Capitolul III

Mai întâi Baxter fu conştient de un zumzăit provocat de insecte. Acestea se găseau în iarba înaltă, care creştea în jurul capului său, cuprins de durere. Auzindu-le, avu o surpriză plăcută. După zgomotul de coşmar al trecerii sale din Dimensiunea Normală, nu s-ar fi mirat dacă ar fi surzit. Poate că sunetul nu avusese nici o realitate fizică? Acesta putea fi o simplă halucinaţie produsă în creierul său care se zbătea sub influenţa ordinatorului lordului Leighton.

Iarba nu era numai înaltă, ci rigidă şi ascuţită. Îi înţepa şi zgâria pielea goală. Lent, anevoie, conştient de durerea atroce din capul său, Baxter se ridică şi privi înjur. Mişcarea sperie insectele, care tăcură sau se străduiră s-o şteargă iute. Unele zburară prin faţa ochilor lui, ca nişte uşoare fulgere sclipitoare, nişte pete roşii, negre, violete. Zumzăitul se îndepărtă, iarba încetă să mai tremure.

Se lumina de ziuă şi o ceaţă matinală plutea în aer deasupra solului. O licărire aurie pe cer anunţa iminenta apariţie a soarelui; ziua promitea să fie frumoasă. Dar în fâşiile învolburate de pâclă se înălţau şase gigantice forme întunecate, înalte şi sinistre. Se ridicau la o înălţime extraordinară, circa doi kilometri, dacă putea aprecia corect distanţa în ceaţă. Totuşi forma lor era mult prea regulată pentru a fi naturală.

Baxter se ridică în picioare şi, cum ceaţa începea să se împrăştie, îşi dădu seama că se afla la poalele celui de-al şaptelea dintre aceste turnuri gigantice. Toate şapte formau un cerc enorm, cu diametru de cel puţin cinci kilometri. În centru, desluşea un spaţiu degajat, înfundat, de circa opt sute de metri lăţime, perfect rotund. Aici solul era gol, neted, ca un teren de manevre sau un loc pentru defilare. Era pavat cu dale gălbui, care reflectau din ce în ce mai strălucitor soarele care răsărea.

Baxter ridică ochii pentru a examina turnul care îl domina. Fu nevoit să-şi răsucească gâtul, reuşind cu greu să-i zărească vârful. Aproape că ameţi. Edificiul se înălţa atât de sus, pe o temelie atât de subţire, încât se aştepta să-l vadă deodată clătinându-se şi năruindu-se peste el, zdrobindu-l de stâncile şi vegetaţia deasă care-l înconjura.

Cele şapte turnuri păreau la fel de identice ca şapte maşini de aceeaşi marcă şi model care ies de pe aceeaşi bandă… cu excepţia culorilor. Cel care-l domina pe Baxter era de un verde-închis strălucitor, care îi amintea de un fruct copt de avocado. Făcând ocolul cercului, de la stânga la dreapta, celelalte erau portocaliu, azuriu-închis, galben-auriu, roşu strălucitor, negru mai şi alb sclipitor. Cu excepţia celui negru, erau toate atât de netede şi lustruite, încât soarele care se reflecta pe laturile lor îl orbea.

Fiecare dintre cele şapte turnuri se înălţa la aproape doi kilometri pe o temelie a cărei latură nu avea nici o sută cincizeci de metri. Baxter nu era expert în arhitectură, însă era în stare să. Recunoască o tehnologie de construcţie avansată cu zeci de ani, dacă nu cu secole, faţă de tot ce era cunoscut în Dimensiunea Normală. De unde se iviseră aici aceste şapte turnuri, aparent izolate? Ceaţa se împrăştiase acum aproape în întregime. Nu reuşea să vadă vreo urmă a altor edificii dincolo de cercul turnurilor şi nici un semn că acestea ar fi locuite.

Îşi ridică din nou privirea către cel verde. În acel moment obţinu pe neaşteptate răspunsul la întrebarea cu privire la eventualii locuitori. De jur împrejurul fiecăruia dintre cele şapte turnuri, la vreo şaizeci de metri de sol, era un balcon cu lăţimea de circa cincisprezece metri. Nişte siluete minuscule, ce păreau aşa din cauza distanţei, tocmai se iviseră pe acest balcon, deasupra lui Baxter. Nu putea spune din primul moment dacă vedea nişte fiinţe umane sau nişte creaturi fantastice şi poate mai puţin simpatice.

Şi apoi una dintre siluete înaintă până la marginea balconului. Fără a se opri, fără a ezita, ea mai făcu un pas în gol. Baxter îşi reprimă un strigăt şi făcu ochii mari. Se aştepta s-o vadă plonjând şi zdrobindu-se de stâncile şi tufişurile de la bază.

Dar nu. Silueta părea să plutească, coborând lent, de parcă nu cântărea mai mult decât un balon de săpun. În timp ce cobora, Baxter îşi dădu seama că era un bărbat îmbrăcat din cap până-n picioare în acelaşi verde-închis ca şi placajul turnului. I se păru, de asemenea, că desluşeşte o sabie strălucind în soare la centura omului.

Pentru o clipă, se întrebă dacă n-ar fi trebuit să se ascundă, pentru a aştepta derularea evenimentelor. La baza turnului erau suficiente adăposturi. Un brâu de grohotiş, stânci, tufişuri, copaci ofiliţi, ierburi înalte şi mici văgăune se întindeau pe aproape o mie cinci sute de metri în jurul turnului verde. Celelalte şase păreau de asemenea înconjurate de aceeaşi perdea de vegetaţie părăsită. Oare aceşti oameni păstrau terenurile respective într-un scop recreativ – ca nişte parcuri – sau pur şi simplu nu aveau nici un interes pentru ele? Baxter îşi aminti de Visătorii din Xura, care lăsaseră un oraş întreg pradă ruinelor în timp ce ei se cufundau în visurile lor{1}.

Se opri, înţelegând că încerca să se dedea unei analize nu numai premature, ci şi inoportune. Bărbatul în verde era acum la mai puţin de treizeci de metri deasupra capului său şi continua să coboare uniform. Indiscutabil, omul avea o sabie – nu, două – la centură. Pe cap avea un coif cilindric, cu nişte plăci care îi protejau obrajii şi o creastă pe care fremăta un panaş din pene verzi. Era absolut evident un războinic.

Baxter înţelegea acum de ce omul cobora fără efort. Era agăţat de un gen de trapez zburător. Trei bare solide dintr-un metal verde strălucitor formau un triunghi echilateral. Războinicul stătea în picioare pe una dintre bare şi se ţinea de nişte curele fixate de cadrele laterale. Însă Baxter nu vedea nici o frânghie, nici un fir metalic fixat de trapez. Oare aceşti oameni învinseseră cumva gravitaţia, precum neobişnuiţii meneli din lumea Stăpânului Gheţarilor? Aceasta era interesant, însă Baxter îşi mai aminti o dată că nu era momentul să se lase pradă acestui joc al analizei şi ipotezei.

Oare trebuia să se bage în adăpost sau să meargă în întâmpinarea războinicului? Aproape că era prea târziu să se ascundă. De altminteri, mai devreme sau mai târziu tot va fi nevoit să facă cunoştinţă cu locuitorii acestei dimensiuni. Totul lăsa să se înţeleagă că aici existau nişte lucruri care meritau să fie aduse în Dimensiunea Normală. Civilizaţiile avansate le ofereau mereu ceva nou, iar acest popor părea realmente foarte avansat.

În momentul când Baxter luă această decizie, războinicul în verde atinse pământul. Acesta nu rămase până la sfârşit pe trapezul său, ci sări de pe el de la mai puţin de trei metri înălţime, pentru a ateriza cu o rostogolire perfectă, ca un acrobat sau paraşutist. Baxter luă aminte cu atenţie. Aceasta presupunea un nivel de antrenament ridicat al soldaţilor din această dimensiune. Bărbatul se ridică aproape instantaneu în picioare şi, în timp ce trapezul ateriza lângă el, îl ridică şi duse spre gură extremitatea superioară a triunghiului. Probabil că în trapez era un microfon, însă vocea războinicului era destul de puternică pentru a fi auzită de pe balcon, cu şaizeci de metri mai sus, fară nici un sprijin electronic. Baxter îl auzi limpede, ascuns în spatele unui tufiş, la vreo treizeci de metri.

— Eu, Kir-Noz, războinic de prim rang al Turnului Şarpelui, declar că sunt primul la sol în această zi de război împotriva Turnului Vulturului. Fie ca cei care ţin Cartea Onoarei să noteze acest lucru.

Războinicul lăsă să cadă trapezul şi desfăcu ambele braţe, scoţându-şi din teacă săbiile. Acestea străluciră la soare, ambele curbate, ambele cu mânerul verde emailat, una lungă şi alta mai scurtă. Apoi le băgă înapoi în teacă şi se îndepărtă încet de baza turnului, uitându-se unde punea piciorul.

Parcursese vreo cincisprezece metri când Baxter se ridică din tufişul său. Războinicul făcu nişte ochi buimaci în faţa acestei apariţii neaşteptate şi rămase cu gura căscată, cu o înfăţişare complet idioată. Baxter făcu doi paşi înainte, întinzând ambele mâini desfăcute într-un gest de pace.

— Salut, războinice, zise el.

Baxter putea fi sigur că războinicul avea să-l înţeleagă, tot aşa cum şi el însuşi avea să-i înţeleagă graiul. În timpul trecerii în Dimensiunea X, regiunile creierului lui Baxter care dirijau vorbirea şi limbajul se transformau. Datorită acestor schimbări, el debarca de fiecare dată într-o nouă dimensiune cunoscând instinctiv limba locală. Acest fapt nu-l mai surprindea atât de mult ca în primele sale călătorii, dar încă nu înţelegea prea bine motivele. (Nu mai mult ca lordul Leighton, de altfel.) Această capacitate nu era mai puţin preţioasă în această a cincisprezecea incursiune decât cu ocazia celei dintâi. Limbajul semnelor era perfect în romanele de aventuri, în situaţiile reale, unde viaţa putea depinde de un mesaj repede transmis şi corect înţeles.

Văzând că războinicul era prea zăpăcit pentru a-i răspunde, reluă:

— Numele meu este Baxter. Eu vin paşnic să vizitez poporul Turnului Şarpelui, dintr-un ţinut îndepărtat numit Anglia. Vreau să vorbesc cu căpeteniile Turnului Şarpelui.

Aceste cuvinte părură să-l readucă la viaţă pe războinic. Maxilarul său se închise la loc, clănţănind şi mâinile sale coborâră pe mânerele săbiilor.

— Nu eşti din Melnon?

— Ce este Melnon? întrebă Baxter.

Omul îl privi de parcă tocmai întrebase „Ce este soarele?” sau „Ce este ploaia?”

— Melnon este lumea, replică el cu răceală. Eşti din această lume, da sau nu?

— Am venit în lumea zisă Melnon din Anglia. Vin cu intenţii paşnice.

— Spui că vii de Dincolo?

Cu un braţ războinicul cuprinse orizontul din spatele cercului de turnuri.

— Dacă tot ceea ce se găseşte în afara turnurilor din Melnon este Dincolo, atunci îţi răspund – da, vin de Dincolo.

Baxter nu prea ştia dacă faptul de a fi de „Dincolo” va face să fie considerat drept un monstru sau un zeu. Prin urmare, se strădui să nu fie prea categoric. Însă aceste subtilităţi erau în aparenţă de prisos, cel puţin în ceea ce-l privea pe acest războinic.

— Nu poţi fi de Dincolo. Pentru că aceasta nu-i o lume şi nu există oameni altundeva decât în lume. Faci parte din Poporul Inferior al unuia din celelalte turnuri. Sau poate că… (războinicul ezită de parcă se pregătea să folosească un limbaj obscen) unul din celelalte turnuri a renegat înţelepciunea de Război a Melnonului. Ele trimit oameni în Pământurile Necultivate până la poalele Turnului Şarpelui pentru a pune mâna şi a-l ucide pe primul la sol! strigă Kir-Noz scoţându-şi din teacă ambele săbii, care se ridicară şuierând. Turnul care a dat uitării înţelepciunea de Război a Melnonului îşi va plăti îndrăzneala la timpul respectiv. Însă tu o vei plăti imediat!

Acestea fiind spuse, omul se năpusti asupra lui.

Baxter nu fu luat prin surprindere. Încă de la primele cuvinte de ameninţare, el se dăduse înapoi doi paşi şi se ghemui, în gardă, în timp ce Kir-Noz încă vorbea, examinase solul de la picioarele sale, căutând nişte pietre de mărime convenabilă. Nu existau. Atunci când Kir-Noz se năpusti, Baxter îşi încordă muşchii şi sări cu amândouă picioarele odată, fară elan, dintr-un singur salt, pentru a cădea înapoi cu doi metri mai la dreapta. Kir-Noz se deplasa prea repede pentru a se opri. El şarjă direct spre locul unde se aflase Baxter. Săbiile sale despicară golul cu o furie care ar fi fost îngrozitoare dacă nu ar fi fost atât de ridicolă. În sfârşit, îşi curmă elanul, se întoarse şi îşi văzu adversarul în picioare într-o parte.

Kir-Noz reveni la atac. Baxter făcu un nou salt într-o parte, încă o dată Kir-Noz îşi continuă avântul. Când secvenţa se repetă pentru a treia oară, Baxter începu să-şi pună întrebări cu ce gen de războinic avea de-a face. Nu prea înţelegea dacă acesta era cam slab cu duhul, pe jumătate orb sau fusese atât de prost antrenat, încât nu învăţase niciodată să-şi ţină adversarul sub observaţie. Consideraţia pe care o avea la început despre calităţile soldaţilor din această dimensiune se diminuă considerabil.

Incompetenţa lui Kir-Noz urma să-i fie benefică. Nu dorea deloc să-l ucidă pe acest războinic. Dar dacă Kir-Noz ar fi fost capabil, cât de cât, Baxter ar fi avut destulă bătaie de cap să treacă neînarmat peste barajul scânteietor al celor două arme ascuţite. Lucrurile erau aşa cum erau, avea tot timpul pentru a inventa diverse şiretlicuri. Între timp continua să sară în părţi pentru a evita şarjele de taur ale lui Kir-Noz. Anii îndelungaţi de antrenament de luptă cu mâinile goale îi acutizaseră reflexele şi îi transformaseră muşchii picioarelor în arcuri de oţel; prin urmare, era sigur că putea continua să evite aceste atacuri necugetate. Dar nu dorea deloc să-l ucidă pe războinic.

Încetul cu încetul, Baxter îl atrase pe Kir-Noz în iarbă, pe stânci, din ce în ce mai departe de Turnul Şarpelui. Vroia ca ceilalţi, sus pe balcon, să poată vedea ce i se întâmplă tovarăşului lor. Când Kir-Noz reveni la atac pentru a noua oară, erau la cel puţin o sută de metri de baza edificiului, într-un mic câmp presărat cu moviliţe de pământ şi iarbă. Când Baxter sări într-o parte, se lăsă să cadă pe genunchii îndoiţi. Mâinile sale smulseră doi pumni de ţărână. Se ridică repede şi se înfăţişa războinicului, care îşi stăvilea încă o dată elanul.

— Hei, Kir-Noz! strigă el. Sunt aici, înţelept războinic al Turnului Şarpelui. De ce sunt atât de greu de dibuit?

Tonul ironic îi provocă celuilalt o explozie de furie.

— Când te voi ucide, Baxter, o voi ruga pe regina Mir-Kasa să trimită un mesaj turnului tău. Ai tăi au insultat grav înţelepciunea de Război a Melnonului, trimiţând să ne urmărească un om care nu poartă sabie, dar care sare şi gesticulează ca un copilaş din Poporul Inferior care se joacă în gunoi!

— Cu siguranţă, ripostă Baxter râzând. Probabil stăpânii mei nu înţeleg nimic din înţelepciunea de Război a Melnonului. Şi când mă vei ucide le vei putea spune orice. Dar mai întâi trebuie să mă ucizi. Deci, hai, Kir-Noz! Arată-mi ce ştie să facă un războinic al Turnului Şarpelui în afară de a-şi agita săbiile de parcă ar alunga nişte muşte de pe o grămadă de murdărie!

Acest ultim sarcasm îl scoase din răbdări pe Kir-Noz. Începu să chelălăie, să urle, să mârâie ca o fiară sălbatică şi se năpusti din nou asupra adversarului. De această dată, în loc să sară, Baxter îşi destinse ambele braţe şi aruncă cei doi bulgări de pământ în faţa agresorului său.

Însă aceştia nu-şi atinseră deloc ţinta. Kir-Noz îi văzu venind şi într-o clipită cele două săbii încovoiate ale sale şuierară şi loviră, încrucişându-se cu viteza fulgerului. Ambii bulgări se dezintegrară într-un nor de praf şi iarbă ciopârţită.

Viteza reacţiei lui Kir-Noz fusese cu mult mai mare decât ar fi crezut Baxter. Însă propriul său antrenament era cu mult mai bun şi reflexele sale la fel de rapide. Înainte ca praful bulgărilor să fi căzut, el se năpusti asupra războinicului. Răsucindu-se pe piciorul stâng, îşi balansă piciorul drept cu o viteză pe care Kir-Noz însuşi nu era în stare nici s-o egaleze, nici s-o pareze. Piciorul lui Baxter avea o bătaie mai lungă decât sabia mare şi îl atinse pe Kir-Noz în burtă în timp ce cele două lame coborau. Războinicul se îndoi ca un briceag, poticnindu-se de-a-ndărătelea, însă nu-şi lăsă armele din mână. Baxter continuă să avanseze, îşi repezi tăişul mâinii peste încheietura stângă a lui Kir-Noz şi înşfacă din zbor sabia cea mai scurtă în timp de cădea.

Destul de straniu, vederea uneia dintre săbiile sale în mâna lui Baxter păru să-l reînsufleţească pe Kir-Noz. El respiră mai normal, se îndreptă şi îşi examină adversarul. Baxter îi susţinu, privirea cu un respect considerabil. Antrenamentul războinicului putea fi limitat, însă era indiscutabil rapid şi ştia să încaseze loviturile extraordinar de bine.

— Hei, Kir-Noz! Oare voi nesocoti înţelepciunea de Război a Melnonului dacă te atac cu această sabie contra celei pe care ţi-am lăsat-o?

Kir-Noz păru nehotărât.

— Ar fi mai bine să consult Consiliul înţelepciunii, mormăi el. Ei nu…

— Nu sunt aici, interveni Baxter. Haide, Kir-Noz. Zici că eşti războinic de prim rang. Aceasta cu siguranţă ar trebui să-ţi permită să decizi cum să ucizi un duşman. Cine sunt războinicii de prim rang din Turnul Şarpelui? Nişte copilaşi care se ţin scai de fustele mamei lor? Poate chiar nişte copilaşi din Poporul Inferior?

Kir-Noz chelălăi ca un dement şi se năpusti asupra lui. Dacă nu s-ar fi resimţit încă în urma atacului violent, poate că Baxter ar fi fost mort pe loc. Însă sabia lungă a lui Kir-Noz şuieră la doar câţiva centimetri de urechea sa. Fu nevoit să pareze frenetic cu sabia scurtă pentru a respinge reversul îndreptat asupra burţii sale. Consideră preferabil să se ţină din nou la distanţă.

Însă acum că îl avea pe Baxter la îndemână, Kir-Noz era ultimul om din Melnon care l-ar fi lăsat să-i scape. Reveni la atac cu sabia sa scânteind într-o cascadă de lovituri, pe care Baxter le pară cu destulă greutate, în ciuda forţei şi îndemânării sale. Îşi dădu seama că începea să-şi piardă suflul, că picioarele sale protestau. În timp ce soarele urca pe cer, sudoarea începu să curgă şiroaie de pe el, să-i înţepe ochii, să-i facă mâna să alunece de pe mânerul armei. Şi Baxter începu să bănuiască faptul că rezistenţa lui Kir-Noz ar putea fi într-adevăr mai mare decât a sa. Acesta era un gând foarte îngrijorător. Însemna că ar trebui să treacă el însuşi la atac înainte de a obosi şi, mai mult, a-şi pierde rapiditatea.

Şi, ceea ce era şi mai important, trebuia să atace cu sabia. Acum era evident că în Melnon lupta era extrem de stilizată, conform „înţelepciunii de Război”. Dacă vroia să-şi întărească propria reputaţie şi să se facă bine văzut, va trebui să-l învingă pe Kir-Noz cu armele şi după regulile Melnonului. Şi nu vroia deloc să-l ucidă pe om. Kir-Noz era puternic, redutabil, iar dacă era învins într-o astfel de manieră încât să-şi respecte adversarul, ar fi devenit cu siguranţă un aliat preţios.

Odată lămurindu-şi bine toate acestea în mintea sa, Baxter înţelese că trebuia să acţioneze fară întârziere. Sabia lui Kir-Noz îl zgâriase de două ori, lăsând nişte tăieturi subţiri sângerânde. Tăişul trebuia să fie ascuţit ca un brici. Având în vedere greutatea lamei, tăişul ar fi tăiat carnea şi osul ca hârtia. Baxter ştia acum că nu putea risca nici cea mai uşoară rană a săbiei lui Kir-Noz.

Războinicul de prim rang purta nişte cizme verzi la jumătatea pulpei piciorului, cu tălpi grele. Baxter remarcă deodată că acesta arunca mereu o privire rapidă spre sol înainte să fandeze. Bineînţeles! Era obişnuit să lupte pe teren neted, nivelat. Poate acest câmp de manevre atât de bine nivelat din centrul cercului era o arenă de luptă pentru războinicii celor şapte turnuri? La rândul său, Baxter era desculţ. Şi oriunde, în orice moment, avea agilitatea unei capre-negre şi o stabilitate la fel de sigură. Pas cu pas, începu să se retragă către un spaţiu acoperit cu pietriş şi bolovăniş, atrăgându-l pe Kir-Noz în urma sa. Însă acesta era în prezent mult prea absorbit de dorinţa sa de a-i veni de hac acestui duşman exasperant pentru a se uita încotro se îndreaptă. Prin urmare, îl urma pe Baxter de parcă ar fi fost în lesă.

Baxter ajunse la marginea terenului accidentat. Îl văzu pe Kir-Noz uitându-se la pietriş şi bolovani. Războinicul recunoscu un sol înşelător, însă continuă să avanseze furibund, vădit hotărât să nu mai piardă timpul. Fanda şi avansa atât de repede, încât Baxter abia avea timp să se retragă.

În cele din urmă, piciorul lui Kir-Noz se sprijini pe un bolovan care se clătina. Nu se clătină cu totul, dar pentru o fracţiune de secundă fu nevoit să lupte pentru a nu-şi pierde echilibrul. În timp ce piciorul îi aluneca de pe piatră, el se afundă în pământul moale, atât de profund, încât pietrişul îl acoperi. Kir-Noz se aruncă într-o parte, încercă cu disperare să-şi smulgă piciorul din pământ şi pentru o clipă se pomeni într-un echilibru instabil.

Baxter profită imediat de asta. Printr-un salt se năpusti peste Kir-Noz cu sabia sa scurtă, lovind cu vârful în abdomenul îmbrăcat în platoşă cu toată forţa şi rapiditatea de care mai dispunea. Simultan îşi repezi tăişul mâinii stângi peste braţul drept, înarmat cu sabia lungă. Lovitura în abdomen îl răsturnă pe spate pe Kir-Noz. Îşi ridică arma, însă tăişul dur al mâinii lui Baxter se repezi a două oară. Îi simţi plesnind osul braţului şi auzi suspinul şuierător al lui Kir-Noz care îşi reprima un urlet de durere. Atunci Baxter se lăsă să cadă într-un genunchi lângă războinicul doborât la pământ şi îi smulse sabia din mâna nemişcată. Apoi se ridică şi îi apropie vârful de gâtlej.

— Ei bine, Kir-Noz, te-am învins cu armele tale. Ba chiar te-am învins cu o sabie scurtă contra uneia lungi. Ce spune Înţelepciunea ta de Război despre aşa ceva?

Kir-Noz păstră pentru un moment tăcerea, muşcându-şi buza şi strâmbându-se de durere, cu faţa plină de sudoare. Baxter desfăcu curelele coifului cilindric şi îl scoase. Gestul păru să-l învioreze puţin pe Kir-Noz.

— Nu ştiu ce spune Înţelepciunea de Război despre ceea ce ai făcut tu, Baxter. Poate pentru că nimeni în Melnon n-ar fi crezut că ceea ce ai făcut adineaori se poate întâmpla. Sunt un războinic de prim rang al Turnului Şarpelui de peste zece ani, am participat la peste cincizeci de războaie duse în conformitate cu Înţelepciunea de Război fără a vedea vreodată un războinic ca tine. Într-adevăr, pretinzi că eşti de Dincolo?

— Anglia nu se află nicidecum în Melnon, aceasta-i sigur, confirmă Baxter cu un zâmbet larg.

Kir-Noz reuşi şi el la rândul său să surâdă slab.

— Nu, într-adevăr. Poate chiar ar fi mai bine să spui că eşti de Dincolo. Altminteri, n-ai putea fi decât un războinic al unuia dintre celelalte turnuri. Chiar s-ar putea crede că faci parte din Poporul Inferior şi îţi părăseşti Casta pentru a te refugia în alt turn. În ambele cazuri vei fi ucis. Însă dacă spui că eşti ceva care nu-şi găseşte locul în legea şi tradiţiile noastre… în sfârşit, cel puţin nu vei fi ucis până când Consiliul Înţelepciunii nu va elabora nişte legi pentru a regla cazuri asemănătoare cu al tău. Şi poate că nu vei fi ucis deloc. Poate…

Kir-Noz nu reuşi să-şi ducă la bun sfârşit fraza. Baxter se ridică printr-o săritură, agitând ambele săbii şi scoţând o înjurătură. Kir-Noz se ridică anevoie într-un cot şi privi în jurul său.

De parcă ar fi apărut din pământ, vreo patruzeci de războinici în verde formau un cerc mare în jurul lor. Feţele de sub coifuri nu erau deloc amabile.