ridică pe ale sale pentru a para, însă fu aproape prea târziu. Sabia lungă şuieră pe lângă urechea sa şi doar o răsucire frenetică a bustului îl salvă de o tăietură la braţ. Continuându-şi mişcarea, fandă în jos cu sabia scurtă, însă îşi greşi lovitura şi izbi lateral peste cuirasa albă.

Cei doi oameni începură din nou să se învârtă unul în jurul celuilalt. Nu se mai măsurau, deoarece fiecare ştia că va avea nevoie de toată forţa şi îndemânarea pentru a supravieţui, fără a mai vorbi de victorie. Învârtindu-se, îşi tot încrucişau fară încetare săbiile, scoţând constant scântei şi scrâşnete de oţel lovit. Şi lupta continua. Baxter se îngrijora din ce în ce mai mult. Nu putea sparge garda acestui adversar, ba chiar era conştient că n-o va mai putea ţine prea mult timp nici pe a sa. Omul era prea puternic, prea rapid. Baxter simţea cum îl cuprinde oboseala. Dacă încetinea, era pierdut.

Şi nu putea recurge la ştiinţa sa de luptă fără arme. Aceasta ar fi fost fără îndoială o încălcare a înţelepciunii de Război şi ar fi pus capăt oricărei speranţe de a se înălţa în ochii poporului Turnurilor din Melnon. Păcat, se gândi el, deoarece în mod evident războinicii nu aveau nici cea mai mică noţiune despre aceasta. Şi-ar fi putut surprinde total adversarul cu câteva lovituri de karate, poate suficient pentru a-şi recăpăta superioritatea. Însă era imposibil.

Oare, într-adevăr, aşa era? Un om dezarmat, în aparenţă, la discreţia învingătorului, pentru a fi ucis, capturat sau eliberat după dorinţa acestuia. Şi dacă acest om era dezarmat dar nu se supunea, ci vroia să continue să lupte? În acest moment, logica Înţelepciunii de Război ar fi trebuit să fie în favoarea egalizării cât mai mult posibil a riscurilor, pentru ambii oameni şi ambele turnuri. Dar dacă un om renunţă de bună voie la orice egalitate?…

Lui Baxter i-ar fi plăcut să fie la curent mai mult cu subtilităţile acestei faimoase înţelepciuni. Ar fi vrut să fie sigur că în raţionamentul său nu era nimic care ar fi dus la un dezastru. Însă nu prea putea să strige „Stop!” pentru a-l consulta pe Pen-Jerg. Aruncă o privire rapidă spre comandantul Şerpilor, care nu se mişcase de la începutul războiului. Figura sa era impasibilă ca o statuie de piatră, însă Baxter remarcă nişte picături de sudoare pe fruntea lui, care nu păreau să fie cauzate numai de căldura soarelui.

Se consacră din nou în întregime luptei, luând decizia. Era o aventură, cu toate neplăcerile pe care le presupunea aceasta. Şi trebuia să fie cât mai abil posibil pentru a nu risca să aibă necazuri cu Înţelepciunea de Război. Dar foarte curând trimise cât colo Înţelepciunea de Război şi subtilităţile sale rafinate, la toţi dracii şi aşteptă un moment prielnic. Spera că acesta nu va întârzia să apară. Urma să aibă nevoie de toată forţa şi rapiditatea sa.

Din fericire, adversarul său începuse şi el să obosească. Nu destul pentru a-i permite lui Baxter să-i străpungă garda, însă suficient pentru a-i da posibilitatea să câştige ici-colo câte o secundă. Omul reveni lă atac, apoi încă o dată şi încă o dată. A patra oară Baxter văzu combinaţia de lovituri pe care o pândea, la care spera. Îşi ţinea ambele săbii în gardă, însă destul de jos în momentul când celelalte două loviră.

Un dublu clangg! Baxter desfăcu ambele mâini şi lăsă armele. Acestea căzură la pământ cu un zgomot surd. Celălalt se uită la ele, apoi examină figura lui Baxter şi nu observă pe ea nici o urmă de supunere. Însă înţelepciunea de Război era explicită:

— Mi te predai ca prizonier? întrebă el.

Reuşi să nu-şi trâmbiţeze prea mult victoria, însă era evident că era foarte mulţumit de sine. Baxter îşi închipuia ce onoare ar fi fost pentru acest soldat să priveze Turnul Şarpelui de un războinic atât de redutabil. Îi zâmbi, arătându-şi toţi dinţii într-o grimasă de sfidare.

— Deloc, prietene. Vei avea parte de cadavrul meu sau de nimic… doar dacă, bineînţeles, nu voi avea parte eu de al tău.

Războinicul avu nevoie de un moment pentru a-şi reveni din uluire. Ca şi Kir-Noz, el rămase cu gura căscată, cu ochii cât cepele, de parcă Baxter s-ar fi transformat subit într-un animal ciudat. În sfârşit, scutură din cap.

— Eşti sigur de asta, războinice? N-aş vrea să te dezonorez, după ce te-am văzut luptând atât de grozav. Cu siguranţă vei fi admis pentru răscumpărare.

— Fără nici o îndoială, replică Baxter. Să zicem că prefer moartea, chiar şi unei capturări onorabile. Şi apoi să vedem dacă poţi duce cadavrul meu în Turnul Vulturului sau dacă eu îl voi duce pe al tău în Turnul Şarpelui.

Omul scutură din nou din cap, închipuindu-şi că avea de-a face cu un nebun. Nu putea refuza să reia lupta, însă era evident că aceasta nu-l încânta. Baxter simţi o undă de regret pentru că-şi folosea planul împotriva acestui om, însă îi trecu repede când celălalt se năpusti la atac. Sabia lungă se ridică foarte sus şi coborî şuierând, ţintind capul şi încercând să-l crape ca pe un pepene galben.

Baxter se ghemui, apoi cu o detentă bruscă a picioarelor sări sub sabia care cădea. Simţi lama tăindu-i umărul, dar în aceeaşi clipă pumnul său se zdrobi de figura războinicului. Capul acestuia fu aruncat în spate, dar el uită pentru o clipă că mai ţinea sabia scurtă, astfel încât ar fi putut cu uşurinţă să-şi străpungă lateral adversarul.

Baxter profită de acest moment prielnic pentru a-i înşfăca braţul stâng şi a-i răsuci încheietura mâinii. Războinicul Vulturului trecu în zbor planat pe deasupra umărului său într-o aruncătură de judo perfectă. Lovi atât de violent solul, încât se pomeni cu răsuflarea tăiată şi îşi lăsă din mâini armele. Înainte ca să-şi poată recăpăta respiraţia sau săbiile, Baxter îngenunchease pe pieptul lui, cu ambele mâini strânse în jurul grumazului. Cea mai uşoară zdruncinătură a braţelor sale puternice i-ar fi rupt gâtul. Şi celălalt înţelegea perfect acest lucru. Când îşi recăpătă suflul, el mişcă din buze şi, în cele din urmă, reuşi să articuleze două cuvinte cu o voce răguşită:

— Mă predau.

Baxter izbucni în râs.

— Cu atât mai bine. Deoarece nici eu nu vreau să te ucid. Ridică-te, ia-ţi săbiile şi întoarce-te în rândurile Turnului Vulturului.

Războinicului îi trebui un minut bun pentru a înţelege că Baxter îl lăsa să plece liber. Când în cele din urmă această idee pătrunse în capul său, ea păru să-i redea pe loc toată vitalitatea. Se ridică printr-o săritură, de parcă fusese culcat de un furnicar, îşi apucă ambele arme şi se întoarse spre tabăra sa, atât de repede cât îl ţineau picioarele. Baxter îşi recupera săbiile şi se lasă pe vine, pentru a-şi aştepta cel de-al nouălea adversar. Spera din tot sufletul ca oamenii rămaşi din cel de-al treilea rând al Vulturilor să fie cu toţii nişte copii sau nişte bătrâni. Nu se simţea suficient de puternic să înfrunte pe altcineva.

Cel de-al nouălea înaintă în cele din urmă – şi cel de-al zecelea la fel. Unul lângă altul merseră încetişor către Baxter, se opriră şi îşi aruncară la pământ săbiile. Din gâtlejurile războinicilor celor două turnuri ţâşniră strigăte, urlete. Strigăte de stupefacţie ale Vulturilor, urlete de bucurie şi de triumf ale Şerpilor. Chiar şi Şerpii răniţi aclamau.

Comandantul Zef-Dron se apropie, clătinând din cap, de parcă nu-i venea să-şi creadă ochilor. Înaintă spre Pen-Jerg şi îi spuse cu o voce răsunătoare:

— Pen-Jerg, îi declar pe Vulturi învinşi în războiul de astăzi. Turnul Şarpelui este învingător.

Apoi clătină din nou din cap şi continuă pe un ton mai puţin oficial:

— Nu-mi vine să cred. Opt Vulturi învinşi de acest războinic şi doi oameni care refuză să-l înfrunte. Când mă gândesc… Şi eu care credeam că va fi făcut bucăţele de primul său adversar! Hei, voi, ceilalţi! strigă el, întorcându-se spre oamenii săi. Eliberaţi-i pe prizonierii Şarpelui şi adunaţi-i pe morţii şi răniţii noştri. E timpul să ne întoarcem la turnul nostru.

Pe Vulturi nu-i mai interesa deloc continuarea evenimentelor. Zăpăciţi, tăcuţi, aceştia se supuseră. În câteva minute coloana lor se aranjă din nou în formaţie şi plecă, traversând Câmpul-de-Luptă, către imensa siluetă a turnului lor strălucitor. Doar urmele de cizme şi dârele de sânge deja uscat de soare dezvăluiau că aici avuse loc un război.

Şerpii şi martorii asistaseră şi ei în tăcere la plecarea Vulturilor, de parcă isprava lui Baxter i-ar fi lipsit de grai. Când coloana de războinici în alb aproape dispăruse, martorii se ridicară şi începură să se împrăştie. Baxter urmări cu o atenţie deosebită contingentul bine antrenat al Turnului Leopardului. Aceştia cel puţin păreau că vor să mai rămână. Nu se aranjară decât cu regret în două rânduri perfecte şi, în cele din urmă, plecară în pas cadenţat, cântând un cântec de marş.

Plecarea Leoparzilor dădu semnalul. Aceştia ieşiră brusc din muţenia lor şi, într-un tumult de strigăte asurzitoare, toţi cei care puteau merge se năpustiră, îl înconjurară pe Baxter. Acesta simţi zeci de mâini pipăindu-l, trăgându-l în toate părţile, ridicându-l. Se întrebă pentru o clipă dacă urma să fie rupt în bucăţi de propriii săi prieteni după ce supravieţuise unei dimineţi întregi, de luptă.

În cele din urmă, mulţimea se împrăştie. Baxter se pomeni călare pe umerii a doi dintre cei mai înalţi războinici, ţinut în echilibru de mâinile altor şase care se împingeau. O nouă ovaţie se înălţă când apăru în văzul tuturor.

Şi apoi vocea tunătoare a lui Pen-Jerg acoperi strigătele.

— Războinici ai Turnului Şarpelui, aclamaţi-l pe noul războinic de prim rang… Baxter!

De această dată, aclamaţiile fură atât de asurzitoare, încât Baxter ardea de dorinţa de a-şi astupa urechile cu mâinile.