Capitolul VII

Războinicii Turnului Şarpelui îl cărară pe Baxter pe umerii lor, traversând tot Pământul Necultivat până la poalele turnului. Epuizarea, slăbirea tensiunii, pierderea de sânge din umărul său rănit îi provocau ameţeli. Dar nu într-atât încât să-l împiedice să mediteze furibund.

Nu trecuse de amiaza primei sale zile în dimensiunea Turnurilor din Melnon. Cu toate acestea, reuşise deja să fie acceptat ca războinic al unuia dintre turnuri şi încă războinic de prim rang. Dispunea de un nume, o reputaţie, un rang, prietenia sau cel puţin susţinerea a doi alţi importanţi războinici ai Şarpelui şi era aureolat cu prestigiul de a fi câştigat aproape de unul singur un război în folosul noului său turn. Dacă era să dea crezare aclamaţiilor celor care îl cărau, acesta era un lucru care se întâmpla o dată într-o generaţie, cel mult.

Baxter îşi zise că pentru moment nu se descurca prost.

Pentru moment… Nu avea nici cea mai vagă idee despre posibilele pericole ale situaţiei. Şi nici nu putea să aibă vreuna atât timp cât nu afla mult mai multe despre viaţa din interiorul Turnului Şarpelui. Şi a celorlalte, adăugă el în sinea sa. Mai cu seamă a Turnului Leopardului. Acest turn de războinici foarte disciplinaţi merita o cercetare aprofundată, dacă avea vreodată ocazia s-o facă fără prea multe riscuri. Însă nici măcar nu ştia dacă existau relaţii paşnice între turnuri, în viaţa de zi cu zi. În cele din urmă, se sfătui să nu-şi mai facă probleme, să nu se gândească la viitor şi să profite la maximum de primirea care-l aştepta ca erou în Turnul Şarpelui.

Nu fu decepţionat. Probabil Pen-Jerg trimisese mesageri înainte pentru a-i anunţa triumful. În timp ce coloana încă se târa prin Pământurile Necultivate, Baxter observă deja că balconul era negru sau, mai curând, verde de lume. Elevatoarele urcau şi coborau întruna, aducând alte persoane la sol, unde aşteptau peste două sute de războinici. Când sosi, aclamaţiile reîncepură, atât de asurzitoare, încât începu să-l doară capul. Răsuflă uşurat când fu lăsat la pământ şi înconjurat. Ar fi fost şi mai uşurat dacă i-ar fi lăsat un pic mai mult loc să respire. Îl auzi pe Pen-Jerg răcnind:

— Ce? Elevatorul pentru răniţi încă nu-i aici? Regina Mir-Kasa n-a dat ordine? Ce! Insinuezi că Măreţia Sa nu s-a gândit la tot pentru a întâmpina un erou? Dar, fir-ar să fie de…

După care urmă o descriere extrem de amănunţită a obişnuinţelor cuiva, a strămoşilor săi şi a eventualului său destin. Invectivele fură apoi urmate de o descriere la fel de amănunţită a eroismului lui Baxter. Fără nici un dubiu, Pen-Jerg intenţiona să-l facă să intre şi mai mult în pământ de ruşine pe cel care pregătise prost primirea eroului. Descrierea continuă timp de cinci minute bune, întreruptă din când în când de noi ovaţii zgomotoase. Aceasta nu se termină decât atunci când Pen-Jerg fu la capătul puterilor. Baxter avu impresia că acestuia îi plăcea nespus de mult să se prezinte în faţa unui public impunător, dacă putea găsi unul. Aceste ocazii perfecte erau, probabil, rare.

Roşu şi transpirat, comandantul îşi croi în cele din urmă o trecere prin mulţimea de războinici adunaţi în jurul lui Baxter şi se proţăpi în faţa lui, dominându-l cu toată statura sa. Baxter profită de aşteptarea elevatorului pentru a pune câteva întrebări.

— Ce se întâmplă acum, Pen-Jerg?

Comandantul inspiră profund.

— Pentru tine va coborî elevatorul pentru răniţi. Ar fi trebuit să fie aici deja, însă acest…

— Ştiu. Te-am auzit descriindu-l. De fapt, descrierea ta a fost auzită probabil până-n vârful Turnului Vulturului!

Pen-Jerg zâmbi larg.

— Foarte posibil. Dar ca să revenim la tine… Vei urca până la balcon în elevator. Apoi te vom conduce până la puţul războinicilor, pe unde vei urca în sala de recepţie. Acolo te va întâmpina regina Mir-Kasa. Cred că Nris-Pol… (Aici se opri, gândindu-se fără îndoială că ceea ce urma să spună nu era pentru urechile tuturor.) Dar regina te va întâmpina şi va confirma situaţia ta de războinic de prim rang şi îţi va da un nume de onoare în cadrul Poporului Superior al Turnului Şarpelui. Dar înainte de asta trebuie să ai de asemenea un nume obişnuit, aşa cum e regula Melnonului. Care era numele mamei tale?

— Bună întrebare! De ce?

— E foarte simplu. Fiecare persoană are un nume al său, un prenume, alăturat numelui mamei sale. Pe mine, de exemple, mă cheamă Pen, iar pe mama mea Jerga. Astfel, eu sunt Pen-Jerg. Mama reginei noastre, regină înaintea ei, era Kasa şi a numit-o pe fiica sa Mir. Prin urmare, acum suntem guvernaţi de Mir-Kasa.

Baxter dădu din cap şi consideră preferabil să nu pună întrebări despre regi. Nu credea că aceştia existau şi menţionarea lor putea fi… să zicem, indecentă. În Turnul Şarpelui, cel puţin, evocarea genealogică se făcea după mamă. Poate că acesta era un matriarhat, în care femeile domneau singure. În acest caz, poate că războinicii nu erau decât o clasă de subordonaţi, iar războaiele lor cu reguli rigide ar fi fost mai puţin lipsite de sens. Consiliul înţelepciunii ar putea fi…

Baxter se opri brusc. Nu era antropolog, chiar dacă trăise şi luptase printre nişte popoare care i-ar fi făcut să viseze pe toţi antropologii, ba chiar să-şi vândă sufletul pentru a le cerceta. Şi chiar şi antropologii nu erau predispuşi să se lase în asemenea mod pradă unor ipoteze şi presupuneri. Pentru moment avea o problemă mult mai stringentă: numele său.

— Mama mea se numea Elizabeth, zise el.

— Este îngrozitor de lung. Fără nici o îndoială vom putea aranja să fie înscris aşa cum se cuvine în Cartea de Onoare şi peste tot unde-l vor impune scribii. Dar să fii numit astfel în fiecare moment… Nu l-am putea oare prescurta în Liza?

— Fie şi Liza.

— Prin urmare, vei fi cunoscut atât printre războinici, cât şi în Cartea de Onoare sub numele de Baxter-Liza. Eşti de acord?

— Desigur.

De altfel, Baxter credea că nu avea de ales în această privinţă. Şi notă că Pen-Jerg accepta liniştit istoria provenienţei sale dintr-un popor necunoscut, numit englezi. Acum, când dovedise că putea face lucrurile în conformitate cu înţelepciunea de Război, nimeni, se pare, nu era dispus să discute despre locul său de origine. Un alt punct marcat în favoarea sa. Însă era bine să mai discute despre altceva.

— Pen-Jerg, există oare aici vreun medic pentru a mă îngriji? Acest al optulea adversar mi-a tăiat destul de puternic umărul. Sau nimeni n-a remarcat aceasta?

În vocea sa era o nuanţă de sarcasm, însă aproape imediat o regretă.

— Da, bineînţeles! răspunse Pen-Jerg. Bineînţeles că va veni un medic să te vadă, poate chiar Primul Chirurg. Am văzut cu toţii rana. Dar n-ai spus nimic, am crezut că vroiai să n-o bagi în seamă, aşa cum fac eroii adevăraţi.

— Şi voi continua să n-o bag în seamă, declară Baxter cu fermitate. Ea nu mai sângerează (aproape adevărat) şi nu-mi produce mare durere (total lipsit de adevăr). Însă chiar şi eroii pot muri sau pot deveni incapabili să lupte pentru turnul lor dacă-şi neglijează complet rănile. Prin urmare, acest chirurg să facă tot ce poate.

Baxter nu ştia dacă, vorbind astfel, nu avea să coboare de pe piedestalul său de erou. Însă ştia în orice caz că i-ar fi plăcut să fie mai puţin erou şi în viaţă, decât foarte erou şi mort din cauza infectării unei răni lăsate fără îngrijire!

Înainte ca Pen-Jerg să aibă timp să răspundă, din mulţime răsună un strigăt; elevatorul pentru răniţi era pregătit. Acesta era un coş mare împletit, de formă dreptunghiulară, cu fundul capitonat. Rănitul putea să stea înăuntru în picioare, să se aşeze sau să se culce, în funcţie de gravitatea rănii sau de preferinţele sale personale. Baxter se aşeză. Evident, urma să aibă o înfăţişare mai puţin impozantă decât dacă ar fi stat în picioare, în toată splendoarea înălţimii sale, însă nu era deloc sigur că-şi putea păstra echilibrul când coşul avea să oscileze, urcând la peste şaizeci de metri spre balcon. Se vedea deja adoptând o poză eroică şi teatrală, răsturnându-se şi zdrobindu-se la poalele turnului. Aceasta ar fi pus capăt celor două cariere ale sale, cea normală (dacă se putea spune astfel) şi cea provizorie, de războinic al Turnului Şarpelui.

Se căţără în coş, se aşeză şi făcu un semn cu capul. Acolo sus cineva scoase un strigăt şi acest gen de leagăn se cutremură şi începu să urce în văzduh. De aproape, Baxter văzu că era ridicat şi coborât cu ajutorul a două frânghii sau cabluri incredibil de subţiri, fixate cu nişte bucle metalice la fiecare extremitate. Fără nici o îndoială, elevatoarele normale erau echipate cu acelaşi sistem. Îşi zise că aceste frânghii meritau o examinare detaliată. Erau doar puţin mai groase decât un fir de aţă de cusut obişnuit şi, cu toate acestea, aceste două fire îl ridicau pe Baxter, elevatorul şi toate celelalte, o greutate totală de mai multe sute de livre. Chiar mai mult, deoarece rama dispozitivului era confecţionată din bare de metal de cel puţin trei centimetri grosime.

Elevatorul se apropia rapid de balcon. Baxter văzu în curând sute de capete aplecate peste balustradă, care îl priveau cu curiozitate. În această mulţime erau şi nişte femei, primele pe care le vedea. Fără îndoială, acestea nu aveau dreptul să coboare la sol. Bărbaţii erau aproape toţi îmbrăcaţi în războinici, însă unii purtau nişte robe lungi şi largi, de culoare verde şi o pălărie cu boruri mari. Femeile erau şi ele îmbrăcate în verde, dar majoritatea cu capul descoperit şi toate rochiile aveau o croială şi un stil diferit. Baxter văzu de toate, de la caftane voluminoase care acopereau şi ascundeau totul, de la gât până la glezne, până la tunici scurte, aproape transparente.

Elevatorul ajunse la marginea balconului şi încă o dată nişte mâini puternice se întinseră pentru a-l ajuta să iasă din coşul său. Ridicând privirea, Baxter văzu, cu vreo cincisprezece metri mai sus, nişte pasarele înguste, care porneau de la nişte uşi mici ale turnului până la nivelul marginii balconului. La extremitatea fiecărei pasarele se afla un troliu mare, lângă care era aşezat un bărbat gol, cu capul ras, legat de o gleznă de balustradă. Unul dintre ei începu să învârtă manivela troliului său. Unul dintre elevatoare, balansându-se la capătul pasarelei, începu să coboare încet către balcon. Un războinic care-l aştepta urcă în el, grandios şi se agăţă de rame. Aparatul plonjă în afara câmpului vizual.

Între timp, pe balcon, nişte bărbaţi şi femei se îngrămădeau în jurul lui Baxter, exclamând, făcând comentarii referitoare la înfăţişarea sa, rănile sale şi alte lucruri care aproape că-l făceau să roşească. Se pare că francheţea reprezenta o virtute în Turnurile din Melnon. În sfârşit, mulţimea se dădu la o parte în faţa forţei şi mugetelor de taur ale lui Pen-Jerg. Războinicul întinse o mână spre Baxter şi îl ridică în picioare.

— Destul! tună el. Veţi avea tot timpul să-l admiraţi şi să-i puneţi întrebări despre Prenumele său de Onoare. Pentru moment, este în puterea reginei Mir-Kasa.

— Mai cu seamă ceea ce are între picioare! lansă o femeie. Când regina va vedea asta, nu-l va lăsa niciodată!

— Mă întreb ce va crede despre aceasta Nris-Pol, replică un războinic şi izbucni într-un hohot de râs gros, necuviincios.

— Linişte, ceată de limbuţi! zbieră Pen-Jerg.

Era roşu şi congestionat, dar nu numai din cauza căldurii. Absolut evident, nu aprecia deloc discutarea în public a politicii de alcov. Nici Baxter. Se lăsă condus, fără să scoată nici un cuvânt, prin mulţime şi îl urmă pe Pen-Jerg în interiorul turnului.

Un coridor lung începea de la uşă şi ducea în zig-zaguri spre centrul edificiului. Acesta era aproape în întregime gol, cu excepţia câte unui războinic, pe ici-colo, care părea să fie de gardă. Pe alocuri în zid erau încastrate zăbrele de metal lustruit. Baxter putu să observe nişte feţe palide, cu ochii adânciţi în orbite, încadrate de un păr negru şi lung, care îl priveau printre bare.

— Ce se află în spatele acestor ziduri? întrebă el.

— Nimic din ceea ce te priveşte… sper, răspunse Pen-Jerg, insistând asupra ultimelor cuvinte. Doar un nivel al cartierelor Poporului Inferior. Ar fi mai corespunzător cu înţelepciunea de Pace ca noi, ceilalţi, Poporul Superior, să nu trebuiască să trecem prin nivelele lor, oricât de puţin durează. Însă atunci când au fost construite turnurile, Înţelepciunile de Pace şi de Război încă nu existau, troliurile şi elevatoarele erau mai puţin perfecţionate decât astăzi. S-a considerat bine şi înţelept să fie amplasat balconul acolo unde se află. Şi nimeni n-a considerat necesar să-l mute mai sus.

— La ce înălţime ar trebui să fie mutat?

— La o înălţime de cel puţin trei ori mai mare, ca să se afle deasupra nivelelor Poporului Inferior şi a sălilor de lucru. Dacă balconul era mutat, am fi avut cu mult mai puţine relaţii cu Poporul Inferior şi aceasta ar fi îmbunătăţit rasa războinicilor. Există printre noi nişte slăbănogi care în acest moment pot folosi elevatoarele de la înălţimea acestui balcon. Însă dacă acesta ar fi fost de trei ori mai înalt deasupra Pământului Necultivat, lipsa lor de curaj ar fi ieşit la iveală.

Baxter nu se putu abţine să nu gândească că nu era deloc rău că balconul se afla la înălţimea actuală. Deja nu-i surâdea prea mult ideea de a-i arunca pe tinerii oameni curajoşi pe trapezul zburător de la şaizeci de metri de sol. La două sute sau două sute cincizeci de metri, ar fi riscat mult să-şi dea în vileag propria „lipsă de curaj”.

Cotiră spre stânga într-un culoar transversal. După un moment, Pen-Jerg se opri în faţa unei uşi ornate ca o pictură care reprezenta un războinic în armură, cu ambele săbii scoase din teacă. Apăsă un buton, uşa alunecă fară zgomot şi îi făcu semn lui Baxter să treacă înăuntru.

Acum se aflau într-o vastă sală rotundă, zugrăvită în întregime în diverse tonalităţi de verde pastelat. În timp ce Baxter se uita în jurul său, simţi podeaua vibrând sub picioarele sale şi toată sala începu să se ridice. Aceasta urca atât de repede, încât fu nevoit să înghită cu forţă de mai multe ori pentru a-şi destupa urechile. Pen-Jerg îl privi zâmbind.

— Da, puţul războinicilor urcă mai repede decât toate celelalte puţuri ale Turnului Şarpelui. Iar puţurile din Turnul Şarpelui sunt cele mai rapide dintre toate. Aveţi nişte sisteme de acest gen în Anglia, Baxter-Liza?

— Desigur.

Şovinismul lăudăros al lui Pen-Jerg îl miră un pic pe Baxter. Starea de spirit cu care poporul turnurilor părea să plece la război evoca mai degrabă pe cea a unei echipe de fotbal decât a unei armate. Şi nici măcar nu era o asemănare bună, având în vedere numărul de meciuri de fotbal sau rugby care se terminau cu nişte răzmeriţe şi mai sângeroase decât războiul care tocmai luase sfârşit. Orice ar fi, cugetarea lui Pen-Jerg lăsa să se presupună că, sub aparenţele de fair-play, rivalităţile între turnuri se desfăşurau rapid.

Sala-ascensor încetini. În cele din urmă se opri şi uşa se deschise cu un suspin. Afară aştepta un comitet de recepţie: un războinic gârbovit, cu părul alb şi doi demnitari în robă lungă şi cu pălărie largă de civili. Ambii purtau câte o insignă pe pălărie, primul un gen de peniţă aurită, celălalt – o mică fiolă.

— Eşti onorat, Baxter-Liza, zise Pen-Jerg. Primul Războinic, Primul Scrib şi Primul Chirurg ai Turnului Şarpelui se află aici pentru a te întâmpina şi a te pregăti pentru audienţa la regina Mir-Kasa. Nu mă aşteptasem la asemenea onoare, chiar şi pentru tine.

Baxter nu prea ştia care trebuia să fie reacţia sa, prin urmare se mulţumi să se încline atât de adânc cât putu. Era suficient. Cei trei oameni îi întoarseră salutul şi îl conduseră, precum şi pe Pen-Jerg, în următoarea sală. Aceasta era mobilată cu canapele luxoase şi un birou imens, cu o cadă vastă, încastrată în pământ cu toate dispozitivele imaginabile. Primul Scrib se aşeză la birou, deschise un panou de la suprafaţă şi scoase de acolo un mic microfon pe un picior lung, telescopic. Apoi apăsă un buton şi aproape pretutindeni pe birou începură să clipească nişte indicatoare..

— Vorbeşte spre acest aparat de înregistrare, Baxter-Liza. De obicei, nu procedăm aşa. În mod normal, persoana care trebuie să fie prezentată Măreţiei Sale are deja toate detaliile vieţii sale înregistrate în creierul metalic. Însă tu provii din… să zicem, de altundeva decât Turnurile din Melnon. Sunt multe lucruri pe care le cunoaştem despre cei din propriul nostru turn, dar pe care nu le cunoaştem despre tine. Iar atâta timp cât rămânem în ignoranţă, nu putem şti dacă eşti demn s-o întâlneşti pe regina Mir-Kasa sau să primeşti onoruri. Vorbeşte, Baxter-Liza. Între timp, Primul Chirurg îţi va îngriji rana. Apoi ţi se va servi băutură şi mâncare.

Baxter consimţi. Părea într-adevăr să mai aibă câteva obstacole de depăşit înainte ca situaţia sa să fie sigură. De fapt, ar fi trebuit să se aştepte la aşa ceva. Exersa o profesie unde fusese învăţat foarte devreme să mintă cu cel mai natural aer din lume, în caz contrar nu ar fi supravieţuit suficient timp pentru a învăţa acest lucru mai târziu. Povestise şi dejucase nişte istorii de „acoperire” mult mai complicate decât tot ceea ce ar fi putut socoti necesar printre aceşti oameni.

Cu colţul ochiului îl zări pe Primul Chirurg aranjându-şi instrumentele şi pansamentele pe una dintre canapele. Baxter îşi drese glasul şi începu:

— Numele meu este Richard Baxter, Baxter-Liza pentru poporul Turnurilor din Melnon. Sunt născut în Anglia, în…