Capitolul XV

Baxter regla curelele ramei de transport pentru a o face cât se putea de confortabilă. Din fericire, n-avea s-o care decât câţiva kilometri. Două ore de marş cu pas rapid trebuiau să le permită să ajungă, lui şi lui Kun-Rala, la picioarele Turnului Leopardului, unde aveau să aştepte cei pe care Bryg-Noz avea să-i conducă prin subterană. Precum şi, spera Baxter, un comitet amical de primire din Turnul Leopardului.

Până acum totul se desfăşurase perfect. Bryg-Noz era un om cu experienţă, care se mărginise la un plan foarte simplu. Peste jumătate din contingentul său trebuia să rămână în Turnul Şarpelui, minuţios ascuns. Aceştia aveau să fie gata să intre în acţiune când venea momentul cuceririi turnului. Cei două sute de războinici vajnici îşi vor urma căpetenia prin tunel pentru a alcătui, odată ajunşi în Turnul Leopardului, nucleul unei „armate de eliberare”. Aveau să plece noaptea şi dimineaţa aveau să fie departe. În acest timp Baxter şi Kun-Rala trebuiau să urce în sala de lucru unde erau ascunse baghetele mari şi să ia cel puţin douăsprezece. După care urmau să folosească elevatoarele pentru a coborî la nivelul solului şi să se alăture primului grup.

— Gata? o întrebă Baxter pe Kun-Rala.

— Gata.

Ea îşi scoase bagheta din teaca agăţată de centironul de maistru, adoptă o expresie posacă şi arătă spre scară. Baxter luă la rândul său înfăţişarea unui câine bătut, care se potrivea foarte bine unei creaturi din Poporul Inferior şi îşi târî picioarele până la uşă. Dacă putea păstra această expresie, era aproape sigur că n-avea să-l recunoască nimeni. Era plin de grăsime şi praf, iar capul său fusese ras în întregime.

Urcară încet pe scara secretă pentru a-şi cruţa forţele. Când ieşiră în coridor, se îndreptară spre puţul Poporului Inferior. Kun-Rala ar fi preferat să continue pe jos până la sala de lucru, cu peste o sută de metri mai sus, însă Baxter o făcu să-şi schimbe hotărârea. La această oră din noapte era puţină lume, din Poporul Superior sau Inferior, care se plimba, cu excepţia câtorva grupuri de lucru ca şi ei. Iar economia de timp şi de energie ar fi fost preţioasă, mai cu seamă dacă ar fi fost obligaţi să lupte. Baxter spera că nu, însă nu putea fi sigur.

Fură nevoiţi să parcurgă peste şaizeci de metri pe teren descoperit, prin culoar, de la uşa scării la puţ. Întâlniră un grup de lucru din Poporul Inferior condus de un candidat la rangul de maistru, care se înclină în faţa lui Kun-Rala, însă nu zise nimic. Era un semn bun.

Nu era nimeni în cabina puţului care-i duse în câteva secunde către nivelele superioare. Şi nimeni în coridorul de la ieşire. Însă când ajunseră la colţul celui care ducea spre sălile de lucru, văzură un gardian postat în faţa uşii principale.

Baxter înjură în sinea sa şi o trase pe Kun-Rala la perete, între ei şi gardian erau opt metri, strălucitor iluminaţi şi doar circa treizeci de centimetri între acesta şi dispozitivul unui sistem de alarmă recent instalat.

— E ceva nou, şopti Kun-Rala. Niciodată Poporul Superior nu a postat gardieni aici.

— Fii recunoscătoare că nu-i decât unul. Cred că îi putem veni de hac. Dacă vrei să-ţi dezgoleşti sânii…

Kun-Rala îl privi zăpăcită.

— Da, dezgoleşte-te până în talie. Apoi vei avansa şi te vei arăta gardianului. Ar trebui să-şi îndrepte privirea asupra ta pentru câteva secunde. Aceasta îmi va fi de ajuns.

— Nu poţi fugi până acolo fară ca el să te vadă şi să dea alarma?

— N-am nici o intenţie s-o fac, spuse Baxter cu un zâmbet larg, mângâindu-şi sabia scurtă. Această şmecherie se aruncă foarte bine. Haide, grăbeşte-te…

Îi dădu o palmă uşoară peste fese şi ea întoarse spre el o privire de adorare pură. Apoi îşi descheie în faţă tunica, o făcu să alunece, scoase braţele şi avansă încet în culoar, încercând să-şi legene senzual şoldurile. Din păcate, această impresie era mai degrabă ratată.

Însă restul era de ajuns. Gardianul căscă ochii mari văzând-o mergând spre el, apoi deschise gura. În acel moment Baxter făcu un pas la vedere şi sabia sa scurtă sclipi zburând în văzduh. Îi tăie figura gardianului cu un zgomot slab, de satâr înfipt în carne. Exclamaţia de surprindere se transformă într-un gâlgâit jalnic şi el se prăbuşi, cu ochii şi gura încă deschise.

Fără să-şi dea oboseala să-şi ridice tunica, Kun-Rala scoase repede o cheie din punga centurii şi descuie uşa sălilor de lucru.

— Repede, zise ea. Bagă-l în tomberon. Dacă-l lăsăm aici, l-ar putea vedea cineva. Şi atunci vor scotoci sălile.

Vocea nu-i tremura; părea în întregime stăpână pe sine. Baxter aprobă şi săltă cadavrul pe umeri. În aceeaşi clipă auzi nişte paşi în urma sa. Lăsă jos corpul, smulse sabia scurtă din figura despicată şi se răsuci pentru a-l înfrunta pe inamic.

Încremeni. Fu rândul său să deschidă larg gura şi ochii. În spatele său Kun-Rala scoase un ţipăt uşor. În faţa lor stătea Pen-Jerg, cu ambele săbii scoase din teacă, cu un zâmbet întrebător pe buze.

— Baxter-Liza, murmură el.

— Ei da!…

— Tu… n-ar trebui să fii aici, zise Pen-Jerg. Ai putea fi pedepsit pentru aceasta, ştii. Şi presupun că tu l-ai ucis pe gardian?

Baxter dădu afirmativ din cap. Sesiză că Pen-Jerg spusese că „ar putea” fi pedepsit şi nu că va fi. Răspunse printr-o întrebare, pe un ton puţin ironic:

— Şi tu ce faci aici la această oră din noapte, Pen-Jerg, viteazule comandant? Inspectezi cumva posturile gardienilor pentru Nris-Pol?

Pen-Jerg tresări, de parcă Baxter l-ar fi lovit şi se strâmbă, apoi scuipă pe solul strălucitor.

— Pentru Nris-Pol? Nu, fac un rond pe cont propriu. Nris-Pol a lansat nişte zvonuri stranii despre lucruri şi mai stranii care s-ar petrece în Poporul Inferior. Vreau să văd personal dacă spune sau nu adevărul… Acum nu mai ştiu. Ce faci aici?

Baxter îi spuse, trecând cu vederea doar revolta plănuită a Poporului Inferior şi baghetele mari. Ştia că Pen-Jerg n-ar fi suportat prima şi era mai bine să nu ştie nimic despre celelalte. Când tăcu, războinicul rămase atât de mult timp fără a scoate vreun cuvânt, încât Baxter începu să se neliniştească. Dacă apărea altcineva, mai puţin prietenos? În cele din urmă, Pen-Jerg clătină încetişor din cap. Baxter îşi încordă muşchii, pregătit să sară asupra lui, pentru a încerca să-l ucidă repede şi fără zgomot. Războinicul îi ghici gândul şi zâmbi.

— Calmează-te, Baxter-Liza. Dacă ceea ce faci este pentru regina Mir-Kasa – cu toate defectele sale – şi împotriva puterii lui Nris-Pol, atunci nu te voi împiedica. Aş putea chiar sta de gardă în timp ce tu şi prietena ta faceţi ce aveţi de făcut. Cred că ar trezi mai puţin curiozitatea decât acesta…

Împinse uşor cadavrul cu vârful piciorului. Apoi îl ridică pe mort pe umerii săi, în timp de Baxter şi Kun-Rala se repeziră în sălile de lucru. În timp ce fugeau din una în alta, Kun-Rala îl privi nervos pe Baxter.

— Putem avea încredere în el?

— Da, atâta timp cât nu ştie exact ce facem. Nu-l simpatizează mai mult ca noi pe Nris-Pol. Şi, de altfel, avem de ales?

Ea fu nevoită să recunoască faptul că nu aveau de ales.

Sala pe care o căutau era situată la peste treizeci de metri de uşa principală. Era plină de nişte maşinării ciudate, montate pe mese de marmură. Lui Baxter i-ar fi plăcut să aibă timp să le cerceteze, însă timpul era exact ceea ce le lipsea mai mult.

Kun-Rala fugi spre una dintre maşinării şi o puse în funcţiune. Un bâzâit surd umplu camera. Apoi ea se strecură sub masă şi Baxter avu impresia că întoarce cadranul unei încuietori cu cifru. Un declic, un zgomot cunoscut al unei uşi deschizându-se şi, într-un ungher, o comodă înaltă. O parte din perete se răsuci, scoţând la iveală un alcov întunecos. Baxter văzu strălucind formele sinistre a sute de baghete mari.

I se alătură lui Kun-Rala în alcovul secret şi se grăbi să ia cu braţul baghetele pentru a le înghesui în sacul fixat de rama de transport. Când avu o încărcătură atât de grea, încât putea căra fugind sau luptându-se, se întoarse către Kun-Rala.

— Am vreo cincizeci. S-o ştergem.

— Aşteaptă…

Ea era lăsată pe vine lângă rasteluri şi unea mai multe cilindre ale baghetelor mari. Apoi încolăci un fir pe vârful cizmei şi îl trase pe pământ până la uşă. În sfârşit, se ridică şi se şterse pe mâini.

— Hai! Dacă cineva calcă pe acest fir sau trage de el, va declanşa tuburile de forţă legate de acesta. Iar ele le vor declanşa pe cele ale tuturor baghetelor mari din alcov.

Baxter nu se simţi în apele sale.

— Şi ce va provoca aceasta?

— Nu ştiu. Numai muncitorul care le-a inventat şi regina ştiu. Presupun că va ucide lumea de la mai multe nivele, în sus şi în jos; ar putea chiar arunca în aer întreg turnul, dar nu cred. În orice caz, nimeni nu va şti niciodată ce a fost aici înăuntru.

— Şi baghetele pe care le transportăm, în cazul când am fi capturaţi?

— Voi duce una sub tunica mea. Dacă nu vom putea fugi, voi declanşa tuburile de forţă. Din noi nu va rămâne nici cât pentru a arunca în tomberon.

Baxter îşi reprimă un fior şi reuşi să zâmbească. Poate că Kun-Rala nu era încă o amantă ideală şi nu era prea capabilă ca războinic. Dar în ceea ce privea mintea limpede pe care o avea într-o pură misiune de spionaj, rar întâlnise pe cineva asemănător. Spera că avea să se salveze vie şi nevătămată din această aventură. Peste câţiva ani, o minte ca a ei avea să devină preţioasă pentru Melnon. Se asigură că sacul său era bine închis şi părăsi sălile urmat de Kun-Rala.

Pen-Jerg aştepta încă pe culoar, dar cadavrul dispăruse.

— Fără necazuri? întrebă Baxter.

— Nimic care să mă depăşească, afirmă cu veselie războinicul. Au trecut mai multe persoane, însă nici una nu ştia că nu eram eu gardianul. Însă necazurile vor începe imediat ce vor băga de seamă că uşa nu mai este păzită.

— Atunci să ne grăbim. Pen-Jerg, arată-ne drumul. În acest fel vor crede că ne escortezi.

Cu Pen-Jerg în faţă, se grăbiră spre puţuri. Când ajunseră lângă cel al maiştrilor, uşa se deschise şi de acolo ieşiră patru războinici bine înarmaţi. Pen-Jerg îi măsură sever cu privirea.

— Ce faceţi aici, la asemenea oră?

— Noi… eu… bâigui unul dintre ei.

— Dacă nu puteţi să-mi explicaţi de ce cutreieraţi coridoarele în plină noapte ca nişte rândaşi din Poporul Inferior, va trebui să vă iau numele.

Unul dintre ei îşi reveni, sub influenţa ameninţării:

— Inspectăm gărzile speciale postate de Nris-Pol. Iată autorizaţia noastră.

Şi îşi pipăi înfrigurat agrafa pungii de la centură.

— Lasă, zise Pen-Jerg. Duceţi-vă să vă îndepliniţi misiunea.

Îi împinse pe Baxter şi Kun-Rala în cabină şi uşa se închise în spatele lor, Pen-Jerg scoase un suspin de uşurare.

— Uf! Era cât pe ce! Acum, Baxter, roagă-te la înţelepciuni sau la zeii pe care-i aveţi voi în Anglia. Dacă dau alarma înainte ca noi să ieşim din acest puţ…

Cabina ajunse la nivelul balconului înainte ca ei să audă vreun zgomot. Dar, în timp ce ieşeau, cabina şi coridorul răsunară de o zarvă imensă. Uşa începu să se închidă în timp ce ieşea Kun-Rala şi îi prinse un colţ al tunicii. Fară a încetini fuga, se dezbrăcă de ea şi o lăsă pe pământ, cu tot cu bagheta de „administrare”. Pe dedesubt nu purta decât centironul cu săbiile şi bagheta mare. Altceva nimic. Baxter şi Pen-Jerg nu aveau nici timp, nici poftă să-şi încânte ochii. Războinicul se repezi în fugă spre balcon, cu Baxter şi Kun-Rala pe urmele sale.

Baxter căra peste treizeci de kilograme în spinare, însă adrenalina care se vărsa în sistemul său îi dădea aripi. Menţinu aceeaşi viteză cu Pen-Jerg până la uşa balconului. Kun-Rala îi ajunse imediat din urmă. Războinicul deschise uşa şi le făcu semn să treacă.

— S-a dat alarma, zise el. Ştiţi să puneţi în funcţiune elevatoarele?

— Da.

— Bine. Coborâţi în Pământul Necultivat şi Înţelepciunile să vă însoţească.

— Dar tu?

— Nu-ţi face griji pentru mine, replică Pen-Jerg, scoţându-şi din teacă cele două săbii şi întorcându-se cu faţa spre coridor. Acum fugiţi!

Ştiau amândoi că Pen-Jerg avea să rămână pentru a înfrunta o moarte aproape sigură, dar se supuseră ultimei sale comenzi. Se năpustiră pe balcon şi fugiră spre cel mai apropiat grup de elevatoare.

Aceste aparate erau în mod normal manevrate de nişte servitori de troliu, mai mult din raţiuni de fast şi de ceremonie, dar şi pentru a înjosi şi mai mult Poporul Inferior. Însă războinicii din Melnon nu erau atât de idioţi, încât să depindă în întregime de servitorii de troliu. Fiecare dintre elevatoare era echipat cu un dispozitiv electronic complet, care putea, fi mânuit de cel care-l folosea. De fapt, după ce erau activate aceste comenzi, troliurile nu mai puteau nici ridica, nici coborî aparatul. Ceea ce era foarte comod pentru două persoane care încercau să scape de nişte urmăritori care aveau necaz pe viaţa lor. Însă firele trapezurilor, în ciuda trăiniciei lor, puteau fi tăiate şi Baxter ştia că vor fi, dacă cumva oamenii lui Nris-Pol nu mai erau ţinuţi în loc de Pen-Jerg.

Când ajunseră la elevatoare, auziră în spatele lor un zgomot de paşi grăbiţi şi nişte strigăte de mânie. Apoi o clipă de tăcere şi se auzi vocea lui Pen-Jerg, puternică şi furioasă. Baxter nu putea distinge cuvintele, însă tonul era de ajuns. Zgomotul care le urmă de asemenea, cel al unor săbii încrucişate. Pen-Jerg intra în ultima sa luptă, pentru a salva nişte oameni hotărâţi să distrugă sistemul pe care-l iubise şi servise toată viaţa.

Totuşi, nu era momentul să cugete la ironia sorţii. Degetele lui Baxter butonară iute comenzile elevatorului. Lângă el, Kun-Rala făcea acelaşi lucru, mai neîndemânatic. Nu învăţase gesturile corespunzătoare decât din cărţi.

Însă zgomotul de zăngănit de arme încă mai continua când terminase. Alături de Baxter, ea contempla întunericul de sub ei. Noaptea părea atotstăpânitoare, cu excepţia unor slabe licăriri de candele de pe balcoanele celorlalte turnuri. Baxter o văzu tremurând.

— Nu te uita în jos, o sfătui el repede.

Ea dădu din cap, nervos.

— Gata?

O nouă clătinare a capului. Baxter îşi strecură mâinile în curele, ţinându-le puternic, îşi puse picioarele desfăcute pe bara de jos şi se uită cum îl imita Kun-Rala.

— Să mergem!

Apăsă cu degetul mare pe butonul coborâre şi, cu un uşor bâzâit, elevatorul începu să se scufunde în întuneric.

În timp ce treceau de marginea balconului, zgomotul luptei crescu brusc în intensitate. Baxter se întrebă câţi oameni trebuia să înfrunte Pen-Jerg. Erau probabil mulţi. Însă războinicul ştia să lupte. Poate că ar fi putut să-i doboare pe toţi şi să fugă spre un elevator. Poate…

Speranţele îi fură spulberate de un strigăt puternic şi un horcăit deasupra lor. Apoi se auzi zgomotul surd al unei căderi şi nişte râcâituri. În cele din urmă o siluetă întunecată plonjă lângă Baxter şi într-o secundă dispăru în întuneric. Peste alte câteva secunde de jos se auzi un vag zgomot surd.

Războinicul preferase să se arunce de la înălţimea balconului în întâmpinarea morţii, decât să rişte să fie prins, apoi torturat. Şi acum oamenii lui Nris-Pol se deplasau liber pe balcon. Baxter ştia că o sabie nu putea să taie firele, dar lângă fiecare elevator erau nişte instrumente speciale de tăiat. Cât timp avea să treacă până oamenii care vedeau răsucindu-se troliurile vor înţelege ce se întâmplă şi vor deschide cutiile cu instrumente? Dacă mai întârziau un minut-două, el şi Kun-Rala ar fi fost în siguranţă, la sol. Şi atunci…

O sclipire orbitoare de lumină portocalie îl săgetă. Şi deodată Kun-Rala nu mai era lângă el. Jos de tot, o pată distinctă dispărea în întuneric. Şi un alt zgomot surd ajunse la urechile sale.

Baxter scoase un strigăt de groază şi strânse curelele până începură să-l doară mâinile. Aşteptă, temându-se la fiecare bătaie de inimă să plonjeze brusc după Kun-Rala. Firele continuară să se depene, în zumzetul lor liniştit, până când deodată simţi sub picioarele sale solul pietros.

Baxter lăsă imediat elevatorul şi greutatea din spatele său îl făcu să cadă în genunchi.

Apoi se ridică şi privi în jurul său. Vagi siluete alergau pe balcon şi auzea un îndepărtat murmur de voci. Fu nevoit să lupte împotriva tentaţiei de a smulge din sacul său una dintre baghetele aducătoare de moarte şi s-o îndrepte spre balcon. Însă bunul simţ îi reveni la timp. Fugi să se culce pe burtă chiar la baza turnului. Rămase acolo până când murmurul se îndepărtă şi dispăru complet.

În aparenţă, oamenii lui Nris-Pol nu remarcaseră că funcţionau două elevatoare. Şi strigătul lui Baxter, când o văzuse căzând pe Kun-Rala, îi convinsese pe cei care tocmai tăiaseră funia că îl omorâseră pe unicul fugar. Acest strigăt îl salvase.

Însă el n-o putuse salva pe Kun-Rala. Lucrul acesta îl înnebunea. Niciodată ea nu va mai avea ocazia să înveţe să fie femeie. Niciodată nu se va mai putea servi de sângele său rece şi de inteligenţa sa pentru a construi un nou Melnon. Pentru prima dată de la sosirea în această dimensiune, Baxter se simţi extrem de îndatorat să facă ceva referitor la subiectul autorităţii înţelepciunii din Melnon. Două persoane de valoare muriseră în această seară, contribuind la distrugerea ei. Lui Baxter i-ar fi plăcut să-i vadă murind şi pe câţiva dintre cei de teapa lui Nris-Pol.