CAPITOLUL OPT

 

„Rezistă, Pollux, îl îndemna Belknap în mintea lui. Vin să te salvez.”

Dar drumul nu era drept, iar Jared înţelegea mai bine decât oricine altcineva din ce motive.

„Drumul cel mai scurt între două puncte, spusese odată Jared, este adesea o parabolă, urmată de o elipsă şi urmată de o hiperbolă.” Voia să spună că, în lumea spionajului, calea indirectă şi ocolişurile puteau să ofere, în fond, scurtături la fel de eficiente ca drumul drept şi îl atenţionase pe Belknap când îi spusese acest lucru. Nu că Belknap ar fi avut acum şi o altă opţiune.

Clădirea cenuşie ar fi putut fi un centru de distribuţie pentru componente industriale. În jurul proprietăţii se întindea un gard de sârmă ghimpată, menit mai degrabă să-i intimideze decât să-i alunge pe vizitatori. Belknap pătrunse cu SUV-ul lui pe poarta principală şi parcă într-o parte. Într-o clădire ca aceasta era exclus să se furişeze şi Belknap nu avea de gând să procedeze în acest fel, căci ar fi atras atenţia. Ceilalţi aveau ceva de ascuns. Belknap putea avansa mai bine dacă dădea dovadă de îndrăzneală şi opta pentru o abordare fără teamă.

Coborî din maşină şi fu imediat învăluit în căldura de furnal. Se grăbi să ajungă la cea mai apropiată uşă, înainte să înceapă să transpire masiv. Nu spre uşa de garaj care dădea spre aleea asfaltată, ci spre uşa de oţel laminat din stânga ei. Deschise uşa şi, în timp ce ochii i se adaptau de la strălucirea orbitoare de afară la semiîntunericul din interior, avu sentimentul că dăduse peste o mică tabără de refugiaţi.

Era un spaţiu uriaş ca o cavernă, prost luminat, cu saci de dormit şi saltele împrăştiate peste tot. La un capăt al hangarului erau câteva duşuri fără nici un fel de perete despărţitor; din robinetele defecte apa picura fără încetare. Mirosea a mâncare de la cutiile de carton golite. Şi peste tot era o mulţime de oameni – fete, băieţi, unii dintre ei şocant de tineri. Unii stăteau adunaţi în grupuri în jurul stâlpilor, alţii stăteau rezemaţi de pereţi şi moţăiau, alţii se ţineau deoparte. Reprezentau o amestecătură internaţională ciudată. Unii păreau sosiţi din Thailanda, din Birmania sau din Filipine. Unii erau arabi. Câţiva erau din Africa subsahariană. Alţii păreau copii din satele indiene. Şi erau şi câţiva din Europa Răsăriteană.

Belknap nu era foarte surprins de cea ce vedea, dar îi făcea oricum silă. Fete tineri, băieţi şi mai tineri, toţi victime ale sclaviei sexuale. Unii fuseseră probabil vânduţi de părinţii lor; alţii ar fi fost fericiţi să aibă părinţi, în general.

Un bărbat scund şi îndesat, cu o cămaşă albă din pânză topită şi pantaloni denim, cu un cuţit lung cu lamă curbată atârnat de cureaua de la brâu şi cu un walkie-talkie în mâna cealaltă, se apropie încet de el. Omul şchiopăta uşor. Nu era nimic altceva decât un paznic. Pentru că aceasta era partea cea mai urâtă acestei afaceri: cei care conduceau astfel de stabilimente nu aveau nevoie de paznici ca să-i ţină pe tineri în captivitate; nu era nevoie de lacăte, de gratii sau de cătuşe. Iar Belknap nu ar fi putut să-i elibereze nici dacă ar fi vrut. Pentru aceşti copii, adevăratul lanţ era sărăcia. Chiar dacă erau lăsaţi să se plimbe în libertate prin Dubai, nu făceau decât să ajungă într-un alt stabiliment de acest fel. Frumuseţea fizică era tot ce aveau de vânzare; restul reflecta logica rece şi inexorabilă a economiei de piaţă. Belknap îşi simţea nările pline de un miros puternic de chimicale, care acoperea mirosurile umane fetide; găurile de scurgere din pardoseala de ciment arătau că încăperea era spălată regulat cu furtunul şi tratată cu un dezinfectant industrial. Şi porcii de la ferme erau ţinuţi în condiţii mai bune.

Omul cu cuţitul la brâu mormăi fără folos către el, încercând să-i spună ceva în arabă. Cum Belknap nu-i răspunse, se apropie mai mult şi îi spuse într-o engleză greoaie.

— Nu e voie aici. Trebuie să pleci.

Era clar că aparatul walkie-talkie de la centură era pentru el principala armă: posibilitatea de a chema pe cineva în ajutor.

Belknap îl ignoră pe grăsan şi continuă să se uite de jur împrejur. Era un fel de lume a lui Hades, un infern din care puţini locatari aveau să mai iasă vreodată, în nici un caz nu cu sufletele intacte. Din cele câteva zeci de persoane din clădire, numai câteva aveau peste douăzeci de ani. Un mare număr nu aveau mai mult de doisprezece sau treisprezece. Fiecare dintre ei avea o poveste şi fiecare poveste era o tragedie.

Cu toată căldura, simţi un fior rece. Se aflase adesea în situaţii critice, în faţa armelor şi a avioanelor inamice, dar ce putea face în faţa unei asemenea orori? În faţa sărăciei zdrobitoare care îi mâna pe copii în locuri ca acesta şi îi făcea să se simtă recunoscători pentru că aveau măcar cu ce să-şi umple burţile. Pentru că nu exista umilinţă mai mare decât lipsa, nu era degradare mai cumplită decât foamea.

— Ţi-am spus, trebuie să pleci! repetă bondocul, iar respiraţia lui mirosea a usturoi şi a ceva stătut.

Dinspre un grup de tinere adolescente se auzi un zgomot, iar omul se întoarse spre ele şi le certă. Le ameninţă cu cuţitul şi strigă mai multe înjurături în diferite limbi. Anumite reguli ale etichetei locale fuseseră încălcate. Apoi se întoarse din nou către Belknap, de astă dată cu cuţitul în mână.

— Povesteşte-mi despre italiancă, îi ceru Belknap.

Grăsanul păli. Pentru ele fetele erau şeptel, atât şi nimic altceva.

Nu făcea deosebire între ele decât în categorii foarte generale.

— Pleacă! răcni el, venind mai aproape de Belknap.

Dădu să apuce radioemiţătorul, dar Belknap i-l smulse din mâna cărnoasă. Apoi, cu o mişcare bruscă îşi înfipse două degete rigide în gâtlejul moale ale omului. În timp ce acesta se lăsa în jos dând neputincios din mâini ca să-şi elibereze laringele, Belknap aplică o lovitură puternică în faţă cu bocancul greu. Grăsanul se întinse şi rămase nemişcat pe jos, gâfâind greoi, dar inconştient.

Zeci de perechi de ochi erau aţintite asupra lui Belknap când ridică privirile şi se uită înjur. Se uitau la el fără să-l aprobe şi fără să-l condamne. Îi interesa numai să ştie ce va urma. Aveau ceva viclean în priviri şi Belknap simţi o undă de dispreţ. Se întoarse către o fată care părea cam de aceeaşi vârstă cu Lucia Zingaretti.

— Ştii o fată italiancă? O fată pe nume Lucia?

Fata negă din cap stupefiată. Nici nu se îndepărtă de el, dar nici nu-şi ridică privirea spre el. Nu voia decât să treacă mai repede peste ziua de astăzi. Pentru una ca ea, simpla supravieţuire era o realizare.

Mai încercă cu altă fată, apoi cu alta; reacţia era de fiecare dată aceeaşi. Erau oameni care învăţaseră că orice ar face era inutil; era greu să-i dezveţi de lecţiile inutilităţii propriei persoane.

Belknap traversă încăperea şi observă privind afară pe fereastră un fel de mic depozit în spatele clădirii. Ieşi vijelios pe uşa din spate şi străbătu curtea plină de moloz şi nisip până ajunse la micul adăpost. Observă că uşa principală fusese proiectată în aşa fel încât i se putea pune un lacăt solid şi că un astfel de lacăt fusese folosit nu de mult. Vopseaua era zgâriată pe alocuri, lăsând să se vadă metalul. Încă nu se vedeau urme de coroziune, ceea ce însemna că zgârieturile erau recente.

Împinse uşa de oţel, scoase o mică lanternă din buzunar şi exploră interiorul întunecos. Era, de fapt, o magazie, o structură făcută de regulă din folii de metal, nu din blocuri solide de beton. Pe pardoseală era praf, dar erau şi zone unde praful fusese înlăturat – altă dovadă de activitate recentă.

O zări abia peste vreo cinci minute.

O inscripţie foarte mică, uşor de trecut cu vederea, cam la treizeci de centimetri de podea, pe peretele din fund. Îngenunche şi se uită atent, ţinând lanterna foarte aproape.

Două cuvinte cu litere trasate cu vopsea: POLLUX ADERAT.

În latină asta însemna Pollux a fost aici. Belknap abia mai putea să respire. Recunoscuse scrisul îngrijit, aproape caligrafic, inconfundabil al lui Jared şi mai înţelesese încă ceva. Literele fuseseră scrise cu sânge.

Jared Rinehart fusese aici, dar când? Şi, lucrul cel mai important, mai era şi acum aici? Belknap alergă înapoi în clădirea principală şi începu să-i întrebe pe toţi cei pe care îi întâlnea dacă văzuseră un bărbat zilele acestea, un american înalt. Dar nu reuşi să stârnească decât reacţii de indiferenţă mută.

În timp ce se îndrepta din nou spre maşina lui cu părul năclăit de sudoare şi de praf pe frunte, auzi o voce de băiat:

— Domnule, domnule! striga băiatul.

Se întoarse şi văzu un arab cu ochii negri ca antracitul, care putea să fi avut vreo zece ani. Încă nu era în schimbare de voce, era o specialitate aparte în grupul de aici.

Belknap se uita la el fără să rostească nici un cuvânt şi aştepta.

— Ai întrebat de prietenul tău? zise puştiul.

— Da.

Băiatul rămase tăcut câteva clipe, privind în sus spre american, ca şi când i-ar fi evaluat caracterul, sufletul, eventualul pericol reprezentat de acesta sau ajutorul pe care ar fi putut să i-l ofere.

— Facem târg?

— Dă-i drumul!

— Mă duci înapoi în satul meu din Oman.

— Şi?

— Eu ştiu unde l-au dus pe prietenul tău.

Aceasta era deci tranzacţia oferită de băiat: informaţia contra transport. Dar putea avea încredere în el? Dacă dorea cu disperare să se întoarcă în satul lui din Oman, un băiat şmecher putea să inventeze o poveste şi să i-o servească pe moment.

— Unde?

Băiatul dădu din cap, iar părul lui negru frumos străluci în soare. Machiajul pe care i-l aplicau în jurul ochilor era, fără îndoială, o specialitate regională. Dar faţa lui delicată avea o expresie foarte hotărâtă şi ochii lui o privire solemnă. Termenii schimbului trebuiau onoraţi.

— Vorbeşte, spuse Belknap. Dă-mi un motiv să te cred.

Băiatul – care nu avea mai mult de 1,40 în înălţime – bătu cu mâna în acoperişul SUV-ului.

— Ai aer condiţionat?

Belknap îl privi lung, apoi se urcă la volan şi deschise portiera din dreapta. Micul arab se urcă pe locul de lângă el. Belknap porni motorul şi în câteva clipe fură scăldaţi amândoi într-un curent de aer răcoros. Băiatul zâmbi, un zâmbet alb şi strălucitor şi îşi apăsă faţa pe cel mai apropiat ventilator.

— Habib Almani – îl cunoşti pe acest prinţişor?

— Prinţişor?

— Aşa îşi spune el, Prinţişorul. Un domn din Oman. Foarte bogat. Om mare.

Băiatul făcu un gest cu mâinile, care sugera ceva de dimensiuni impresionante. Are multe proprietăţi în Dubai. Are magazine. Are firme de camioane. Are firmă de dhow.

Arătă apoi şi spre clădirea mare şi urâtă.

— Şi asta e a lui. Nimeni nu ştie.

— Dar tu ştii.

— Tata îi datorează bani. Almani este şi Beit, şef de trib.

— Aşa că tatăl tău te-a vândut lui.

Băiatul scutură vehement din cap.

— Tata nu face niciodată aşa ceva! A refuzat. Aşa că oamenii lui Habib Almani i-a luat cei doi copii. Poc, poc, pe întuneric, ne-a furat. Ce poate să facă tatăl meu? Nu ştie unde suntem.

— Şi prietenul meu american?

— L-am văzut adus aici legat la ochi, în furgoneta lui Habib Almani. Ei folosesc maşinile lui. Folosesc clădirea pentru băieţii şi fetele de închiriat. Habib Almani face toate astea pentru ei. Apoi ei îl iau pe americanul înalt de aici. Prinţişorul ştie, pentru că el este şef.

— Dar tu de unde ştii?

— Numele meu e Baz. Baz înseamnă şoim. Şoimii văd multe. Se uită fix la Belknap: Tu eşti american, pentru tine e greu să înţelegi, dar sărac nu înseamnă prost.

— Ai dreptate.

Drumul pe care îl descria băiatul însemna să meargă prin deşert şi printr-o zonă puţin umblată. Dacă Baz îl minţea… dar băiatul părea să înţeleagă riscurile la fel ca şi avantajele. În povestea lui erau anumite detalii dureros de logice.

— Ia-mă cu tine, îl imploră băiatul şi eu te duc la el.

 

La sediul din Portland al Corporaţiei SoftSystems o clădire mare din cărămidă aparentă şi sticlă eficientizată energetic, pe care un critic de arhitectură de la New York Times îl numise postmodernismul Portland – nu existau niciodată motive să te plângi de cafea. Lui William Culp, fondatorul şi directorul executiv al corporaţiei, îi plăcea să spună că un programator este o maşină care transformă cafeaua în coduri. În conformitate cu tradiţia din măreaţa Sillicon Valley, maşinile automate sofisticate de făcut cafea se găseau în toate birourile şi cafeaua era un amestec special de mai multe soiuri. Dar soiul special al lui William Culp era primul dintre egali. Kona sau Peaberry din Tanzania erau foarte bune, dar lui îi plăcea în mod deosebit soiul Kopi Luwak. Acesta costa 1 200 de dolari kilogramul şi se recolta numai o cantitate de 1 250 de kilograme în fiecare an din insula indoneziană Sulawesi. Cea mai mare parte era consumată de japonezi, dar Culp avea grijă să fie întotdeauna aprovizionat cu acest soi.

Ce era aşa de deosebit la Kopi Luwak? Culp era încântat să ofere explicaţia. Boabele fuseseră, de fapt, mâncate de un marsupial care trăia în copaci şi care aştepta întotdeauna până ce fructele se coceau foarte bine, apoi le excreta în întregime, învelite încă în mucilagiul lor, dar uşor modificate la gust de enzimele digestive ale animalului. Localnicii strângeau excrementele animalelor şi le spălau cu mare atenţie ca să recupereze boabele de cafea, ca şi când ar fi fost bucăţele de aur. De aici rezulta cea mai bună cafea din lume – mustoasă, parfumată, cu iz de caramel şi de ceva ce nu se putea numi decât „miros de junglă”.

Se delecta tocmai acum cu o ceaşcă proaspăt preparată.

Bob Donnelly, şeful operaţiunilor, un bărbat cu umerii laţi ai fundaşului care fusese cândva în facultate, îl privea amuzat. Purta o cămaşă bleu pal descheiată la gât cu mânecile suflecate. La SoftSystems codul vestimentar nu era foarte strict, dacă vedeai pe cineva cu cravată, cu siguranţă era un vizitator – şi continua tradiţia atmosferei relaxate de la Silicon Valley.

— Altă ceaşcă de crapuccino{21}? întrebă el glumeţ. Se aflau într-o mică sală de conferinţe, de lângă biroul personal al lui Culp.

— Nici nu ştii ce pierzi, zâmbi Culp. Ceea ce mă bucură.

Donnelly nu era unul dintre cei şase băieţi din Comitatul Marin care, cu ani în urmă, se maimuţăriseră în preajma vechilor console Atari din garajele lor şi inventaseră prototipul mouse-ului actual. Ceea ce se putea breveta nu era mouse-ul ca atare, „perifericul de hardware”, ci softul care îl făcea să funcţioneze, integrându-l cu interfaţa vizuală. În anii care urmaseră, aproape toate pachetele de soft de pe raft primiseră licenţa de proprietate intelectuală pe care o brevetase Culp şi compania lui. SoftSystems câştigase enorm. Culp dăduse părinţilor săi o parte dintre acţiuni şi aceştia le vânduseră la un preţ modest. În sinea lui, Culp îi dispreţuia pentru teama lor faţă de riscul financiar. Acţiunile aveau să-şi tripleze valoarea în numai cinci ani, iar Culp avea să devină milionar înainte să împlinească treizeci şi cinci de ani.

Dar, de-a lungul anilor, cei mai mulţi dintre tovarăşii de altădată se retrăseseră şi porniseră afaceri pe cont propriu. Unii îşi înfiinţaseră propriile firme, alţii îşi petrecuseră timpul cu jucării costisitoare – iahturi, avioane particulare etc. Culp rămăsese constant. Îi înlocuise pe băieţii care lucrau în garaj cu absolvenţi de masterate şi, în afară de procesul neplăcut în legătură cu legea antitrust, SoftSystems mergea foarte bine, devenind din ce în ce mai puternică.

— Deci, ce părere ai, să cumpărăm Prismatic? întrebă Donnelly.

— Crezi că o putem face să fie profitabilă?

Donnelly îşi trecu mâna prin părul lui roşu tuns scurt, des ca o perie şi clătină din cap.

— Numai ca s-o cumpărăm şi s-o înmormântăm. Când analiştii de la SoftSystems dădeau peste o companie cu o tehnologie care ar fi putut reprezenta o ameninţare concurenţială, o cumpărau uneori, punând astfel stăpânire şi pe toate brevetele şi licenţele ei, numai pentru a o scoate de pe piaţă. Resetarea programelor de la SoftSystems cu un algoritm superior ar fi reprezentat o soluţie mult mai costisitoare. „Suficient de bun” era adesea ceea ce cerea piaţa cu adevărat.

— Ai stat de vorbă cu cei de la financiar?

Culp mai sorbi din cafeaua aromată. Arăta ca un licean îmbătrânit, cu ochelari cu ramă de sârmă, pe care aproape că nu-i mai schimbase din facultate şi cu părul castaniu bogat care nu se retrăsese nici măcar un milimetru de pe frunte. Dacă îl priveai de aproape, îi vedeai ridurile fine din jurul ochilor, modul în care fruntea lui avea nevoie de câteva clipe ca să devină din nou netedă după ce ridicase din sprâncene. Adevărul este că nu fusese niciodată copilăros nici când era copil. Chiar şi în adolescenţă avea un aer de bărbat de vârstă mijlocie. Îl amuza uneori când oamenii care pretindeau că sunt prietenii lui intimi i se adresau cu „Bill”; cei care îl cunoşteau cu adevărat ştiau că fusese întotdeauna „William”. Nu Bill, nu Will, nu Billy, nu Willy. William. Două silabe separate de o aluzie la a treia.

— Adu-i aici, spuse Donnelly.

Stătuse pe capul lor până rezumaseră totul la o singură pagină. Lui Culp îi plăcea ca rezumatul executiv să fie cu adevărat un rezumat.

— Îmi place ceea ce văd, spuse Culp. Un schimb de capital – crezi că vor accepta?

— Putem face şi altfel. Le facem o ofertă mai mare de capital, dar, dacă vor cash, nu-i nici o problemă. Şi îi cunosc pe investitorii lor – Billy Hoffman, Lou Parini, tipi de felul acesta. Vor insista să fie plătiţi rapid. Vor forţa chiar mâna managerilor dacă trebuie.

— Îmi cer scuze, spuse Millie Lodge, una dintre asistentele personale ale lui Culp. Un apel urgent.

— Vorbesc de aici, spuse Culp absent.

Millie dădu în tăcere din cap – un gest mărunt – dar Culp simţi un ghem în stomac.

Îşi luă cafeaua cu el în birou şi ridică receptorul.

— Culp la telefon, spuse el cu o voce răguşită, aspră.

Vocea de la capătul celălalt al firului era bolnăvicios de familiară. Un sunet care îţi dădea fiori, distorsionat pe cale electronică. Era o şoaptă hârâitoare şi iritantă, necruţătoare şi insistentă. Aşa ar fi sunat vocea unei insecte dacă ar fi putut să vorbească, îşi spunea el uneori.

— A sosit momentul pentru zeciuială, spuse vocea.

Culp simţi o sudoare rece pe spinare. Ştia din experienţă că apelul era transmis prin internet şi era imposibil de localizat. Putea la fel de bine să vină de la etajul de sub el sau de undeva din Siberia. Pur şi simplu nu avea cum să-şi dea seama.

— Alţi bani pentru nenorociţii ăia de sălbatici? întrebă Culp printre dinţi.

— Avem în faţă un document elaborat în ziua de şaptesprezece octombrie, o altă serie de schimburi de e-mailuri din acea după-amiază, un alt document din douăzeci şi unu octombrie şi o comunicare confidenţială expediată către Rexell Computing Ltd. Să trimitem copii la Comisia pentru active şi bursă? Pe lângă aceasta, mai avem şi o documentaţie referitoare la o entitate de afaceri off-shore numită WLD Enterprises şi…

— Încetează! scrâşni Culp. Orice tentativă de revoltă sau de sfidare fusese zdrobită. Oricare dintre aceste documente ar fi fost suficient pentru a declanşa o nouă investigaţie din partea Comisiei şi a Departamentului de Justiţie a activităţilor antitrust şi un proces ar fi fost câteva miliarde de dolari şi ar fi destabilizat capitalizarea companiei pe piaţă pentru o perioadă foarte lungă de timp. Mai exista şi pericolul iminent ca societatea să fie divizată, să fie fărâmiţată în mai multe companii mici, ceea ce ar fi fost cel mai mare dezastru, pentru că părţile întregului erau, fără îndoială, mai puţin valoroase decât ansamblul lor. Nu era nevoie să-i amintească nimeni de consecinţe, căci acestea îi erau limpezi.

Tocmai de aceea fusese silit să renunţe deja la sume uriaşe prin intermediul Fundaţiei de Caritate William şi Jennifer Culp pentru tratamentul bolilor tropicale. Dacă tot nenorocitul acela de continent s-ar fi scufundat sub apa oceanului într-o bună zi, Culp n-ar fi dat nici un dolar să-l salveze. Dar aici, conducea un imperiu, avea anumite răspunderi. Şi duşmanii lui erau formidabil de inteligenţi şi de răuvoitori. Culp cheltuise o groază de bani încercând să dea de urma lor, dar nu reuşise să afle mai nimic.

Oamenii credeau că el este stăpân pe domeniul lui. Eroare. Era o nenorocită de victimă. Ce deţinea sub control, la urma urmelor? Se uită prin geam la adjunctul lui. Donnelly avea un coş cu cap alb pe nas şi Culp simţi dintr-odată nevoia să-l atingă sau să-l spargă cu un ac. Pe chipul lui se aşternu un rânjet strâmb. Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă aş face una ca asta. Prinse privirea lui Millie Lodge; Millie Lodge care ştia atât de multe din secretele lui şi îi era atât de profund loială şi devotată – nu avea nici o îndoială în această privinţă. Dar parfumul acela greţos cu care se dădea mereu! Voia să-i spună ceva în acest sens, dar nu găsise niciodată momentul potrivit – nu găsise nici o modalitate suficient de abilă să aducă vorba despre asta fără a o jigni cumplit şi acum, după atâţia ani, ar fi fost de-a dreptul jenant să mai pomenească despre aşa ceva! Asta este! William Culp, prizonier al apei de colonie Jean Tatou sau cum naiba s-o fi chemând.

Dar… dar poate că tocmai Millie era implicată cumva în toată această nenorocire! Se uită din nou la ea şi încercă s-o vadă în postura de potenţial conspirator. Continua să fiarbă în sinea lui în tăcere. „Uite, stau aici, eu, William Culp, nr. 3 din Forbes Four Hundred şi ticăloşii ăştia mă strâng cu uşa cum vor! E oare drept lucrul acesta?”

— Comisia Europeană n-ar privi cu ochi buni propunerea dumitale de a achiziţiona Logiciel Lille, continuă vocea de la telefon, dacă ar afla de intenţia dumitale de a…

— Spune odată ce vrei de la mine, pentru numele lui Dumnezeu! răbufni Culp cu o resemnare amară.

Era un schelălăit de animal înfrânt.

— Vorbeşte odată!

Mai luă o sorbitură din cafeaua răcită şi se strâmbă. Gustul era foarte neplăcut. Pe cine voia să păcălească? Avea gust de rahat.

 

 

Oman

 

Linia orizontului era întreruptă de stânci răzleţe şi gorgane printre care apărea din când în când câte un salcâm pitic. Ascunşi pe jumătate dincolo de orizont se vedeau munţii Hajar. Drumul cu o singură bandă era presărat adesea cu nisip roşu, aşa că se confunda cu deşertul din jur. În cele din urmă, şoseaua străbătu o trecătoare stâncoasă şi ajunse într-o zonă mai verde. De-a lungul buzei prăpăstiei erau curmali, leandri şi tufişuri.

Din când în când, îşi permitea să se desfete cu frumuseţea peisajului, dar gândul la Jared Rinehart nu-i dădea pace.

Dezamăgea un om care nu-l dezamăgise niciodată şi nu putea scăpa de acest sentiment. Un om care nu numai că-i salvase viaţa în mai multe rânduri, dar intervenise de nenumărate ori ca să-l protejeze. Îşi aminti de perioada când Jared îl avertizase că o femeie cu care avea relaţii foarte apropiate, o emigrantă bulgară care lucra la Walter Reed, era de fapt o spioană suspectă, infiltrată de FBI. Dosarul pe care i-l arătase Rinehart îl distrusese pe Belknap. Dar ar fi fost şi mai rău dacă Belknap n-ar fi aflat adevărul la timp! În general, FBI-ul îşi ţinea secrete cercetările faţă de celelalte agenţii; cariera lui Belknap ar fi putut fi distrusă şi, ţinând seama de cât fusese de neglijent, cu siguranţă că aşa s-ar fi întâmplat. Dar Rinehart nu putea permite una ca asta. Indiferent cât de mult avea de lucru, era cu un ochi pe Belknap, în calitate de înger protector, dar şi de prieten, îşi spunea uneori Belknap. Când un bun prieten al lui Belknap – un prieten din copilărie – murise într-un accident de maşină, Rinehart venise tocmai până în Vermont ca să participe la înmormântare, pur şi simplu ca să-i ţină de urât lui Belknap şi să-i arate clar că nu este singur, că, atunci când suferea, Rinehart suferea alături de el. Când prietena lui Belknap fusese ucisă în timpul unei operaţiuni din Belfast, Rinehart insistase să-i dea el această veste cumplită. Îşi amintea cum se luptase să nu se prăbuşească, cum se luptase să nu plângă, până când ridicase privirile şi văzuse că ochii lui Rinehart erau plini de lacrimi.

„Mulţumesc lui Dumnezeu că încă te mai am, îi spusese Belknap. Pentru că eşti tot ce am.”

Şi acum? Ce mai avea Belknap?

Îşi dezamăgea singurul prieten adevărat pe care îl avea. Da, îl lăsa la greu pe singurul om care nu-l dezamăgise niciodată.

SUV-ul se zgâlţâi când trecu peste o groapă mai mare din asfalt şi Belknap îşi desprinse privirea de la crestele zimţate ale munţilor din depărtare, de la nuanţele de galben şi ocru ale pământului şi ale stâncilor. Umpluse rezervorul cu două ore în urmă, dar se mai uita la indicator din când în când. În faţa lor se vedea o îngrămădeală de căsuţe de pământ şi de cărămidă, adăpostite sub o stâncă. Deasupra lor se roteau nişte păsări.

— Şoimi! spuse Baz arătând spre ele.

— Ca tine, Baz, spuse Belknap, ca să-i arate că înţelesese.

Băiatul fusese foarte vorbăreţ la începutul călătoriei, apoi tăcuse, iar Belknap voia să fie sigur că va ţine cu el dacă dau de necazuri. Imediat ce plecaseră din Dubai, se uitase în oglinda de pe apărătoarea de soare şi începuse să-şi şteargă negreala de pe pleoape. Belknap îi dăduse o batistă. Acum aceasta se dusese aproape de tot şi se vedea mai bine cine fusese băiatul înainte să fie luat cu arcanul în serviciul lui Habib Almani. Baz îi spusese că tatăl lui voise să-l facă imam, iar bunicul îl învăţase să rostească pe dinafară Coranul de la cea mai fragedă vârstă. Tot bunicul, care fusese cândva negustor pe coastă, îl învăţase şi engleză. Baz era fascinat de radioul de la bord şi în prima jumătate de oră a călătoriei schimbase încântat posturile unul după altul.

La baza unei stânci, vizavi de satul cu case de pământ şi de cărămidă, se afla un cort mare. Materialul din care era făcut, un fel de mătase de culoare crem, se mişca uşor în ritmul brizei blânde.

— Ăsta e locul?

— Da, confirmă Baz. În vocea lui se simţea crisparea.

Prinţişorul din Oman era, cu siguranţă, înăuntru, cu curtea lui.

Afară era un şir dezordonat de vreo şase, şapte bărbaţi cu turbane, unii dintre ei bronzaţi, toţi foarte slabi, aproape vlăguiţi. Baz spusese că Almani face una dintre vizitele lui obişnuite în regiunea de origine a tribului lui şi era clar că asta făcea, împărţind cadouri şefilor locali şi bătrânilor satului. Aşa funcţiona încă orânduirea feudală în locuri precum Omanul.

Belknap pătrunse în cort şi descoperi că acesta era aşternut pe jos cu covoare de mătase. Un servitor se uită disperat la el şi începu să-i spună ceva în arabă, gesticulând de zor. Belknap îşi dădu seama că acesta era supărat, pentru că nu se descălţase. „Asta este cea mai neînsemnată problemă a ta”, îşi spuse el.

Baz îi spusese că prinţul era un bărbat cu dimensiuni impresionante, dar fusese un eufemism. Omul era imens. Probabil că avea vreun metru optzeci înălţime şi peste o sută cincizeci de kilograme, ceea ce îl făcea foarte uşor de recunoscut. Şedea pe un fotoliu de paie, ca şi când ar fi stat pe tron. Pe o carpetă de lângă el se aflau tot felul de flecuşteţe, fără îndoială pregătite pentru bătrânii satului care urmau să vină în vizită. Unul dintre ei, îmbrăcat într-o haină de muselină plină de praf, tocmai se îndepărta păşind cu picioarele goale şi strângând la piept ceva înfăşurat în folie aurie.

— Eşti Habib Almani, spuse Belknap.

— Dragul meu domn, răspunse bărbatul făcând un gest elegant cu mâna şi deschizând ochii larg.

Purta pe degete inele mari cu pietre preţioase care scânteiau în lumină. Un khandjar cu diamante, un mic cuţit ceremonial în formă de L, îi atârna la brâu. Vorbea cu un accent britanic afectat; Belknap ar fi putut să jure că se află la Club Athenaeum.

— Întâlnim atât de puţini americani pe aici. Vă rog să scuzaţi aspectul umil şi temporar al reşedinţei mele de aici. Nu suntem chiar în Muscat{22}. Şi cărui fapt datorez plăcerea companiei Domniei Voastre?

Privirea dură a ochilor lui mici contrazicea politeţea din vorbele lui mieroase.

— Am venit să capăt informaţii.

— Aţi venit la acest umil prinţişor din Oman după informaţii? Poate vreţi să vă dau indicaţii despre drum? Cum să ajungeţi la cea mai apropiată… discotecă?

Începu să râdă în hohote la gândul acestei posibilităţi şi aruncă o privire furişă spre o fată probabil de vreo treisprezece ani care stătea ghemuită şi tăcută într-un colţ.

— Ţi-ar plăcea o seară la discotecă, nu-i aşa, micuţul meu bobocel de trandafir, o alintă el. Apoi se întoarse din nou spre Belknap: Sunt sigur că aţi auzit de ospitalitatea arabă. Suntem vestiţi pretutindeni pentru ea. Trebuie să vă tratez cu delicateţuri şi să fiu încântat că pot să o fac. Dar, vedeţi dumneavoastră, eu sunt curios din fire.

— Lucrez la Departamentul de Stat al SUA. Sunt investigator, să zicem.

Pe faţa ca de budincă a omului trecu o umbră vizibilă.

— Spion. Încântător! Jocul cel Mare. Exact ca pe vremea vechilor otomani. Prinţul mai luă o sorbitură de ceai din ceaşca de argint. Belknap era destul de aproape ca să-i simtă mirosul – era, de fapt, scotch. Probabil unul foarte scump. Prinţul se străduia să nu se dea de gol, nu lungea cuvintele, dimpotrivă, le rostea cu emfază, dar efectul era acelaşi.

— O tânără italiancă a intrat de curând în posesia dumneavoastră, spuse Belknap.

— Îmi pare rău, dar nu ştiu despre ce vorbiţi.

— A fost angajată să presteze servicii de escortă pentru dumneavoastră.

— Pe barba Profetului, mă şocaţi până în străfundul sufletului, îmi sfâşiaţi inima în bucăţi, mă zguduiţi din temelii…

— Nu-mi puneţi răbdarea la încercare, spuse Belknap încet, pe un ton ameninţător.

— O, la naiba! Dacă sunteţi în căutarea unei putta{23} italiene, chiar că aţi greşit drumul. Vă pot oferi alt gen de satisfacţii. Pot şi sunt gata s-o fac. Ce vă place? Ce otravă preferaţi? O vreţi – da, o vreţi pe micuţa mea bobocel?

Făcu un gest spre fata din colţ.

— Puteţi s-o luaţi. Nu de tot. Dar puteţi s-o luaţi pentru un test drive, să zicem pentru un test drive către paradis.

— Mă dezguşti.

— Mii de scuze. Înţeleg. Sunteţi de altă factură. Conduceţi pe partea cealaltă. Nu e nevoie să-mi explicaţi. Vedeţi dumneavoastră, eu am studiat la Eton, unde regulatul în fund era sport local specific, la fel ca Jocul Zidului. Aţi auzit de Jocul Zidului? Se joacă numai la Eton. Trebuie să mergeţi odată să vedeţi meciul de Sf. Andrei. E un fel de fotbal. Un fel de. Dar diferă destul de mult. Cred că ultima dată când s-a înscris un gol de ziua Sf. Andrei a fost în 1909, dacă puteţi să credeţi!

— Să crezi ce îţi spun eu, ticălosule! mormăi Belknap suficient de tare ca să audă numai Almani. Îţi smulg braţul din umăr dacă nu vorbeşti!

— A, sunteţi înclinat spre duritate! Vocea lui era ameninţătoare sub aparenţa de amabilitate. Vă putem satisface şi în această privinţă. Indiferent ce vă doriţi. Indiferent cum vreţi să vă încărcaţi bateriile. Acum, dacă sunteţi aşa de amabil să plecaţi înapoi spre Dubai, aş putea să vă ofer exact…

— Cu un singur telefon pot să aduc două elicoptere care să te salte de aici şi să te ducă cu toată nenorocita ta de suită într-un loc întunecos din care să nu mai ieşi niciodată. Cu un singur telefon pot să…

— O, nu mai spuneţi! Arabul plin de bijuterii dădu pe gât conţinutul ceşcuţei şi scoase pe gură un damf de băutură. Ştiţi ceva? Sunteţi genul de om pe care doctor Spooner l-ar fi numit o inteligenţă sclipitoare.

— Te-am prevenit.

— Ţăranca italiancă. Şi ce-i cu ea, mă rog? A fost o favoare, asta e tot. Nu a fost treaba mea, cineva voia să scape de ea.

— Cineva care avea legătură cu grupul lui Khalil Ansari.

Dintr-odată prinţul deveni agitat. Printr-o mişcare neglijentă a braţului şi câteva cuvinte rostite în arabă, le porunci tuturor să plece, inclusiv celor doi bărbaţi spătoşi care stăteau în stânga şi în dreapta lui şi ale căror cuţite de la brâu nu păreau să fie tocmai decorative. Mai rămase numai fetiţa tăcută şi retrasă în colţişorul ei.

— Gurile prea bogate pot să scufunde şi corăbii! spuse Almani.

— Cine? insistă Belknap. Spune-mi despre cine e vorba.

— Khalil Ansari e mort, spuse omul posomorât. În vocea lui se simţea acum îngrijorarea; un om ca el nu-şi concedia garda personală din cavalerism. Probabil că acorda multă importanţă riscului ca afacerea să răsufle.

— Crezi că nu ştiam?

— Oricum, asta nu mai are nici o importanţă acum, nu-i aşa? continuă arabul beat. În orice caz, nu mai deţinea controlul asupra afacerii, nu până la capăt. Acum este o conducere nouă, un nou maestru de ceremonii.

Începu să dea din mâini imitând un dirijor de orchestră.

— Tam-ta-ta, tam-ta-ta, făcu el, intonând o melodie pe care Belknap n-o recunoscu. Oricum, nu aveam încotro. Voi, ăştia de la CIA, nu înţelegeţi nimic. Culegeţi întotdeauna numai pionii şi lăsaţii regii, reginele şi nebunii să-şi facă de cap.

Dintr-odată începu să se jeluiască, cuprins de o mare compătimire pentru el însuşi:

— Ce ţi-am făcut eu dumitale vreodată?

Belknap făcu un pas ameninţător spre el. Almani lucrase din când în când şi pentru CIA şi aceasta se reflecta în felul în care trata cu americanul; voia să scape cu orice preţ de el, căci dovezile de colaborare din trecut îi compromiteau relaţia cu actualii asociaţi. În Golf, astfel de situaţie era destul de frecventă în rândul micilor prinţişori de teapa lui Almani.

— Nu e vorba numai despre italiancă, spuse Belknap. Vorbeşte-mi despre americanul cel înalt. Vorbeşte-mi despre Jared Rinehart.

Ochii lui Habib Almani se căscară larg, obrajii i se umflară de parcă ar fi fost pe punctul să vomite. În cele din urmă izbucni:

— N-am avut încotro, înţelegi? Există anumiţi oameni şi anumite puteri cărora nu poţi să le spui pur şi simplu „Cară-te!” N-am avut ce face, naiba să mă ia!

Belknap apucă mâna moale şi pufoasă a omului şi începu s-o răsucească tare, din ce în ce mai tare. Durerea era vizibilă pe faţa contorsionată a prinţişorului.

— Unde este? întrebă Belknap. Îşi apropie faţa la câţiva centimetri de ochii ieşiţi din orbite ai lui Habib Almani şi urlă:

— Unde este?

— Ai venit prea târziu, asta este, gemu Almani. Nu este aici. Nu mai este în emirate. A plecat. A fost la Dubai, aşa este. Au vrut să-l pună la păstrare, dar tot ce ştiu este că l-au încărcat într-un avion particular, aşa este. L-au dus în altă parte.

— Unde, dracu’ să te ia?

— Undeva prin Europa, aşa cred. Dar ştii cum e cu avioanele astea particulare. Depun un anumit plan de zbor, dar nu-l respectă întotdeauna, asta este!

— Am întrebat, unde?

Belknap îl plesni pe arab peste faţă cu toată puterea. Acesta se dădu înapoi ameţit şi căzu pe vine, respirând greu. Era clar că se gândea dacă să-şi cheme garda, dar îşi băgă minţile în cap la timp.

Almani nu suferea de vanitate. Se potoli imediat şi luă un aer de demnitate jignită.

— Ţi-am spus, zise el, nu ştiu, fiu de căţea şi de cămilă ce eşti! Nu e chiar genul de întrebări pe care să-l pun, pricepi?

— Rahat!

Belknap îşi puse ambele mâini în jurul gâtului gras şi pufos al lui Almani.

— Se pare că nu ai înţeles cu cine ai de-a face. Vrei să ştii ce am să-ţi fac dacă nu vorbeşti? Vrei să guşti un pic din tratament? Vrei?

Faţa arabului se înroşi puternic.

— Nu poţi să te măsori cu ei, tuşi el. Ai pus douăzeci de întrebări, dar dacă îţi închipui că eu…

Belknap îi aplică un pumn puternic. Încheieturile degetelor lui se loviră de oasele obrazului, străbătând cei cinci centimetri de ţesut adipos.

— Ai înnebunit dacă îţi închipui că am de gând să mă pun cu Genesis, spuse Almani în şoaptă. Prin ameţeala băuturii licări o scânteie de luciditate. Rosti apoi cu o voce ieşită ca din fântână:

— Ţi-ai pierdut minţile dacă vrei să te pui cu Genesis.

Genesis? Belknap aruncă un braţ într-o parte şi îşi propti cotul în maxilarul lui Almani. La colţul gurii arabului apăru un pârâiaş de sânge care începu să picure apoi de pe buzele lui groase.

— Îţi iroseşti energia, şopti omul printre gâfâieli. Nu cuvintele lui, ci expresia de pe faţa omului îl făcură pe Belknap să se oprească. Expresia de groază.

— Genesis?

Răsuflând din greu, Almani reuşi să schiţeze un zâmbet strâmb, în ciuda durerii.

— El este peste tot, nu ştii?

— El. Ea. Ei. Dracu’ să-i ia pe toţi! Nimeni nu ştie cu precizie, cu excepţia câtorva nefericiţi care au toate motivele să-l implore pe Allah să nu fi aflat niciodată. Spun „el”, pentru că este mai comod. Mâna lui este peste tot. Aliaţii lui sunt mereu printre noi. Poate chiar şi tu eşti unul dintre ei.

— O, chiar aşa crezi? mormăi Belknap.

— Nu, nu chiar. Prea mergi de-a dreptul. Eşti genul de om pentru care doi plus doi fac patru. Nu te pricepi la complicaţii. Nu eşti bun pentru Genesis. Dar atunci cine este?

— Nu te înţeleg. Eşti terorizat de o persoană pe care nu ai văzut-o niciodată?

— Aşa cum au trăit oamenii mii de ani. Dar numai rareori dintr-un motiv la fel de întemeiat ca acesta. Prinţului o să-i fie milă de tine. Prinţul o să-ţi prezinte adevărurile vieţii, ignorant prost şi naiv ce eşti! Poţi să-i spui ospitalitate arabă. Sau nu. Dar să nu spui că nu te-am prevenit. Există persoane care susţin că Genesis este o femeie, fiica unui industriaş german care s-a îndrăgostit de mişcările radicale din anii ’70, Baader-Meinhof, Mişcarea din 2 iunie, sau de altceva. Unii spun că Genesis este o persoană publică, la fel ca un de dirijor sau şef de orchestră care cutreieră prin lume de la un turneu la altul, menţinând o disciplină strictă în rândurile celor care nu au habar de adevărata lui identitate. Unii spun că este un om uriaş, alţii că este pitic. Am auzit că ar fi o femeie de o frumuseţe răpitoare, în timp ce alţii susţin că este o cotoroanţă urâtă ca moartea. Am auzit că s-ar fi născut în Corsica, Malta, Mauritius, în diverse locuri din nord, sud, est şi vest. Unii spun că este descendentul unei familii de samurai şi că îşi petrece cea mai mare parte a timpului într-o mănăstire zen. Unii spun că tatăl lui era un argat sărac pe o moşie din Africa de Sud, adoptat apoi de o familie bogată de buri, proprietari de mine, pe care le-a moştenit. Unii spun că este chinez, prieten intim al lui Deng{24}. Unii spun că este profesor la o şcoală de studii orientale şi africane de la Londra, dar nimeni nu ştie la care anume. Alţii…

— Ajunge, ai luat-o razna de tot!

— Ideea este că există nenumărate poveşti, dar nici un adevăr validat. Domneşte peste o ţară a umbrelor care acoperă tot globul pământesc, dar rămâne mereu nevăzut – nevăzută – ca partea întunecată a lunii.

— Ce naiba…?

— Te-ai băgat în rahat până peste cap. Cred că acum suntem amândoi. Dar eu cel puţin ştiu.

— Îmi vine să te ucid şi să te scuip, se răsti Belknap, asta o ştii?

— Sigur, poţi să mă ucizi. Dar Genesis poate să facă mult mai mult rău. Incomparabil mai mult. Dacă ai şti ce de poveşti am auzit? Legenda acestui Genesis este redutabilă.

— Poveşti de adormit copiii! pufni dispreţuitor Belknap. Zvonuri bazate pe superstiţii – despre asta vorbim?

— Poveşti transmise pe frecvenţă joasă. Zvonuri – dacă vrei dar zvonuri pe care am motive întemeiate să le cred. Poveşti de adormit copiii, aşa spuneai? Dă-mi voie să-ţi spun ceva despre un alt prinţ, membru al familiei regale saudite. Se povesteşte că un agent al Genesis i-a transmis o solicitare. O cerere de la Genesis. Prostul de el a îndrăznit să refuze. Şi-a închipuit că poate să sfideze Genesis.

Habib Almani înghiţi un nod. Fruntea îi strălucea în lumina soarelui care trecea prin straturile groase de mătase ale cortului. Mâinile lui pufoase se încleştară una în alta.

— A dispărut timp de o săptămână. I-au găsit trupul într-un container de gunoi din Riyadh{25}.

— Mort.

— Mai rău, în viaţă. Şi este tot în viaţă până în ziua de astăzi într-un spital din Riyadh din câte se povesteşte. Şi exact în aceeaşi stare în care a fost găsit.

Arabul se aplecă în faţă cu o expresie de oroare şi groază pe faţă.

— Vezi tu, când l-au găsit, era paralizat de la gât în jos – măduva spinării îi fusese secţionată cu mare grijă. I se tăiase limba. Apoi i s-a indus o paralizie permanentă a pleoapelor care stau tot timpul închise! Înţelegi? Nu poate comunica nici măcar prin clipit!

— Şi altfel este intact?

— Da, iar acesta este lucrul cel mai cumplit. Continuă să trăiască, perfect conştient, absolut imobil, închis în această existenţă precară, propriul trup fiindu-i, de fapt, ultima criptă… ca avertisment pentru noi ceilalţi.

— Iisuse Hristoase! făcu Belknap.

— Allahu Akbar{26}, spuse şi arabul.

Belknap miji ochii.

— Dacă nu l-ai văzut niciodată, de unde ştii că nu sunt chiar eu Genesis?

Arabul îl măsură cu privirile din cap până în picioare.

— Ai putea tu să faci aşa ceva?

Expresia de pe chipul lui Belknap era edificatoare.

— Şi apoi, mai era un vestit şi chipeş kuwaitian. Moştenitorul unei averi uriaşe întemeiate pe petrol. Mare fustangiu. Se spune că era aşa de frumos că atunci când intra într-o încăpere se făcea linişte, într-o zi s-a opus voinţei lui Genesis. Apoi când l-au găsit – încă în viaţă – nu mai avea faţă. Înţelegi? Toată pielea de pe faţă fusese…

— Ajunge! urlă americanul, întrerupându-l. La naiba, am auzit destul. Vrei să spui că Pollux este în ghearele acestui Genesis?

Habib Almani dădu din umeri cu un aer superior.

— Nu suntem noi toţi oare în ghearele lui?

Apoi lăsă faţa în jos şi şi-o cuprinse în palme, îngrozit.

— Ai să-mi răspunzi la întrebări sau îţi tai beregata, îţi retez ouăle şi ţi le vâr pe gât. Nu e nimic foarte original, dar de regulă funcţionează.

Scoase un cuţit din buzunar şi îl apropie de gâtul omului. Almani privea la el cu ochi stinşi.

— Nu mai am nici un răspuns, spuse el nefericit. Despre Pollux, despre Genesis? Ţi-am spus tot ce ştiu.

Belknap studie atent faţa omului. Îşi dădu seama că spune adevărul. Nu mai putea afla nimic de la el.

Când ieşi, îl găsi pe băiat aşteptându-l în faţa SUV-ului cu o figură solemnă. Praful deşertului începuse deja să acopere părul lucios al lui Baz.

— Urcă, mormăi Belknap.

— Trebuie să mai faci un lucru, îi spuse băiatul. Ai văzut o fată în cort, o fată de treisprezece ani pe care o ţine prinţul?

Belknap dădu din cap că da.

— O arăboaică.

— Trebuie să te duci înapoi şi s-o iei, îl instrui Baz. Îşi cuprinse umerii cu braţele lui subţiri, într-un gest ferm. Trebuie s-o luăm cu noi. Inspiră adânc şi se uită în sus la american. Pentru prima dată avea ochii umezi: Este sora mea.