PARTEA A DOUA

 

CAPITOLUL ZECE

 

Andrea Bancroft încercă să aţipească în timpul zborului de două ore de la aeroportul Kennedy la aeroportul internaţional Raleigh-Durham din Carolina de Nord, dar mintea ei era năpădită de gânduri. Abia spre seară Walter Sachs îi dăduse un CD-ROM de un gigabit cu fişierele decriptate. Instalată acasă în faţa computerului ei, Andrea le citise şi le studiase până i se înroşiseră ochii. Găsise câteva procese-verbale de la şedinţe, câteva fişiere Excel, fişiere referitoare la „managementul ciclului de viaţă al activelor” în format Oracle. Nu întâmpină nici o dificultate când dori să le deschidă, dar, ca să le studieze temeinic şi atent, era nevoie de timp.

Adevărata enigmă era în tranzacţiile financiare înregistrate: sute de milioane de dolari fuseseră transferate spre o locaţie fără nume din Research Triangle Park şi – după cum reieşea din codurile de acces – transferurile fuseseră autorizate chiar de dr. Paul Bancroft. Aici, îngropat sub nenumărate documente legale, se află cel mai mare buget al întregii fundaţii. Dar, aşa cum îşi dădu seama rapid, locaţia nu apărea pe nici o hartă. Adresa pe care o găsise în documentele fundaţiei era Strada Broaştei-Ţestoase nr. 1 şi presupuse că aceasta se află într-adevăr undeva în pădurea de pini de peste 70000 de kilometri pătraţi cunoscută sub numele de Research Triangle Park. Dar nu se găsea pe hartă.

Research Triangle Park era un fel de anomalie. Lozinca lui era „Acolo unde se întâlnesc minţile şi lumea.” Dar nu era clar cui aparţinea. Serviciul Poştal al Statelor Unite îl considera un mic oraş sau o municipalitate şi, deşi Durham revendica o oarecare autoritate asupra lui, nu făcea parte, de fapt, din nici o jurisdicţie.

Se aflau aici câteva dintre cele mai mari facilităţi de supercomputere din lume, câteva campusuri de frunte din cercetarea farmaceutică, diverse alte institute de cercetare. Tehnic vorbind, nu era nici public, nici privat, ci un fel de entitate nonprofit de sine stătătoare. Fusese înfiinţată cu peste patruzeci de ani în urmă de un plutocrat obscur, un emigrant rus care făcuse avere din comerţul cu textile şi cumpărase terenul. În inima pădurii fuseseră defrişate porţiuni care adăposteau institutele şi campusurile, dar în mod oficial zona rămânea nedezvoltată, pădure virgină.

Oare adevărul era mai complicat? Dacă ar fi putut să stea de vorbă cu Paul Bancroft, dar nimeni de la fundaţie nu putea să-i spună când se întoarce, iar ea nu mai putea aştepta. Toate visele şi coşmarurile se concentrau din ce în ce mai mult pe locaţia misterioasă din Research Triangle Park. O fundaţie în interiorul fundaţiei? Şi, dacă era aşa, Paul Bancroft ştia de existenţa ei? Oare asta aflase mama ei? Prea multe întrebări, prea multe incertitudini.

Şi din nou avea senzaţia că tăciunii acoperiţi de cenuşă se aprinseseră iarăşi. Şi era ceva care o atrăgea spre ei.

Înnebunea la gândul că nu poate face nimic. Poate că era o nebunie să se ducă de una singură la Research Triangle Park, dar, dacă stătea pe tuşă şi nu făcea nimic, era tot o formă de nebunie. Poate că realitatea banală o să-i răcorească odată pentru totdeauna imaginaţia înfierbântată. Era foarte posibil să fi existat o explicaţie plicticoasă pe care s-o fi trecut cu vederea. Dar nu îşi va găsi liniştea dacă va continua să insiste pe anomaliile pe care le descoperise. Lipsa de acţiune nu putea să o calmeze.

Broasca-Ţestoasă nr. 1.

Era desigur şi dispoziţia ei sufletească, dar de cum ateriză totul i se păru de rău augur, chiar şi panoul uriaş cu literele RDU scrise cu albastru. Aeroportul, care nu se deosebea prea mult prin modernismul lui steril de sute de alte aeroporturi din ţară, era o junglă cu pardoseală de gresie.

Dacă voia să fie sinceră cu ea însăşi, Andrea trebuia să recunoască faptul că stă prost cu nervii. Aproape fiecare faţă pe care o vedea i se părea suspectă. Se trezi chiar că se uită intens la un cărucior de copil, ca să fie sigură că nu este, de fapt, un dispozitiv de urmărire. Pruncul gânguri spre ea, iar Andrea se simţi foarte ruşinată. Vino-ţi în fire, Andrea.

Îşi făcuse un bagaj foarte mic pe care îl pusese în compartimentul de deasupra capului. Acum împingea valiza în faţa ei şi se îndrepta spre ieşire. Mai mulţi bărbaţi cu mici pancarte în mână se înşirau de-a lungul peronului de la ieşire. Andrea aranjase şi ea să fie luată de la aeroport de un şofer, dar nu văzu nici o pancartă cu numele ei. Tocmai când voia să renunţe şi să se îndrepte spre taxiuri, văzu un întârziat care venea alergând cu un carton în mână pe care scria A. BANCROFT. Aşadar, omul întârziase câteva minute. Îi făcu semn cu mâna şoferului, încercând totodată să-şi alunge sentimentul neplăcut de nelinişte. Şoferul, un bărbat chipeş, observă ea, cu ochi cenuşii, dădu din cap şi îi luă valiza, conducând-o spre buick-ul lui albastru-închis. Avea vreo patruzeci şi ceva de ani, era îndesat, dar sprinten. Nu, nu îndesat, se corectă Andrea, mai degrabă foarte musculos, probabil mare amator de fitness. Avea frunte roşie, de parcă ar fi stat de curând la soare.

Îi dădu adresa hotelului, un Radisson din RTP şi omul conduse în tăcere buick-ul prin fluxul de maşini venind de la aeroport. Pentru prima dată Andrea îşi permise să se relaxeze puţin. Dar gândurile îi reveniră din nou şi nu erau deloc senine.

Cât de repede se putea transforma un vis într-un coşmar. Laura Parry Bancroft. Când îşi văzuse numele scris clar pe formularele de înregistrare simţise un şoc şi amintirea acesta mai avea încă puterea s-o paralizeze de durere. Moartea mamei ei aruncase o umbră asupra vieţii ei. Dar câtă încredere putea avea în propriile sentimente, în propriile suspiciuni? Poate că era numai influenţa pierderii suferite, rămăsese fără dragostea maternă, fără loialitatea şi iubirea ei, plină de suferinţă şi durere. Oare familia Bancroft chiar îi făcuse vreun rău sau îşi făcuse singură rău pentru că era frustrată şi furioasă? Cât de bine îşi înţelegea propria mamă? Erau atât de multe întrebări pe care ar fi vrut să i le pună. Atât de multe întrebări!

Întrebări la care mama ei nu va mai putea să-i răspundă niciodată. Atât de multe pieriseră în acel accident de maşină. Şi pe Andrea o durea, o durea tot sufletul şi tot trupul de fiecare dată când se gândea la aceasta.

I se părea că maşina merge pe un teren neregulat. Andrea deschise ochii larg şi privi înjur pentru prima dată. Erau pe un drum de ţară aproape pustiu, maşina traversa banda din dreapta îndreptându-se spre rambleu, încetinind şi…

Nu era bine.

Andrea fu aruncată brusc într-o parte, centura de siguranţă o strângea în timp ce maşina vira brusc, se urca pe rambleu şi oprea apoi în spatele unui tufiş des. O, Iisuse Hristoase… Era o capcană!

Şoferul cercetase zona în prealabil şi o adusese în locul acesta ferit de priviri, ştiind că nu-şi va da seama de ceea ce se întâmplă decât atunci când va fi prea târziu? Văzu chipul şoferului în oglinda retrovizoare şi expresia de furie care îi îngheţă sângele în vene.

— Îţi dau toţi banii, spuse ea.

— Ai vrea tu! se răsti şoferul pe un ton de dispreţ rece.

Andrea simţi un fior de gheaţă la ceafa. Îşi dădu seama că fusese optimistă atunci când îşi închipuise că omul vrea doar să-i ia banii. Şi era puternic ca un taur. Nu avea de partea ei decât un eventual element-surpriză. Şi probabilitatea că este subestimată.

Care era obiectul cel mai dur pe care îl avea asupra ei? Peria de cap, celularul, un stilou dăruit cu ani în urmă de mama ei şi… ce? Îşi ordonă să se concentreze şi îşi duse mâna stângă spre gleznă. Când ridică din nou privirile, văzu că bărbatul voia să treacă de pe scaunul din faţă spre bancheta din spate unde şedea ea. Timp de o clipă, va avea braţele ocupate, căci trebuia să treacă prin locul îngust dintre cele două scaune. Se retrase prefăcându-se cât mai mică şi mai inofensivă.

Strângând în mâna dreaptă pantoful cu toc cui ascuţit ca un stilet cu tocul înainte îl repezi spre faţa bărbatului, ţintind spre ochi şi scoase în acelaşi timp un ţipăt foarte ascuţit.

Cât pe-aici. Stiletul îi trecu la un centimetru de ochi şi îi apucă încheietura mâinii ca într-o menghină de fier, în timp ce – gândindu-se prea mult – Andrea îl lovi cu cealaltă mână în nas. Îşi aminti că o colegă de cameră care frecventase un curs de arte marţiale îi spusese că victimelor le este frică să-şi lovească agresorii în faţă şi astfel deveneau victime ale propriei frici de agresiune. „Loveşte-l în ochi, zdrobeşte-i nasul, striveşte tot ce poţi, aceasta era logica tuturor antrenamentelor. Cel mai mare duşman al tău eşti tu însăţi”, spunea Alison întotdeauna.

Daa? Aiurea! Cel mai mare duşman era ticălosul care încerca s-o omoare şi care întorsese capul exact la timp ca să evite o a doua lovitură. „Indiferent ce mi s-ar întâmpla, îşi spuse ea”, lovindu-l disperată în timp ce încerca să deschidă portiera, „cel puţin nu va putea spune nimeni că m-am lăsat învinsă uşor.”

Dar omul era imposibil de oprit, era puternic şi îi anticipa toate mişcările. O ţintui sub greutatea corpului lui şi îi urlă în ureche o întrebare:

— De ce l-ai ucis pe Tom Mitchell?

Andrea clipi fără să înţeleagă, dar monstrul insista, bombardând-o cu o mulţime de întrebări ciudate. Mitchell. Navajo Blue. Gerald sau Jared? Rinehart? O rafală de nume şi de acuzaţii.

Nu înţelegea nimic.

— Cum l-ai ucis, naiba să te ia?

Cu o mişcare rapidă, bărbatul băgă mâna în buzunar şi scoase un pistol. Apoi îl propti cu ţeava de capul ei.

— Mi-ar plăcea al naibii de mult să te împuşc, spuse el cu o voce plină de ură. Încearcă să-mi dai un motiv pentru care să n-o fac.

 

Todd Belknap privea furios la prizoniera sa. Se luptase ca o fiară sălbatică, ca o pisică a iadului, îi lăsase vânătăi pe care fără îndoială că le va simţi mâine. Dar fusese mânată numai de instincte, era clar că nu avea nici un fel de antrenament sistematic. Acesta era numai unul dintre elementele discordante. Altul era acela că părea sincer uluită de întrebările lui. Ar fi putut să fie o mincinoasă admirabilă; nimic din ceea ce aflase nu excludea posibilitatea ca femeia să fie Genesis; dar nici nu o confirma.

O examină mai atent în timp ce ţinea pistolul îndreptat spre ea. Încă o întrebare îşi făcu drum prin mintea lui, ieşind la suprafaţă ca un peşte din mâlul heleşteului. Nu fusese oare cam prea uşor? Cumpărase biletul de avion pe numele ei adevărat, îşi folosise cârdul de platină ca să aranjeze să fie luată de o maşină de la aeroport şi iarăşi sub propriul nume. Fusese o joacă de copii să scape de adevăratul şofer: îi dăduse un pumn de bani şi îi servise o poveste idioată despre o surpriză cu ocazia zilei de naştere. Dacă era într-adevăr profesionistă, era probabil foarte sigură că nu o urmăreşte nimeni. Dar poate că era numai o angajată ocazională, o persoană care tocmai prin lipsa ei de antrenament putea să insufle mai multă încredere. Sau poate că era o greşeală? Dar atunci de ce sunase de la telefonul ei la şeful echipei din Dubai?

Femeia se lupta să-şi controleze respiraţia. Observă că era o femeie atrăgătoare, probabil o fostă sportivă. Să fi fost numai o momeală?

Erau prea multe întrebări. Avea nevoie de răspunsuri.

— Am o întrebare pentru dumneata, spuse femeia, susţinându-i privirea. Cine te-a trimis? Faci parte din Fundaţia Bancroft?

— Nu încerca să mă ameţeşti cu vorbele, spuse Belknap.

Femeia inspiră adânc, marcată de frică.

— Ai de gând să mă ucizi, cred că am dreptul să ştiu adevărul înainte să mor. Tot voi aţi ucis-o şi pe mama mea?

Ce tot spunea femeia asta?

— Pe mama dumitale?

— Laura Parry Bancroft. A murit acum zece ani. Într-un accident de maşină. Aşa au spus. Şi aşa am crezut şi eu. Dar acum nu mai sunt sigură.

Belknap nu se putu abţine să nu se mire şi o expresie de uluială se aşternu pe chipul lui.

— Cine sunteţi? întrebă ea începând să plângă. Ce vreţi?

— Ce tot spui acolo? întrebă Belknap. Simţea că pierde controlul asupra situaţiei.

— Ştii că am dreptate, nu-i aşa?

— Eşti Andrea Bancroft.

— Aşa este. Şi cine ţi-a dat ordin să mă ucizi? Aceasta este ultima mea întrebare, e bine? Ca şi când ar fi ultima ţigară a condamnatului. Voi, ăştia, ucigaşii plătiţi, nu aveţi un cod al onoarei? Andrea clipi ca să-şi scuture lacrimile.

— Aşa cum e în filme… pentru că tot o să mori, am să-ţi spun… Asta te întreb şi eu pe dumneata.

Andrea zâmbi printre lacrimi, dar era clar că se lupta să nu leşine de spaimă.

Belknap se mulţumi să clatine din cap.

— Trebuie să ştiu, murmură ea, trebuie să ştiu, repetă ea. Acum avea prea mult aer în piept şi striga cât o ţineau bojocii: Trebuie să ştiu.

Belknap îşi puse pistolul la loc fără o vorbă.

— Ieri după-amiază, un om a venit din New Hampshire la dumneata acasă, la ordinul meu. A murit înainte de apusul soarelui.

— La ordinul dumitale? Andrea nu-şi credea urechilor. De ce? Belknap scoase celularul care aparţinuse comandoului ucis, îl deschise la registrul apelurilor primite şi apăsă pe cel primit din Statele Unite. În poşeta ei un alt celular începu să sune imediat. Belknap întrerupse apelul. Celularul din poşetă tăcu şi el imediat.

— Acest celular a aparţinut liderului unei echipe a morţii. Am avut o înfruntare cu ei în Dubai. Acum trebuia să-mi spui de ce i-ai telefonat?

— De ce să-i telefonez? Dar nu i-am te… Vocea fetei se frânse. Vreau să spun că, da, se poate să fi format numărul, dar nu ştiam pe cine apelez.

Andrea deschise poşeta şi începu să scotocească prin ea.

— Nu aşa repede! se răsti Belknap, ameninţând-o din nou cu pistolul.

Femeia încremeni.

— Vezi foaia asta de hârtie împăturită?

Belknap se uită în poşetă, scoase hârtia şi o despături cu o singură mişcare din încheietura mâinii. O listă de numere de telefon.

— Pe dumneata te-am sunat?

Belknap încuviinţă dând din cap.

— Am format toate aceste numere în ordine, spuse insistent femeia. Primele douăsprezece, oricum. Dacă nu mă crezi uită-te la celularul meu, la apeluri trimise.

— De ce?

— Eu… E complicat.

— Spune-o simplu, rosti Belknap muşcând parcă din cuvinte.

— Am să încerc, dar…

Trase aer adânc în piept.

— Sunt atât de multe lucruri pe care nu le ştiu încă. Şi atât de multe pe care nu le înţeleg.

Privirea lui Belknap se mai îmblânzi puţin. „Înseamnă că nu sunt singurul”, îşi spuse el.

— Nu ştiu dacă trebuie să te cred, spuse el precaut, dar puse pistolul la loc în toc. Ai telefonat, eu am răspuns, ai închis. Hai să începem de aici.

— Da, să începem de aici. Cineva îţi închide telefonul în nas şi străbaţi jumătate din globul pământesc ca să-i pui pistolul în ceafa.

Andrea îi susţinu privirea.

— Nici nu vreau să mă gândesc ce poţi să-i faci cuiva dacă îţi ocupă locul de parcare!

Belknap râse fără să vrea.

— Greşeşti!

— Poate că amândoi greşim, spuse ea.

— Şi poate că există o modalitate să lămurim această neînţelegere, spuse el din nou tensionat.

Andrea clătină încet din cap. Se mira, nu-l contrazicea.

— Lasă-mă să înţeleg. Ai trimis pe cineva la mine acasă, în Carlyle. Hm, să verifici dacă nu cumva am tăiat greşit etichetele de la saltele? Îmi cer scuze, tot nu pricep mare lucru.

— Trebuia să ştiu dacă ai ceva de-a face cu răpirea lui Jared Rinehart.

— Şi cine este Jared?

— Jared?

— Pentru că e greu de urmărit fără o legendă a personajelor.

Belknap se strâmbă pierzându-şi răbdarea.

— Ştii ceva? Nu contează dacă nu înţelegi.

— Pentru cine nu contează?

— Ceea ce contează este să ne dăm seama de ce se află acest număr de telefon pe factură. Aici o să am nevoie de ajutorul tău.

— O, fireşte, răspunse ea cu un zâmbet larg. Îşi dădu pe spate părul blond şi îl săgetă cu privirea.

— Acum ai vrea să fii atât de amabil să-mi spui de ce ar trebui să-mi pese mie de chestia asta?

Belknap se uita la ea şi simţea cum îl cuprinde un nou val de furie.

— La naiba! începu el.

Totuşi, Andrea avea dreptate. Nu avea nici cea mai mică idee ce îl frământa pe el, după cum nici el nu ştia ce probleme o nelinişteau pe ea.

— Foarte bine, atunci ascultă. Este vorba despre anumite chestiuni de securitate naţională. Informaţii strict secrete. Aş vrea să-ţi pot spune mai mult.

— Încerci să spui că tu ai aprobare guvernamentală pentru a avea acces la anumite informaţii la care eu nu pot avea acces.

— Te-ai prins!

— Dar ce fel de idioată mă crezi?

— Cum?

— Aşa cum ai auzit. Vrei să zici că eşti agent secret? Mai scuteşte-mă! Nu cred că ofiţerii de informaţii îşi îndeplinesc misiunile în felul ăsta. Şi apoi, unde ţi-e echipa? De ce eşti singur? Tot ce pot să spun este că ai văzut vreun film cu Charles Bronson şi ţi s-a trezit dorinţa să omori pe cineva, iar eu m-am nimerit în calea ta. Pe de altă parte, dacă mă înşel, aş fi foarte încântată să te întâlnesc la biroul tău dintr-o clădire guvernamentală şi să tranşez chestiunea cu superiorii tăi.

Belknap răsuflă adânc.

— Poate că am început totul pe picior greşit.

— O, aşa crezi? Consideri deci că ai făcut o mică gafa de societate? Care a fost aceea? Atunci când mi-ai fluturat pistolul în faţă şi mi-ai promis că îmi zbori creierii? Sau momentul când, practic, mi-ai strivit claviculele? Ce-ar fi să ne uităm în Ghidul de etichetă al lui Amy Vanderbilt, să vedem ce reguli am încălcat?

— Te rog să mă asculţi. În momentul de faţă nu sunt în misiune. Aici ai dreptate. Dar am fost. Sunt ofiţer de informaţii. Nu mă aştept să înţelegi, dar ştiu mai multe lucruri despre tine. Tu nu ştii nimic despre mine. Dar poate că ne putem ajuta unul pe altul.

— Ce drăguţ! Şi cu asta am reparat totul, nu-i aşa? spuse Andrea Bancroft sarcastică. Un nenorocit de psihopat îmi spune că ne putem ajuta reciproc. Poate ciocnim şi o cupă de şampanie.

Ochii îi aruncau scântei de furie.

— Chiar crezi că sunt psihopat?

Andrea se uită lung la el, apoi întoarse privirile.

— Nu, spuse ea calm. Oricât ar fi de ciudat, nu cred că eşti ţicnit. Dar ce e cu tine? Chiar crezi că fac parte din cine ştie ce conspiraţie şi că ţi-am răpit prietenul?

— Vrei să ştii adevărul?

— Ar fi interesant.

— Nu cred că faci parte din nici o conspiraţie. Dar poate că este prea devreme ca să mă pronunţ.

— Eşti un bărbat care se teme de angajamente ferme. Asta e povestea vieţii mele, spuse ea ironic.

— Povesteşte-mi despre această Fundaţie, spuse Belknap. Cu ce se ocupă mai exact?

— Cu ce se ocupă? Este Fundaţia Bancroft. Face… fapte bune. Se ocupă de sănătatea publică, chestii de felul ăsta.

— Atunci de ce ai întrebat dacă sunt de la Fundaţie?

— Ce? Scuză-mă, numai pot să gândesc foarte limpede acum.

Îşi duse o mână la frunte.

— Mă ia cu ameţeală. Simt nevoia să ies şi să fac câţiva paşi, să iau o gură de aer curat, altfel leşin. A fost foarte mult pentru mine.

— Foarte bine, făcu Belknap neîncrezător. Ia puţin aer.

Poate că spunea adevărul, dar Belknap avea dubii serioase.

Poate că încerca să-şi adune gândurile în timp ce punea la cale următoarea mişcare. O să fie cu ochii pe ea cât se plimbă printre pâlcurile de brazi, atent la fiecare mişcare bruscă. În acelaşi timp, nu voia ca femeia să se simtă prizonieră; dacă relatarea ei era sinceră – şi instinctele îi spuneau că este în cea mai mare parte, atunci ar trebui să-i câştige încrederea.

Andrea era cu spatele spre el şi păşea desculţă cu un mers egal, ferm, deliberat. Când, în cele din urmă se întoarse şi porni înapoi, îşi dădu seama după expresia de pe chipul ei că ceva se schimbase.

Derulă rapid în minte ceea ce văzuse şi ceea ce nu văzuse şi înţelese ca într-o străfulgerare: avusese poşeta cu ea, telefonase la 911 de la celular şi ceruse ajutor.

— Mergem? o întrebă Belknap.

— În câteva minute, spuse ea. Stomacul, ştii. Cu tot stresul ăsta… Trebuie să mă liniştesc puţin. Te superi?

— De ce să mă supăr?

Făcu un pas spre ea, cu o mişcare bruscă vârî mâna în poşetă şi îi scoase celularul. Apăsă două taste şi ajunse la apeluri trimise: exact aşa cum îşi imaginase. Ultimul număr apelat era 911. Îi aruncă telefonul înapoi.

— Ai chemat în ajutor cavaleria?

Femeia îi susţinu din nou privirea.

— Ai spus că ai nevoie de ajutor. M-am gândit că e bine să apelăm la profesionişti.

Vocea nu-i tremura decât foarte puţin.

La naiba! În depărtare, dar nu foarte departe se auzea deja sirena poliţiei. Aruncă jos cheile de la maşină.

— Am făcut ceva rău? întrebă ea cu o nuanţă de uşoară batjocură în voce. Se îndreptă apoi spre şosea.

Sirena se auzea tot mai puternic.