CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE

 

Un fâşâit lung. Acelaşi paznic ca mai înainte, cu o mână pe mâner şi cu cealaltă la broasca uşii, împingea uşa care se răsucea în balamale. Andrea se duse la capătul celălalt, fără să aştepte să i se mai ordone. Dar de astă dată paznicul nu era singur. În urma lui păşi un alt bărbat – mai înalt, mai zvelt, mai în vârstă. Schimbară în şoaptă câteva cuvinte şi paznicul plecă, rămânând probabil de pază în faţa uşii pe dinafară.

Bărbatul cel înalt făcu câţiva paşi către Andrea şi o privi admirativ. Cu toată înălţimea lui, avea mişcări de felină. Era elegant, cumva chiar prea elegant, iar ochii lui verzi-cenuşii o străpungeau cu o putere neobişnuită.

— Într-o clădire de depozitare din Rosendale au fost ucişi doi oameni, se răsti el. Erai acolo. Ce s-a întâmplat?

— Cred că ştii, spuse ea.

— Ce le-ai făcut? Vocea lui era puternică, dar fără intonaţii şi nu se mai uita la ea. Avem nevoie de răspunsuri.

— Spune-mi unde suntem, ceru Andrea. La naiba…

Bărbatul îşi rotea ochii în sus, pe tavan, parcă ar fi căutat ceva.

— De ce te-ai dus în Cipru? întrebă el. Dar parcă întrebarea nici nu-i fusese adresată ei. Nu mai are sens să ţii secrete.

Dintr-odată întoarse cearşaful de pe patul ei, pipăind cu degetele cusătura groasă de la tiv.

— Ce naiba faci…

Bărbatul se întoarse spre ea cu o privire îngrijorată, îşi duse repede degetele la buze, într-un gest disperat.

— Dacă nu cooperezi cu ei, spuse el, fără să se uite la Andrea, nu vor mai avea nici un motiv să te ţină în viaţă. Nu prea obişnuiesc să acorde o a doua şansă. Îţi propun să începi să vorbeşti, căci este spre binele tău.

Dar nu mai vorbea deloc cu ea. Vorbea pentru nişte ascultători nevăzuţi.

Degetele lui lungi traseră brusc de o sârmă care fusese ascunsă cu abilitate într-un colţ al cearşafului pentru sinucideri. Cu mai multe smucituri, scoase aproape un metru de sârmă subţire, argintie. La capătul ei era un mic dispozitiv globular.

— Foarte bine, spuse el încântat, stai jos şi vorbeşte. O să-mi dau seama dacă minţi. Vezi, sunt foarte puţine lucruri pe care nu le ştiu despre tine.

Apoi răsuci globul mic de plastic negru până se auzi un pocnet uşor.

Bărbatul se întoarse spre Andrea şi începu a vorbi coborând tonul.

— Nu avem prea mult timp. Când înregistrarea se întrerupe, se presupune că s-a defecta ceva. Dar există şansa să-şi dea foarte repede seama de asta.

— Cine eşti?

Bărbatul se uită la ea şi pe chipul lui se citea spaima.

— Un prizonier, la fel ca tine.

— Nu înţeleg.

— Le-am spus că am să pot obţine mai mult de la tine. Că ştiu cum să te iau, fiindcă îţi cunosc punctele slabe. Este singurul motiv pentru care ne-au lăsat împreună.

— Dar de ce…

— Probabil pentru că eşti cine eşti, iar eu sunt cine sunt. Avem ceva în comun. Vezi tu, sunt un prieten al lui Todd.

Andrea făcu ochii mari.

— Dumnezeule mare, eşti Jared Rinehart!

 

 

Washington, D. C.

 

În biroul lui, Will Garrison rămase tăcut câteva momente. Alerta se aprinsese pe ecranul monitorului lui, primise un mesaj care fusese transmis instantaneu prin intranet la Operaţiuni Consulare. Confirmarea este strict securizată. Numele furnizat de informatorul de la New York fusese adăugat pe lista de supraveghere, iar acum se declanşase alarma. Un anume Henry Giles se pusese în mişcare. Pun pariu că nu te aşteptai să te depistăm aşa de repede, drăgălaşule Todd.

Dar Gareth Drucker fu foarte şovăielnic când Garrison veni să-i dea vestea. În spatele ochelarilor lui pătraţi fără rame părea secătuit, stors. Stătea în faţa ferestrelor cu obloane veneţiene, iar silueta lui subţire se contura în lumina după-amiezii. Parcă n-avea chef să se uite la Garrison.

— Suntem în rahat până la gât, spuse Drucker, respirând zgomotos şi nici nu ştiu măcar al cui rahat.

— La naiba, nu putem s-o dăm în bară într-un moment ca ăsta! explodă Garrison. Trebuie să dăm lovitura şi trebuie să lovim acum.

— E vorba despre nenorocita asta de Comisie Kirk, spuse Drucker. Mi-au frecat deja ridichea din cauza dezastrului din clădirea Hart. Există momente când trebuie să ieşi în faţă şi există altele când trebuie să te dai la fund. Instinctele mele de politician îmi spun că, dacă mai ratăm încă o operaţiune, s-ar putea să dăm cu subsemnatul următoarele douăsprezece luni.

— Doar n-ai de gând să trimiţi altă echipă de recuperare?

— Trebuie să mă mai gândesc. Oakeshott mi-a spus că oamenii lui Kirk îl simpatizează pe dulăul nostru. Aşa i s-a suflat, iar Oakeshott are legături bune cu băieţii de pe Colină. Du-te să vorbeşti cu el.

— Dracu’ să-l ia pe Oakeshott al tău! spumegă Garrison. Ce târg a făcut cu Kirk?  Îi are Castor la mână cu ceva? Sau vrea numai să blufeze?

Directorul Operaţiunilor Consulare strânse din buze.

— Nu ştim. Dar să zicem că i-a convins pe amărâţii ăia de anchetatori că este cel care vrea să dezvăluie relele şi apoi venim noi şi îl tăbăcim pe individ. Cum o să arate treaba asta?

— Cum să arate? Păi cum ar putea să arate treaba dacă laşi un dulău turbat să facă ravagii din nou? Este o ameninţare, ştii asta la fel de bine ca mine. Ticălosul a ucis un om de afaceri de renume, un tip pe care l-am folosit ca informator de atâtea ori. Belknap nu poate fi controlat; este bolnav de furie şi de paranoia, este un pericol pentru toţi cei care îi ies în cale. Sărmana Ruthie Robbins a fost ucisă acum câteva zile!

— Anchetatorii mei mi-au spus că nu el a făcut-o. A fost ucisă de un glonţ tras de un trăgător de elită, iar el nu este aşa ceva. Treaba de la Lamaca este mult mai complicată decât ne-am imaginat noi. Şi, între timp, am trimis oameni să pună o mulţime de întrebări despre Pollux. S-ar putea să avem surprize din partea asta. În CV-ul lui s-ar putea să fie nişte găuri şi noi nu ştim ce se ascunde în ele. Dar cred că e ceva mai mult decât o minge de golf.

— Rahat! Nenorociţii ăştia aruncă cu praf în ochii oamenilor. Aleargă după cai verzi pe pereţi. M-am săturat până peste cap de cultul lui Castor. Tineri cu creier de vrabie, care refuză să vadă ceea ce este în faţa ochilor lor şi vin mereu cu altă explicaţie. Ca şi băiatul acela, Gomez. Ar fi trebuit să fie pus să plimbe hârtii sau să fie trimis la dracu’ în praznic, în Moldova.

— Vorbeşti despre analistul Gomez? A pus întrebări, asta e drept. Dar nu este el. Crede-mă pe cuvânt. Ceva nu se potriveşte, lucrurile nu se leagă.

— Aici nu te contrazic. Ceva nu e în ordine. Şi nu va fi până nu punem lucrurile la punct.

Garrison se liniştise puţin când pornise apoi pe hol şi băgase capul în biroul unui tânăr angajat de la direcţia de operaţiuni.

Un bărbat corpolent, cu păr castaniu, trăsături aspre şi o faţă pufoasă se răsuci ca să privească la el. Se numea O’Brien şi fusese protejatul lui Garrison la începutul carierei lui. Biroul lui era plin de fotografii de familie şi un PDA{54} neregulamentar. Nu era chipeş, nu era ordonat, dar Garrison ştia că se va descurca.

— Ce se mai aude, Will?

— Ce mai fac copiii, Danny? făcu o pauză pentru a-şi aminti cum îi cheamă. Beth, Lane? Sunt bine?

— Sunt bine, Will. Ce s-a întâmplat?

— Trebuie să rechiziţionez un avion.

— Rechiziţionează-l!

— Trebuie să-l iei tu în locul meu. E vorba despre acces special.

— Nu vrei să apară semnătura ta pe documentele de autorizare.

— Te-ai prins.

O’Brien înghiţi cu greu.

— O să am necazuri?

— Îţi faci prea multe griji.

— După cum spun avocaţii, acesta nu este un răspuns.

— Nu avem timp să ne jucăm cu cuvintele. Timpul operaţional a început deja.

— Face parte din recuperarea lui Castor?

O’Brien era greoi, dar nu prost.

— Vezi tu, Danny, spuse calm Garrison, am mai încercat şi cu alte echipe înainte, nu-i aşa? De astă dată vom juca altfel. Un singur agent de vârf, ca o singură săgeată bine ţintită.

— Cine? întrebă O’Brien. Cine este pasagerul?

Obrajii matlasaţi ai lui Garrison se întinseră într-un zâmbet larg:

— Eu.

Nu făcea paradă de acţiunea lui. Reflectând mai profund, Garrison înţelesese că el avea mai multe şanse să-l prindă pe Belknap. O echipă alcătuită din mai multe persoane era mai uşor de detectat în cazul unui agent cu experienţă, aşa cum era Belknap şi acţiona mai încet din cauza problemelor de coordonare. De fapt, Garrison îşi amintise de un caz când Belknap prinsese un răufăcător de unul singur, pentru că sosirea unei echipe întregi „ar fi speriat iepurele”, cum spunea el.

— Tu? O’Brien făcu ochii mari. Pot să te întreb ceva, Will? Ai fost un agent operativ legendar, toată lumea ştie asta. Dar ai crescut, eşti acum în vârful copacului. De ce trebuie să te bagi tu, trimite pe cineva să facă treaba! La ce mai serveşte vechimea în muncă dacă nu poţi să stai la biroul tău în siguranţă.

Garrison pufăi pe nas.

— Ştii cum se spune: Dacă vrei ca treaba să fie făcută bine, fă-o singur.

— Acum nu se mai fac treburile aşa cum le făceai tu, spuse O’Brien, clătinând din cap. Ceea ce s-ar putea să fie un lucru bun, la urma urmelor. Aşadar, vrei să te echipezi?

Garrison încuviinţă din cap.

— Ai nevoie de rechiziţii şi acolo? Sau vrei să te ocupi singur de partea asta?

— Soldatul îşi face întotdeauna singur bagajul, Danny.

— Vorbeşti de parcă ai pleca la război.

— Mă duc să câştig, Danny.

Fuseseră aproape, atât de aproape la Washington, iar, dacă Garrison ar fi fost personal la faţa locului, ar fi fost şi mai aproape. Castor era dat naibii, dar nu reuşise niciodată să-l păcălească pe Garrison. Garrison avea destulă experienţă ca să ştie toate trucurile, păcălelile şi subterfugiile care fuseseră inventate vreodată. Nu poţi recupera o persoană precum Belknap. Asta însemna să dai de necazuri mari. Cu un client ca acesta, singura modalitate de a fi sigur că nu mai poate face nici o şmecherie era să-i bagi un glonţ în creier. Trebuia să scrii SFÂRŞIT, nu VA URMA. Când povestea se termină, apoi se termină şi gata. Fără urme.

— Încotro?

— Republica Dominicană. Puţin mai la sud de Guadalupe. Trebuie să-mi urci fundul în avion în mai puţin de o oră. Hop, hop, drăguţă!

— Dar ce este în Republica Dominicană?

O’Brien întindea deja mâna după telefon.

— Nu ştiu, murmură Garrison, pe jumătate pentru el însuşi. Dar pot să bănuiesc.

 

Jared Rinehart se aşeză mai aproape de ea.

— Sunt multe pe care aş vrea să ţi le pot explica.

— Unde suntem?

— Bănuiesc că undeva prin statul New York. Într-o zonă rurală îndepărtată. Undeva între Montreal şi New York.

— Mă tot gândesc că trebuie să fie un coşmar şi am să mă trezesc.

— Ai dreptate pe jumătate, spuse Rinehart. Este un coşmar, asta e adevărat. Ascultă-mă, nu avem timp. Trebuie să vorbim despre Genesis. Todd m-a urmărit, nu-i aşa?

Andrea aprobă din cap.

— Trebuie să ştiu exact ce a descoperit. Unde crede că ar putea fi localizat Genesis?

Andrea înghiţi cu greu, încercând să gândească.

— Din câte ştiu eu, ultima dată trebuia să se întâlnească cu senatorul Kirk.

— Da, asta ştim. Dar trebuie să aibă anumite idei, bănuieli. Te rog, Andrea, este vital. Probabil că ţi-a spus ceva.

— Răscolea peste tot. Analiza toate posibilităţile. Se întreba chiar dacă nu cumva tu eşti Genesis.

Rinehart părea uimit, chiar jignit.

— Sau Paul Bancroft sau… dar cred că ştia că nu este nimeni dintre cei la care ne gândeam. Cred că a ajuns la concluzia că era cu totul altcineva.

— Nu mă ajută cu nimic. Trebuie să te gândeşti mai bine. Avea încredere în tine, nu-i aşa?

— Am avut încredere unul în altul.

— Atunci cu siguranţă că a lăsat să-i scape ceva.

— Vrei să spui că ştia ceva şi încerca să ţină secret? Nu a fost aşa.

Andrea se uita la bărbatul de lângă şi simţea cum i se strânge stomacul.

— Altfel nu s-ar fi dus la senator.

Da, noi ştim asta.

Dar cine era „noi” şi de unde ştiau?

— Jared, spuse ea, iartă-mă, dar este ceva ce nu înţeleg.

— Pot să vină după noi dintr-un moment în altul, o dojeni el. Te rog, concentrează-te!

— Am fost luaţi ostatici de Genesis?

— Ce spui?

Andrea ştia.

— Ceilalţi vor să ştie despre Genesis, nu-i aşa? Iar tu îi ajuţi.

— Ai înnebunit!

Da, noi ştim asta.

— Sau încerci să afli cine îţi vrea pielea? Evaluarea ameninţărilor – aşa îi spuneţi?

Se repezi pe neaşteptate spre el, dar Rinehart o prinse de încheietura mâinii cu o strânsoare de oţel şi o trânti pe pardoseală. Căzu cu putere, apoi se ridică încet în picioare.

Acum stătea în picioare în faţa ei şi o privea ameninţător. Pretinsa frică dispăruse de pe faţa lui, înlocuită de dispreţ.

— Eşti o femeie frumoasă, spuse el în cele din urmă. Scuze pentru lumina care nu te avantajează.

— Presupun că asta este ultima mea grijă.

Zâmbetul unui linx.

— Ai dreptate.

Îi amintea de un personaj dintr-un tablou de Pontorno{55} sau alt pictor florentin din secolul al XVI-lea. Puţin crispat, dar emanând multă forţă.

— Fiecare trebuie să-şi joace rolul. Iar al tău este esenţial. Andrea se simţea ca şi când i-ar fi scos sufletul afară din trup prin magnetismul privirii lui.

— Te rog, ia loc, spuse el, făcând un gest spre patul de spital. Şi, ca să nu-ţi mai treacă prin minte nici un gând nebunesc, reţine că eu sunt profesionist.

Un mic stilet de metal apăru ca prin magie în mâna lui.

— Dacă aş avea vreun gând rău, aş putea să-ţi introduc acest stilet în gât, la ceafa, între a doua şi a treia vertebră cervicală. Într-o secundă. Este o chestiune de Fingerspitzengefuhl{56}, cum spun nemţii. Nu te lăsa indusă în eroare de faptul că nu am o mulţime de arme la centură. Nu am nevoie de ele.

Timp de câteva clipe, ochii deveniră două raze de răutate. Apoi clipi şi expresia lui deveni din nou înşelător de civilizată.

— Trebuie să recunosc că m-ai păcălit pentru o clipă.

— Merita să încerc. E clar de ce te-a ales Todd ca parteneră. Zâmbi cu rânjetul de felină, arătându-şi toţi dinţii, dar fără să arate nici un pic de căldură.

— Întotdeauna a avut o slăbiciune pentru femeile inteligente, continuă el. Dar e clar că nu ai inteligenţa care ne trebuie nouă. Nu e nici o surpriză.

— Todd reprezintă chiar un asemenea pericol pentru tine? Şi eu?

— În general, aş spune că noi nu reacţionăm la ameninţări. Noi suntem cei care le proferăm. Iar după aceea le punem în aplicare. Acum mai mult ca oricând. Reţeaua Ansari face parte dintre cele mai mari din lume şi ne aparţine în totalitate. Nikos Stavros a fost el însuşi o personalitate remarcabilă în domeniul transferurilor de arme, iar Stavros Maritime este şi ea sub controlul nostru. La fel ca şi alţi câţiva angrosişti de arme şi muniţii. Ştiu că te pricepi la afaceri. În lumea corporaţiilor, acest proces se numeşte achiziţie.

— Da, achiziţie. O strategie conform căreia achiziţionezi cât mai multe firme mici specializate în acelaşi produs ca să creezi un actor dominant pe piaţă. Ştiu ce înseamnă achiziţiile de firme, mulţumesc frumos. Fondul Conventry a sprijinit câteva.

— Nimeni nu şi-ar fi imaginat că acest lucru se poate întâmpla şi în economia paralelă, pe aşa-numita piaţă neagră. Cred că noi am dovedit contrariul. Ceea ce înseamnă, fireşte, că suntem în situaţia de a deveni mai puternici ca înainte.

— Dar cine sunteţi, cine sunt aceşti „noi”?

— Cred că ştii.

— Theta.

— Ai numit cristalul principal. Îţi dai seama ce suntem pe cale să devenim?

— Înţeleg că aţi manipulat alegerile în toată lumea.

— Aceasta este numai una dintre liniile de acţiune. Oricum, sunt atât de puţine ţări în care alegerile înseamnă ceva. În cele mai multe ţări, pistolul este mai puternic decât urna. De aceea am procedat aşa cum am procedat. În momentul de faţă, deţinem controlul asupra violenţei revoluţionare. Singura cale pentru forţele nonstatale de a obţine arme este cu ajutorul nostru. Putem asigura stabilitatea unor regimuri care altfel ar fi răsturnate de la putere. Ceea ce înseamnă că intrăm într-o fază de operare cu totul nouă, după cum vezi. Operăm dincolo de graniţele statului naţional. În curând, va deveni clar ceea ce construim – în realitate, propria Ligă a Naţiunilor.

Andrea se uită în ochii hotărâţi ai bărbatului.

— De ce? Care este scopul urmărit de voi?

— Nu te preface ignorantă, Andrea. Cred că înţelegi perfect.

— Înţeleg că tu eşti Genesis. Asta înţeleg. De aceea ai vrut să ştii dacă Todd o să fie în stare să te găsească.

Jared Rinehart făcu ochii mari.

— Chiar crezi că eu sunt Genesis? Nici vorbă! Nici vorbă, Andrea.

Vorbi mai tare, devenind agitat.

— Genesis este o forţă pur negativă a lumii. Genesis este un agent al distrugerii.

Mintea ei funcţiona febril. După o clipă vorbi încet, aproape intim:

— Ţi-e frică de el.

— Mi-e frică de haos şi de distrugere. Ce om raţional nu se teme de ele? Genesis are pioni peste tot, recrutează fără încetare mercenari şi confederaţi…

— Ţi-e frică de el.

— Te asigur că Genesis este cel laş. De aceea nimănui nu i-a fost îngăduit să-l vadă pe Genesis.

— Atunci cum recrutează? Cum operează?

— În era informaticii, este o joacă de copii. Genesis are aşa-numite camere de chat sigure pe internet, îi identifică pe soldaţi cu ajutorul celor care comunică prin Internet prin sistemele de chat. Genesis poate face plăţi de la mare distanţă, când angajează alţi informatori ca să-i facă rapoarte electronice despre ei. Şi, pentru că nimeni nu ştie cine lucrează şi cine nu lucrează pentru Genesis, se instalează paranoia generalizată. Totul este îmbinat foarte ingenios.

În vocea lui Rinehart se simţeau şi admiraţia şi resentimentele.

— Genesis este un păianjen în mijlocul plasei lui. Din când în când, câte un filament prinde o rază de soare şi îl vedem. Genesis îşi ţine chipul bine ascuns. Dar Genesis nu are nici un program pozitiv pentru lume. El, ea sau cine o fi este dedicat numai distrugerii.

— Pentru că vrea să te înlocuiască?

— Posibil. O să aflăm mai multe cât de curând. Pentru că îi avem pe cei mai buni oameni implicaţi în acest caz.

Îşi permise un mic zâmbet.

— Când se va termina totul, ne vom aminti de Genesis ca de un simplu dâmb de pe drumul nostru.

— Dar ce doriţi, de fapt?

— Ca şi când n-ai şti! Vărul tău a spus că eşti o elevă talentată. Şi-a imaginat chiar că ai putea să preiei un rol important în organizaţie.

— Paul Bancroft.

— Fireşte. El este cel care a inventat Grupul Theta.

Andrea simţi cum i se strânge stomacul.

— Iar acum eşti pe cale să-i dai o armată proprie. Îţi dai seama cât de monstruos este ceea ce faci?

— Monstruos? Mă mir că ai învăţat atât de puţin de la vărul tău. Tot ceea ce facem este calculat în aşa fel încât să servească binelui general al omenirii. Într-o lume coruptă, Grupul Theta este o forţă în slujba idealismului autentic.

Andrea îşi aminti cu un fior fraza din Manilius{57} citată de Bancroft: „Să treci dincolo de înţelegerea ta şi să devii stăpânul universului.”

— Ceea ce nu înţeleg eu este de ce avem această discuţie. De ce mai eşti încă aici?

— Poţi să spui că sunt sentimental. Dar vreau să te cunosc înainte să…

Privi într-o parte.

— Este clar că Todd Belknap te adoră. Sunt curios să ştiu ce fel de om eşti. Să vorbesc liber şi sincer cu tine, pentru că tu să ştii că poţi vorbi liber şi sincer cu mine.

Făcu o pauză.

— N-o să mă crezi, dar Todd este un om la care ţin foarte mult; în felul meu. Îl iubesc ca pe un frate.

— Ai dreptate, spuse Andrea, nu te cred.

— Ca pe un frate. Ceea ce, trebuie să recunosc, este ceva foarte complicat în cazul meu, dat fiind că mi-am omorât propriul frate. Geamănul meu, nici mai mult, nici mai puţin. Ceea ce este încă şi mai supărător… nici nu-mi mai amintesc de ce. Fireşte, eram copil la vremea aceea. Dar ne-am depărtat.

— Eşti un om bolnav, spuse Andrea cu voce tremurătoare.

— Am o sănătate înfloritoare. Dar ştiu ce vrei să spui. Sunt… altfel decât cei mai mulţi oameni.

— Dacă Todd ar fi ştiut cine eşti cu adevărat…

— A cunoscut o versiune a persoanei mele. Oamenii sunt complicaţi, Andrea. Prietenia mea cu Belknap a fost un lucru pe care m-am străduit foarte mult să-l cultiv şi să-l întreţin, iar, dacă pentru asta a fost nevoie să elimin anumite chestiuni care îl distrăgeau, am avut grijă de asta.

Am eliminat chestiuni care îl distrăgeau.

— L-ai ţinut izolat, spuse Andrea coborând vocea. Fără echilibru. Şi, când cineva venea prea aproape, când lega o prietenie cu cineva… o distrugeai. Iar când era trist, erai totdeauna lângă el, nu-i aşa? Vocea ei deveni mai puternică şi mai tăioasă: Credea că eşti singurul lui prieten adevărat. Şi în tot acest timp îl manipulai, îi ucideai pe cei pe care îi iubea, nu-l lăsai să-şi capete un echilibru. Iar împrejurările în care l-ai salvat au fost nişte înscenări, nu-i aşa? Omul acesta era gata să facă orice pentru tine. Iar tu n-ai făcut decât să-l trădezi.

— Totuşi, ţin la el, Andrea, răspunse blând bărbatul înalt. L-am admirat. Avea, are calităţi extraordinare. Nu există nici un om pe care să nu-l poată găsi, dacă îşi pune în minte.

— Tocmai de asta te-ai agăţat de el chiar de la început, nu-i aşa? Mi-a povestit despre Berlinul de Est şi despre toţi anii aceia. Ce a fost asta, o poliţă de asigurare?

— Eşti foarte isteaţă. Întâmplător, îl recrutasem cam tot atunci pe Lugner. Ştima că o să-l putem folosi şi am avut dreptate. În acelaşi timp, era foarte clar că tânărul domn Belknap se pricepea mai bine să găsească oameni decât se pricepea Lugner să dispară. Singura şansă a lui Lugner era să-l lase pe Dulău să creadă că vânătoarea fusese încununată de succes. Avea nevoie de un raport de autoritate referitor la moartea lui şi, după înscenarea noastră atât de bine pusă la punct, l-a primit.

— Dar te-ai ales cu ceva încă şi mai bun. Cu loialitatea şi devotamentul Dulăului. Trăsături pozitive de caracter pe care le-ai transformat în slăbiciuni.

Rinehart încuviinţă cu o umbră de zâmbet pe buze.

— Sunt un inteligent. Când întâlneşti un om cu talente atât de deosebite ca Todd, vrei să-l ştii de partea ta.

— Şi ai avut grijă de asta pe când era încă ofiţer inferior. Ai recunoscut imediat omul cu talentele de care aveai nevoie. Şi pe care voiai să le exploatezi.

— Draga mea, îmi citeşti intenţiile ca dintr-o carte deschisă.

— Da. Simţi cum o învăluie repulsia ca un lichid clocotit.

— Nu mă judeca, Andrea.

Rinehart rămase tăcut mai mult timp.

— E ciudat că port acum cu tine această conversaţie pe care am vrut întotdeauna s-o am cu Belknap. Nu cred că ar fi putut să mă înţeleagă mai bine decât tine. Dar încearcă, Andrea, încearcă. Nu orice diferenţă este o dizabilitate. Cu ani în urmă, am recurs la serviciile unui psihoterapeut. Un om foarte respectat. Mi-am rezervat o după-amiază întreagă la el.

— Nu pari a fi tipul acesta de om.

— Pe-atunci eram foarte tânăr. Cum se spune, încercam să mă definesc. Şi iată-mă, aşadar, într-un cabinet drăguţ din Manhattan, vărsând totul din mine. Am vorbit despre absolut tot. Era un anumit aspect al caracterului meu care mă tulbura. Mai exact, mă tulbura tocmai faptul că nu mă tulbura, deşi ştiam că ar fi trebuit. Cred că ar trebui să mă exprim cam aşa, Andrea: M-am născut fără busolă morală. Am fost conştient de acest lucru încă de pe când eram copil. Fireşte, nu chiar de la început Mi-am descoperit acest deficit aşa cum descoperi că eşti daltonist. Descoperi că alţii oameni văd o diferenţă unde tu nu vezi nici una.

— Eşti un monstru.

Rinehart o ignoră.

— Îmi amintesc când căţeaua noastră Labrador a făcut mai mulţi pui decât putea să îngrijească – după cum credeam eu – şi am luat câţiva dintre acei căţei ca să fac experimente pe ei. Eram fascinat de ceea ce se dezvăluia în faţa privirii mele în momentul în care le deschideam abdomenul cu un cuţit ascuţit şi îmi amintesc că am alergat să-l aduc pe fratele meu ca să-i arăt intestinele mici ca nişte râme şi ficatul care semăna leit cu cel de pui. Nu simţeam nici un fel de exaltare sadică, era doar o chestiune de curiozitate dezinteresată. Dar, când fratele meu a văzut ce am făcut, s-a uitat la mine ca şi când aş fi fost îngrozitor de desfigurat, un monstru. Mă privea cu un amestec de frică şi dezgust. Pur şi simplu nu înţelegeam.

Vocea lui Rinehart devenise agitată.

— Am înţeles când am mai crescut. Dar n-am simţit niciodată nimic. Alţi oameni au un set de intuiţii morale după care se călăuzesc fără să gândească. Eu nu am avut niciodată aşa ceva. Trebuia să învăţ regulile aşa cum înveţi regulile etichetei şi să ascund împrejurările când încălcăm aceste reguli. Aşa cum a fost şi cu moartea fratelui meu într-un presupus accident de maşină în care şoferul a fugit de la locul faptei. Presupun că de asta am ajuns la operaţiuni sub acoperire: ascunderea, subterfugiul deveniseră o a doua natură pentru mine.

Andreei i se făcuse greaţă.

— Şi i-ai spus toate astea psihiatrului?

Rinehart încuviinţă din cap.

— Fusese foarte perceptiv. În cele din urmă a spus: „Regret, timpul nostru s-a terminat”. După aceea, ca simplă măsură de precauţie, l-am strangulat cu cravata mea chiar la birou. Acum mă întreb dacă, în momentul în care am început şedinţa cu el, ştiusem oare că îl voi ucide? Cred că da, la un anumit nivel al subconştientului, pentru că am avut mare grijă să nu las nici un fel de amprente în biroul lui. Am stabilit întâlnirea sub un nume fals etc. Şi, tocmai pentru că ştiam acest lucru, fie chiar şi la nivelul subconştientului, am putut să vorbesc aşa de liber cu el.

— Ca şi cu mine, şopti Andrea.

— Cred că ne înţelegem. Rinehart vorbea pe un ton foarte amabil.

— Şi totuşi, susţii că eşti o forţă a binelui. Că Grupul Theta este o forţă a binelui. Chiar te aştepţi să ia cineva în serios judecata unui sociopat?

— E chiar aşa un paradox? Rinehart se rezemă de peretele din faţa patului ei. Expresia lui era atentă, dar şi îndepărtată.

— Vezi tu, aşa mi-a schimbat viaţa Paul Bancroft. Pentru că la nivel intelectual doream foarte mult să-mi dedic viaţa forţelor binelui. Voiam să fac ceea ce este corect. Dar îmi venea greu să văd ceea ce este corect, iar oamenii obişnuiţi păreau să acţioneze în conformitate cu o combinaţie foarte complicată de consideraţii diferite, încât am constatat că uneori era imposibil să anticipez judecăţile lor foarte temeinice. Aveam o nevoie disperată de o îndrumare, de cineva care să mă călăuzească spre acţiunea corectă. Şi astfel l-am întâlnit pe dr. Paul Bancroft.

Andrea privea în gol.

— Iată un om cu un algoritm strălucit de simplu – un etalon clar, simplu, un obiectiv metric, continuă Rinehart. A demonstrat că moralitatea nu este o facultate subiectivă de percepţie. Că este vorba despre a maximiza utilitatea. Şi intuiţiile îi abăteau pe oameni din drum.

Vocea lui Rinehart era tot mai animată, privirea intensă.

— Nici nu pot să-ţi spun cât de captivat m-am simţit şi încă şi mai mult după ce l-am cunoscut în persoană. Am să-mi amintesc întotdeauna ce mi-a spus odată. A spus: „Compară-te cu un bărbat care se abţine să jupoaie de vii oameni aleşi la întâmplare pentru că îi repugnă simpla idee de a face aşa ceva. Moralitatea lui este numai o moralitate a dezgustului. Dar, dacă tu nu faci acest lucru, asta este pentru că ai reflectat la axiomele şi principiile pe care le implică. Din punct de vedere etic, care faptă este mai măreaţă?” Mi-a dăruit ceva spunând aceste cuvinte. Dar cel mai mare dar pe care mi l-a făcut a fost sistemul riguros de moralitate pe care l-a pus la punct. Calculul fericirii.

— Nu mai spune!

— Dilema tramvaiul deraiat. O ştii, nu-i aşa? Activezi macazul şi o ia pe altă linie, ucigând numai un om în loc de cinci.

— Îmi amintesc, spuse Andrea iritată.

— Şi asta este ceea ce este corect, ceea ce trebuie să faci. Fireşte. Iar acum, spusese dr. Bancroft, să ne imaginăm că eşti chirurg şi faci transplanturi de organe. Luând viaţa unui străin şi folosind organele acestuia, poţi salva viaţa a cinci dintre pacienţii tăi. Care este diferenţa dintre cele două situaţii, logic vorbind? Ei bine, nici una. Absolut nici una, Andrea.

— Eu nu văd nici una, într-adevăr.

— Logica este limpede precum cristalul. În momentul în care ţi-o însuşeşti, totul se schimbă. Vechile prejudecăţi se prăbuşesc şi se dau la o parte. Dr. Bancroft este cel mai mare şi mai nobil savant pe care l-am cunoscut vreodată. Filosofia lui înseamnă că pot să-mi dedic viaţa unui bine mai mare. Mi-a oferit un algoritm care putea să ţină locul celui care îmi lipsea, dar era mai bun decât orice, era ca un fel de ochi bionic. Demonstrează că opţiunile etice trebuie efectuate de intelect, nu de sentimente. Nu este uşor pentru nimeni să facă lucrul corect, spunea el. E nevoie de efort. Şi Todd ar fi trebui să-ţi spună că eu sunt duşmanul efortului.

— Paul mi-a spus că fiecare viaţă contează, îl întrerupse Andrea. Atunci cu a mea cum rămâne? Cum rămâne cu viaţa mea?

— O, Andrea! Dat fiind că ştii atât de multe despre operaţiunile noastre, vom lua măsurile care se cuvin. Dar viaţa ta va conta foarte mult în foarte multe feluri şi la fel şi moartea.

Vocea lui Rinehart era aproape blândă.

— Moartea mea, reluă ea ca un ecou.

— Toţi cei care trăiesc pe această planetă verde sunt condamnaţi la moarte, spuse Rinehart. Ştii şi tu asta. Oamenii vorbesc despre ucidere ca şi când ar fi ceva abominabil, în loc să vadă ceea ce este în realitate – o simplă chestiune de programare, un scadenţar.

— Un scadenţar!

— Apropo, ai grupa de sânge 0, aşa este?

Andrea încuviinţă din cap, Iară să spună nimic.

— Excelent! făcu Rinehart. Donatorul universal. Ai suferit de hepatită, HIV, sifilis, malarie, papilom sau alte boli ale sângelui? Ochii lui de vasilisc o sfredeleau cu privirile.

— Nu, şopti ea.

— Sper că ai mâncat bine. Este important să-ţi menţii organele în stare bună, să-ţi menţii nivelul de fier şi toate celelalte. Cred că înţelegi de ce nu vreau să fii sedată – nu vrem ca organele tale să fie invadate de droguri. Nu e bine pentru receptori. Vreau să am o tânără cu cea mai bună condiţie fizică. Ai resurse care pot salva şase vieţi. Pe lângă sânge, mă gândesc la ficat, inimă, doi rinichi, două cornee, un pancreas, doi plămâni admirabili şi, fără îndoială, o mare cantitate de grefe vasculare. Sunt încântat că nu eşti fumătoare. Ai grijă de tine, mai spuse Rinehart şi se întoarse spre uşă, dând să plece.

— Tu să ai grijă de tine, ticălos nenorocit ce eşti! urlă Andrea. Numai furia o împiedica să se prăbuşească. Nu spuneai chiar tu că Todd Belknap poate să găsească pe oricine dacă îşi pune mintea cu asta?

— Ei bine, exact asta am spus. Rinehart zâmbi şi bătu în uşa de oţel. Pe asta mă şi bizui.