Capitolul XVIII

Se lumina de ziuă şi soarele era la fel de azuriu ca în dimineaţa sosirii lui Baxter în Melnon, însă turnurile erau încă acoperite cu ceaţă, precum şi Pământul Necultivat din jurul Turnului Şarpelui, unde se tupilau şi aşteptau cinci sute de războinici, aleşi pe sprânceană.

Nu fuseseră aleşi atât de minuţios pe cât şi-ar fi dorit Baxter, însă nu le putea nicicum refuza refugiaţilor Şarpelui dreptul de a contribui la eliberarea locuinţei lor. Şi trei sute sau mai mulţi dintre bărbaţii Leopardului, dintre cei mai buni, trebuiau să compenseze această slăbiciune. Mai erau de asemenea cele două sute de luptători clandestini din interiorul turnului. Baxter şi Bryg-Noz lansau împotriva lui Nris-Pol cea mai importantă forţă de război care fusese vreodată văzută în Melnon de cel puţin două secole încoace. Şi ea avea să fie şi mai puternică de îndată ce suliţele pe care fiecare om le căra aveau să fie împărţite celor din Poporul Inferior.

Prin urmare, aveau de partea lor forţa, curajul şi hotărârea, însă îndemânarea, simţul subtil al bătăliei care să le spună când trebuie să lovească şi când trebuie să aştepte… oare le posedau? Baxter ridică ochii spre soare. Avea să afle fără întârziere.

Privi în jurul lui. Cineva care ar fi supravegheat balconul n-ar fi putut bănui că cinci sute de oameni erau ascunşi în Pământul Necultivat, gata să treacă la atac. Toate feţele şi armele fuseseră unse cu o cremă de culoare brun-cenuşiu şi toată lumea era îmbrăcată în verde decolorat. Fusese nevoit să lupte pentru a-i face pe războinicii Leopardului să renunţe la ţinuta lor galben-portocalie atât de vizibilă. Unii comandanţi chiar încercaseră să invoce Înţelepciunea de Război, însă Consiliul Căpeteniilor îi reduse la tăcere.

Ceaţa începea să se împrăştie sub razele de soare. Baxter se înălţă un pic pentru a vedea dacă grupul de război apărea pe balcon. Spera că acesta se va grăbi. Vroia ca cei o sută de războinici să se afle în drum spre Câmpul-de-Luptă înainte ca cei din turn să-şi declanşeze atacul. În caz contrar, grupul de război avea să intre în luptă. Ca să înceapă ziua cu o bătălie pe tot frontul contra la o sută de războinici antrenaţi nu era deloc pe gustul său.

Câteva siluete începură să apară la balustrada balconului, nu prea numeroase. Urmau încă tradiţia blestemată a Înţelepciunii de Război… însă nu pentru mult timp.

Baxter îşi purta cele două săbii obişnuite, precum şi o baghetă lungă într-o teacă de stofa, în bandulieră, la spinare. Aceasta era rezervată strict pentru cel mai rău caz: problemei de viaţă sau moarte. Bryg-Noz şi Baxter credeau amândoi că ar fi mai bine să petreacă întreaga zi de luptă fără a dezvălui mai mult decât era necesar existenţa acestor arme redutabile. Folosirea lor în plin conflict ar fi declanşat un haos total.

Siluetele de pe balcon erau mai numeroase. Încă nu era nici un semn de schimbare a rutinei obişnuite, nici de conştientizare a vreunui pericol. Un om stătea mai într-o parte. Baxter văzu strălucind un elevator, care coborî şi se balansă exact în faţa omului. Primul la sol îl luă. Imediat ce ajunse jos, Baxter auzi declaraţia oficială la o sută de metri de locul unde se ascundea.

Imediat îşi începură şi ceilalţi coborârea, elevatoarele deveniră din ce în ce mai numeroase. Baxter simţi cum îi bate inima şi percepu de asemenea încordarea celor patruzeci de oameni care-l înconjurau. Trebuiau să formeze o forţă de diversiune şi să nu intre în luptă decât dacă nu exista altă modalitate de a distrage şi ocupa grupul de război. Ţinta lor principală era balconul şi întâlnirea cu cei din forţa principală de asalt.

Deodată, printre cei care aşteptau pe balcon se produse o tulburare şi nişte săbii străluciră la soare. Una dintre siluete fu împinsă peste balustradă. O formă întunecată plonja drept în jos de la peste şaizeci de metri, bătând disperat din mâini. Un mic val de praf se ridică atunci când omul atinse solul. Peste o clipă veni rândul celui de-al doilea, apoi a altor doi. Unul dintre aceştia părea să fie îmbrăcat în ţinuta de lucru a Poporului Inferior, însă chiar şi ochiul de vultur al lui Baxter nu putea fi sigur de asta.

Acum era sigur că ceva luase o întorsătură foarte proastă în atacul din interiorul turnului. Acesta trebuia să fie lansat de la cele mai joase nivele către balcon, să-l cureţe, apoi să coboare elevatoarele pentru oamenii de la sol. Astfel atacatorii n-ar fi trebuit să urce luptând pe scările înguste, unde tot avantajul ar fi fost de partea apărătorilor. Însă acest atac nu trebuia să fie declanşat înainte ca grupul de război să se afle în drum spre Câmpul-de-Luptă. Cineva comisese o greşeală şi fusese dată alarma. Baxter înjură copios cu jumătate de voce.

O clipă mai târziu – o nouă greşeală. De această dată din partea unuia dintre oamenii lui Baxter. Uitând să mai aştepte semnalul, el se ridică din ascunzişul său şi lansă din răsputeri bomba fumigenă. Atunci Baxter înjură cu voce tare, cu un răget care se rostogoli peste tot Pământul Necultivat. Nişte rotocoale groase de fum verde se desfăşurară brusc în jurul său, că răspuns la prima bombă, în timp ce cercetaşii schimbau mesajul. Urechea fină a lui Baxter percepu nişte strigăte de luptă de cealaltă parte a turnului, în timp ce principalul grup de asalt ieşea din ascunzişul său şi trecea la acţiune.

Nu mai pierdu timpul să înjure. Răul era făcut. Acum se punea problema să salveze ce se mai putea salva. Baxter se ridică la rândul său, luă o bombă fumigenă din sacul agăţat de centură şi o lansă cât putu de departe spre grupul de asalt. Fumul gros verde se răspândi şi îi acoperi repede câmpul vizual, amestecându-se cu ceaţa, pentru a forma o perdea impenetrabilă.

Văzându-l pe Baxter în acţiune, cei patruzeci de războinici îl imitară. Grupul de asalt dispăru în fumul care se răspândea acum în ambele părţi, în faţă şi în spate. Peste câteva clipe, după explodarea primei bombe, Baxter se pomeni înconjurat de un perete verde, opac şi mişcător. Cu puţin noroc, oamenii săi şi grupul de asalt aveau să fie complet invizibili de pe balcon. Acolo sus nu aveau nici cea mai mică idee ce se întâmplă la sol.

Scoase din sac o brasardă albă pe care şi-o legă de braţul stâng. Toată lumea din ambele tabere era în verde, era necesar într-adevăr un semn de recunoaştere pentru a nu-i confunda pe atacatori şi apărători. Spera că nici un om nu va uita această precauţie, în caz contrar cu atât mai rău pentru ei. Nu intenţiona să se oprească pentru a pune întrebări.

În sfârşit, duse la buze un fluier şi suflă din răsputeri. Ceaţa, fumul, propriii săi nervi încordaţi deformau bizar sunetul. Acesta păru să se repercuteze de zidurile tuturor celor şapte turnuri ca un strigăt înfricoşător de agonie. Însă în spatele lui Baxter şi de ambele părţi răsunară imediat paşii oamenilor care fugeau cu pas iuţit. Nişte siluete difuze în fum, direct spre turn şi grupul de război. Războinicii din Melnon erau obişnuiţi cu duelurile, nu cu bătăliile pe tot frontul. Cei ai Şarpelui nu vor fi deci capabili să reziste unui atac în masă. Însă nici războinicii Leopardului nu prea aveau suficient antrenament pentru a-l efectua. Baxter spera că surpriza, rapiditatea şi ecranul de fum aveau să-i ajute. Îşi scoase din teacă ambele săbii şi se năpusti înainte.

Baxter purta nişte sandale uşoare, ca şi oamenii săi şi fugea cu uşurinţă pe terenul denivelat. Însă ceilalţi alergau şi mai repede. Nu parcurse nici jumătate din drum şi auzi deja în faţa sa strigăte de luptă şi de moarte, precum şi zgomotul săbiilor încrucişate.

Apoi se năpusti într-un vârtej mai dens de fum şi se pomeni în plin centrul bătăliei. O mică siluetă nervoasă se năpusti asupra lui cu sabia întinsă. Nu avea brasarda albă pe braţ. Baxter pară din reflex. Sabia sa scurtă se înfipse atât de puternic, încât străbătu şi armura şi carnea. Sângele ţâşni pe verdele strălucitor, omul scoase un urlet şi se clătină, dându-se înapoi.

El căzu peste unul dintre oamenii lui Baxter, forţându-l să se oprească. O sabie lungă şuieră prin perdeaua de fum şi tăie cu precizie capul revoltatului. Însă aceasta îl încetini la rândul său pe adversar, destul de mult ca Baxter să se îndrepte în faţă, să treacă pe sub garda sa şi să-i expedieze o lovitură între picioare.

Omul se îndoi şi sabia lui Baxter lovi. Capul zbură o secundă în văzduh, apoi se rostogoli lângă primul.

Aceasta fu prima şi ultima înfruntare pe care Baxter reuşi să şi-o amintească limpede. Începând cu momentul când cel de-al doilea cap atinse solul, bătălia păru să se desfacă şi să se învălmăşească în jurul său într-un interminabil haos de lovituri de corpuri în mişcare, de săbii strălucitoare, de urlete. Îşi aminti că îşi pierduse sabia scurtă sub reversul unui războinic uriaş şi că ripostase cu o lovitură de karate la gâtlej. Apoi se poticni de un cadavru care se rostogoli deodată sub picioarele sale, se rostogoli la rândul său pentru a evita o sabie lungă. Apoi se ridică printr-un salt, în spatele adversarului, îi făcu o foarfecă la gât şi i-l rupse ca pe un morcov.

Se auzi chiar urlând:

— Opriţi-vă! Războinici ai Şarpelui, opriţi-vă! Nu venim decât pentru a-l distruge pe Nris-Pol, un pericol pentru noi toţi! Nu suntem duşmanii voştri!

Însă nimeni din grupul de război nu-l crezu. De altfel, nici nu se aştepta la asta.

În sfârşit, lupta începu să se calmeze, fumul – să se împrăştie. Câţiva supravieţuitori din grupul de război fugiră drept în faţă, în Pământul Necultivat, urmăriţi de câţiva oameni ai lui Baxter. Alţii, mai puţin înnebuniţi, alergară spre elevatoare şi începură să urce.

Însă Baxter prevăzuse aceasta. Câţiva dintre oamenii săi se năpustiră în faţă, balansând nişte cabluri uşoare. Le învârtiră în jurul capului, apoi le lansară în aer. Greutăţile le răsuciră în jurul firelor elevatoarelor şi le încurcară. Înainte ca oamenii de pe elevatoare să reacţioneze, cei de la sol legau trainic cablurile de nişte ţăruşi solizi. Câteva lovituri bune de ciocan îi înfigeau în pământ. Mai departe nu urma decât o tragere a funiei între troliul de deasupra şi ţăruşul de dedesubt.

În general, cel care ceda era troliul, care nu rezista la o tensiune suplimentară. Unul câte unul, troliurile cedară şi lăsară elevatoarele să cadă. Câţiva războinici supravieţuiră căzăturii pentru ca oamenii lui Baxter să fie nevoiţi să lupte cu ei. Însă Baxter îl văzu pe unul dintre ei plonjând vertical, de la peste douăzeci de metri. Acesta se rostogoli pe pământ ca un vierme tăiat în două, cu coloana vertebrală vizibil ruptă. Baxter alergă spre el şi îi puse capăt suferinţelor cu o lovitură de sabie.

În timp ce se ridica, o suliţă lansată de sus se înfipse la mai puţin de doi metri de el. Ridică furios capul, însă băgă de seamă că în jurul cozii era înfăşurat şi legat un petec de hârtie. Îl luă şi îl citi.

„Balconul e al nostru. Forţa principală de asalt îşi ocupă poziţia. Alătură-te nouă cât mai repede. Bryg-Noz.”

Era într-adevăr scrisul lui. Baxter se întoarse spre oamenii săi şi răcni:

— Avem balconul! Ne vor coborî elevatoarele. Toată lumea să mă urmeze!

Grupul de război nu mai era periculos. Jumătate din oameni erau morţi sau răniţi, cealaltă jumătate fugise, demoralizată de acest atac neaşteptat, venit din fumul de coşmar. În timp ce-şi vor reveni, bătălia principală din turn avea să ia sfârşit, în bine sau în rău.

Baxter aştepta nerăbdător, în timp ce elevatoarele coborau unul după altul şi oamenii săi teferi se urcau în ele. Fumul aproape dispăruse acum şi putea să vadă o mulţime densă pe balcon. O bună parte dintre ei erau înarmaţi cu suliţe.

Când ultimul său om urcă, Baxter luă în sfârşit un elevator. Firul se încordă, trapezul se cutremură şi se balansă în văzduh. Rezistă şi strânse din dinţi. Lupta nu-l impresionase deloc, văzuse altele cu mult mai rele. Însă mişcarea de pendulă a acestui aparat care se înălţa rapid era un lucru cu care nu avea să se obişnuiască niciodată, oricât timp ar fi petrecut în Melnon.