CAPITOLUL UNSPREZECE

 

Raleigh, Carolina de Nord

 

Andrea Bancroft ajunse, în sfârşit, în camera ei de hotel cu două ore mai târziu decât sperase. „Călătoria infernului”, îşi spuse ea furioasă.

Îşi aminti cât de uşurată se simţise în momentul în care auzise sirenele poliţiei şi cum se dusese spre şosea, iar când se întorsese, bărbatul cel solid dispăruse. Era ciudat: nu auzise absolut nimic, nici un foşnet, nici un pârâit, nici un gâfâit, absolut nimic. Acum fusese aici; în momentul următor, nu mai era. Era ca o scamatorie. Fără îndoială că toate acestea se puteau explica foarte uşor. Observase că terenul era acoperit nu cu frunze, ci cu ace de brad, care atenuau zgomotele, aşa că paşii nu se auzeau aproape deloc. În plus, bărbatul spusese că este „agent operativ”, indiferent ce voia să însemne asta mai exact. Poate tocmai acesta era genul de lucruri pe care ştiau să-l facă.

— Cartea dumneavoastră de credit, doamnă, spuse femeia de la recepţie, o tânără cu păr castaniu pieptănat în sus şi o uşoară acnee pe obraji.

Andrea luă cartea de credit înapoi şi semnă formularul întins de funcţionară. Nu la Radisson, unde plănuise să stea, ci la Doubletreee. Păreau să fie puţine şanse ca omul să încerce să o întâlnească din nou, dacă avea cât de cât puţină minte, ar fi fost ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit, dar nu strica să fie precaută.

Poliţia se străduia să lase impresia că vrea s-o ajute, dar era clar că priveau cu scepticism povestea ei, iar scepticismul se accentuă şi mai mult când încercară să verifice cele spuse de ea. Susţinea că fusese luată de un şofer, dar cu câteva telefoane poliţiştii aflară că era o maşină închiriată. „Nu numai atât, dar în registru scrie că aţi închiriat-o chiar dumneavoastră, doamnă Bancroft.” începură apoi să-i pună întrebări care făceau aluzie la o „relaţie” cu străinul. Iar o parte dintre detaliile pe care le furnizase Andrea nu se potriveau deloc. Spuneţi că a dispărut, pur şi simplu? Şi cum se face că nu ştie cum îl cheamă, dacă ştie atât de multe lucruri ciudate despre el? După ce petrecuse o oră la secţia de poliţie 23 de pe Atlantic Avenue, Andrea aproape că avea sentimentul că este suspectă, nu victimă. Politeţea poliţistului era ireproşabilă, dar Andrea îşi dădea seama că o considera un fel de anomalie nedorită. O să se mai facă cercetări în legătură cu maşina închiriată, îi promisese el. Şi îi vor comunica, dacă au elemente noi. Dar era foarte clar că, din punctul lor de vedere, aveau de-a face cu o isterică.

Ajunsă la etajul cinci, îl lăsă pe băiatul de la recepţie să-şi facă numărul, să-i arate unde este baia şi unde se află dulapurile şi îi dădu drumul să plece cu bacşişul cuvenit. Îşi desfăcu micul bagaj, scoase lucrurile şi le puse în dulapul de lângă uşă, apoi se întoarse din nou la fereastră.

Simţi că inima i se opreşte în piept cu o clipă înainte să înţeleagă de ce.

Bărbatul. Bărbatul cel solid cu pistolul. Era în camera ei. Silueta lui se contura în lumina ferestrei. Era cu braţele încrucişate pe piept.

Ştia că ar fi trebuit să o ia la fugă, să se întoarcă şi iasă din cameră. Dar bărbatul stătea perfect calm, fără să o ameninţe în nici un fel. Andrea se lupta să-şi învingă panica. Putea să mai reziste câteva secunde fără să-şi înrăutăţească şansele şi poate că va afla şi ceva folositor.

— Ce cauţi aici? întrebă ea rece. Ar fi putut să-l întrebe cum ai intrat aici, dar putea să-şi imagineze asta şi singură. Probabil că se ascunsese în spatele draperiilor groase de le fereastră atunci când intrase ea. Probabil că telefonase la toate hotelurile mari din zonă şi aflase că stă aici, apoi obţinuse numărul camerei ei printr-un vicleşug oarecare. Dar întrebarea era nu cum ajunsese în camera ei. Problema era de ce.

— Vreau să continuăm conversaţia de unde am întrerupt-o, răspunse omul. Nu ne-am prezentat. Mă numesc Todd Belknap.

Andrea simţi un val de panică nouă. Ochii ei se deschiseră larg.

— Eşti hărţuitor!

— Ce?

— Ai vreo fixaţie sexuală…

— Nu încerca să te măguleşti. Bărbatul o întrerupse cu un pufnit dispreţuitor. Nu eşti genul meu.

— Atunci…

— Şi nici nu ştii să asculţi.

— Genul acesta de răpire sub ameninţarea revolverului mi-a distras atenţia şi nu m-am putut concentra.

Andrea miji ochii. În mod curios, teama i se risipea treptat. Ar fi putut să se răsucească pe călcâie şi să fugă, ştia lucrul acesta foarte bine. Dar nu se simţea ameninţată în mod direct. „Hai să ne jucăm un pic”, îşi spuse ea.

— Uite ce este, îmi pare rău că am chemat poliţia, minţi ea.

— Chiar îţi pare rău? Eu nu ştiu dacă îmi pare rău.

Glasul baritonal al bărbatului era calm şi poruncitor.

— Mi-a spus ceva!

— Ce vrei să spui?

— Este exact prostia pe care ar face-o un civil care habar nu are ce se petrece. Nu cred că vrei să mă duci de nas. Nu mai cred. Cred că tu ai fost dusă de nas.

Andrea era calmă, dar din ce în ce mai atentă şi mai intrigată, în cele din urmă, vorbi:

— Ei bine, vorbesc acum. Spune-mi din nou al cui este acel celular. Numărul pe care l-am găsit eu în registrele fundaţiei.

— A aparţinut unui ucigaş plătit. Un ucigaş de profesie, plătit.

— Şi de ce-ar suna cineva de la fundaţie un astfel de om?

— Asta să-mi spui tu mie!

— Nu ştiu.

— Dar nici nu pari foarte şocată.

— Sunt şocată, spuse ea. Dar nu… foarte şocată.

— Foarte bine.

— Spuneai că eşti ofiţer operativ. Pe cine aş putea să sun la oricare dintre serviciile unde eşti angajat ca să-mi confirme acest lucru? întrebă ea zâmbind subţire.

— Vrei referinţe despre mine?

— Cam aşa ceva. E vreo problemă?

Belknap o măsură cu privirea din cap până-n picioare.

— În primul rând, ce-ar fi să sun eu la Fundaţia Bancroft? Să întreb ce faci aici. Mai exact, în Parcul Research Triangle. Rezervaţia ta fusese iniţial pentru TP Radisson.

— S-ar putea să nu fie o idee tocmai bună, spuse Andrea.

— În acest caz suntem într-un impas, spuse el cu un zâmbet rece.

— Am încheiat discuţia.

— Oare?

Bărbatul nu se clinti din loc. Parcă şi-ar fi dat seama că numai încremenirea lui era sigurul lucru care o convingea să-şi amâne zborul.

— Din punctul meu de vedere, nici măcar nu a început ca lumea, în ultimele două ore, am avut posibilitatea să reflectez puţin la întâlnirea noastră şi s-o analizez din mai multe puncte de vedere. Un bărbat te ameninţă cu un pistol. Tu îl întrebi dacă l-a trimis Fundaţia Bancroft. Ce deduc eu de aici? Că este ceva în legătură cu această instituţie care te îngrijorează. Ceva care te face să te temi de ce e mai rău. Indiferent ce ar fi, este limpede că are legătură cu deplasarea ta la RTP. Ai cumpărat biletul în aceeaşi zi în care ai luat avionul. E ceva mai puţin obişnuit. Cauţi ceva şi eu la fel.

— Ceea ce caut eu nu este acelaşi lucru pe care îl cauţi tu.

— Dar s-ar putea să existe o legătură între ele.

— Poate că da, poate că nu.

— Până nu aflu mai mult, sunt nevoit să fiu de acord cu ce spui. Hai să vedem ce înseamnă acest „poate că da”.

Bărbatul făcu un semn către un scaun.

— Pot să stau jos?

— E o adevărată nebunie, spuse Andrea. Nici nu ştiu cine eşti. Îmi ceri să-mi asum nişte riscuri fără nici un motiv.

— Prietenul meu Jared spunea „Aruncă zarurile dacă vrei să participi la joc”. Să zicem că îşi vede fiecare de drumul său şi că n-o să ne mai vedem niciodată din nou. Asta înseamnă că vom rata singura şansă de a lămuri lucrurile dintre noi. Ideea mea că a rata o şansă este o altă modalitate de a-ţi asuma un risc şi uneori cel mai rău.

— Am să te las să stai jos, spuse în cele din urmă Andrea. Dar nu poţi să rămâi aici.

— Am o veste pentru tine, Andrea: Nici tu nu poţi să rămâi aici.

 

Cei doi plecară de acolo şi luară o cameră la hotelul Marriott din apropiere, dar nu sub numele Belknap şi nici Bancroft. Luaseră o singură cameră nu din motive de intimitate, ci de securitate. Deşi nu aveau încredere unul în altul, înţeleseseră că trebuiau să caute anumite răspunsuri împreună; conversaţia trebuia să continue.

Dar comunicarea între ei nu le aduse nici o clarificare. Orice speranţă ca cele două povestiri să se completeze ca două piese de puzzle se evaporă curând. În loc de răspunsuri, se treziră în faţa unor mistere şi mai profunde.

Paul Bancroft. Oare el să fi fost Genesis? După relatarea ei, era un personaj extrem de binevoitor sau poate exact invers. Resursele de care dispunea, atât intelectuale, cât şi financiare, îl puteau face un aliat incredibil sau un adversar redutabil.

— Aşadar, Genesis este numele conspirativ al individului care a înfiinţat Inver Brass{29}, repetă Belknap.

— Sau pentru el este numai un titlu. Se referea la cel care se află întâmplător la conducere într-un anumit moment.

— Inver Brass… adică să-l fi reînviat cineva?

Andrea ridică din umeri.

— Să fi făcut Paul Bancroft aşa ceva?

— Aşa cred. Deşi vorbea pe un ton dezaprobator despre întreaga organizaţie şi la fel şi despre Genesis. Dar fireşte că asta nu dovedeşte nimic.

— Un prieten al meu spunea că toţi sfinţii trebuie să fie consideraţi vinovaţi până la proba contrarie, mormăi Belknap. Se întinse pe unul din cele două paturi.

— Îl cita pe Orwell.

Andrea se aşezase pe un fotoliu, în faţa unui birou la fel. Lângă cotul ei stăteau împrăştiate mai multe broşuri şi pliante despre activităţile din oraşele învecinate, Raleigh, Durham şi Chapel Hill.

— Va trebui să am o judecată mai rezervată. Poate că totul nu este decât o mare greşeală. Poate… Poate ai inventat totul.

— De ce aş face-o?

— De unde naiba să ştiu eu? Pur şi simplu enumăr mai multe posibilităţi. Nu vreau să fiu părtinitoare.

— Ei bine, opreşte-te.

— Să mă opresc?

— Fii părtinitoare.

Maxilarul strâns al tinerei femei exprima decizie şi neplăcere.

— Uite ce este, s-a făcut târziu. Am de gând să fac un duş. Ce-ar fi să comanzi ceva de mâncare în cameră? O să mâncăm şi după aceea mai vedem. Dar, la naiba, dacă ai de gând să mă ţii prizonieră, cel puţin dă-mi mobilul.

— Nici gând. Şi este pentru binele tău, te rog să mă crezi. S-ar putea să fii în pericol.

Andrea îşi împreună sprâncenele.

Pentru Dumnezeu…

— Nu fi îngrijorată. N-am de gând să-ţi folosesc periuţa de dinţi.

— Nu despre asta vorbesc şi ştii prea bine, se răsti ea.

— Prefer să ştiu că eşti undeva unde te pot vedea.

— Asta preferi tu? Dar ce părere ai despre ceea ce prefer eu? Andrea trânti uşa de la baie în urma ei.

Când auzi apa de la duş, Belknap luă telefonul şi formă numărul unei vechi prietene de la investigaţii. Se numea Ruth Robbins şi lucra la biroul de informaţii şi cercetări din Departamentul de Stat. Belknap o promovase şi o ajutase să se transfere în conclavul mai exclusivist al Operaţiunilor Consulare. Îşi dăduse seama că este inteligentă, are putere de discernământ şi instincte care depăşeau simpla capacitate de a corobora informaţii.

Într-un anumit fel, îşi dădea scama că are un spirit activ, chiar dacă nu lucra pe teren, ci în birou, în domeniul cablurilor de transmisie şi al calculatoarelor. Avea acum vreo cincizeci de ani şi o minte ascuţită ca briciul. Crescuse de una singură doi băieţi – soţul ei fusese militar şi murise în timpul unui exerciţiu – şi privea cu ochi de mamă slăbiciunile departamentului dominat de bărbaţi în care îşi făcuse cariera.

— Castor, spuse el când îi auzi vocea. Nu era ceva obişnuit să-i telefoneze acasă, dar femeia înţelegea că este vorba despre ceva urgent. O secundă, te rog! spuse ea şi, deşi era clar că acoperise receptorul cu mâna, o auzi cum strigă: „Ajunge cu televizorul, tinere! E cazul să te duci la culcare şi nu admit nici un fel de discuţii!”

Urmă o scurtă pauză, apoi Ruth se întoarse la telefon.

— Ce spuneai?

Belknap îi înşiră rapid câteva cuvinte-cheie, câteva indicaţii referitoare la enigma la care lucra acum. Când rosti numele Genesis, o auzi cum respiră adânc.

— Ascultă, Castor, nu pot să-ţi spun la telefon, dar avem acest nume în baza de date, există o poveste acolo. Şi am interceptat de curând o discuţie referitoare la Genesis după câţiva ani de tăcere. Ştii care sunt procedurile în secţia noastră – nu pot să intru nici dacă aş încerca de mai multe ori. Dar mâine-dimineaţă, când voi fi conectată, pot să fac o trecere în revistă a tuturor surselor. Nu se poate discuta pe o linie telefonică obişnuită, probabil că am încălcat deja câteva reguli.

— Atunci înseamnă că trebuie să ne vedem.

— Nu cred. În vocea ei se simţea o anumită stinghereală.

— Ruth, te rog!

— E vorba despre cariera mea! Dacă sunt văzută că iau masa cu tine, după cum stau lucrurile acum, aş putea fi retrogradată. Am să ajung să sortez undeva lenjeria de corp la vreo bază de antrenament.

— Mâine la prânz, zise Belknap.

— N-ai auzit ce ţi-am spus.

— Parcul Rock Creek. E un loc public, sigur, înţelegi. O întâlnire scurtă. Nu va şti nimeni de ea. Mai ţii minte balustrada de lângă prăpastia dinspre răsărit? Te aştept acolo. Să nu întârzii.

— La naiba, Castor! făcu Ruth, dar intonaţia vocii ei spunea că acceptă.

Lui Ruth Robbins îi plăcea să călărească, iar Belknap ştia că îşi petrece adesea pauza de masă pe potecile din Rock Creek Park, două mii de acri de pădure la nord-vest de Washington. Era prudent să aleagă unul dintre locurile pe unde se plimba de obicei: în felul acesta, nimănui nu i se va părea nimic ciudat şi va putea să povestească exact unde fusese dacă se va face o cercetare. Dar era şi o locaţie unde era puţin probabil să fie zăriţi.

Putea lua un zbor foarte devreme spre aeroportul Ronald Reagan sau Dulles şi avea timp mai mult decât suficient. Se întinse pe canapea şi îşi impuse să adoarmă; dar capacitatea lui atât de bine antrenată pe teren de a adormi aproape instantaneu se dovedea mai puţin satisfăcătoare în ultimele zile. Stătea treaz în camera cufundată în întuneric, conştient de prezenţa Andrei în patul aflat la numai câţiva metri distanţă. Şi ea se prefăcea că doarme, la fel ca şi el, dar mai trecură câteva ore bune până când reuşiră cu adevărat să adoarmă. Belknap visă ceea ce pierduse. O visă pe Yvette, care fusese luată de lângă el înainte să fie cu adevărat a lui. Pe Louisa, aruncată în aer de o explozie în Belfast. Procesiunea de chipuri trecea prin străfundurile întunecate ale minţii lui: prieteni şi iubite cărora le supravieţuise, prieteni şi iubite pe care le lăsase în urma lui. Numai unul singur rămăsese alături de el în toţi aceşti ani: Pollux stătuse mereu alătur de Castor.

Jared Rinehart, cel care nu-l lăsase niciodată la greu. Cel pe care el îl dezamăgea chiar în momentul acela.

Belknap şi-l imagina acum capturat, prizonier, torturat, disperat, dar, după cum spera el, nu şi fără speranţă. Pollux îi salvase viaţa lui Castor nu o dată şi, atâta timp cât mai respira, Castor urma să facă tot se ce poate ca să-şi salveze prietenul. „Rezistă, Pollux. Vin să te iau. Poate că drumul este întortocheat şi complicat, dar îl voi urma, indiferent unde mă va duce.”

 

În dimineaţa următoare, îi explică Andrei ce intenţiona să facă.

— Foarte bine, spuse ea. Între timp, eu trebuie să găsesc strada Broaştei-Ţestoase. Vreau să ştiu ce ştia mama.

— Nu poţi fi sigură că avea vreo legătură cu asta. Mergi la nimereală.

— Greşit! Mă duc la sigur.

— Nu eşti pregătită să faci aşa ceva, Andrea!

— Nimeni nu este pregătit pentru aşa ceva. Dar numai unul dintre noi este reprezentantul Fundaţiei. Numai unul dintre ei are un motiv legitim de a se afla aici.

— Nu este momentul potrivit.

— Dar ce, trebuie să respectăm vreun calendar?

— Merg cu tine. Am să te ajut, e bine?

— Când?

— Mai târziu.

Andrea se uită fix la el. Dintr-odată încuviinţă.

— Facem cum spui tu.

— Plec cu zborul de la 9 dimineaţa; după-amiază mă întorc. Nu te băga în bucluc până atunci. Comandă mâncare în cameră, nu face valuri şi totul va fi bine.

— Am înţeles.

— Este important să respecţi regulile.

— Am să fac exact ceea ce spui, încuviinţă Andrea. Poţi conta pe mine.

 

„Am să fac exact ceea ce spui”, îi zise Andrea, ferm, iar Todd Belknap păru s-o creadă. Era ceva în privirea lui care îi spunea că nu se va lăsa influenţată de priorităţile ei, că nimic nu-l va împiedica să-şi urmărească propriul scop în detrimentul tuturor celorlalte. Aroganţa acestui sac de muşchi părea fără margini, dar asta nu o va împiedica să acţioneze. Vorbeau despre viaţa ei. Şi cine era el, de fapt? Statutul lui social era cât se poate de neclar. Din câte înţelegea, fusese dat afară din serviciul de spionaj şi probabil pentru motive întemeiate. Dar credea în esenţă ceea ce îi relatase. Cineva de la fundaţie telefonase unui om rău, foarte, foarte rău. Iar aceasta confirma ideea că fundaţia punea la cale ceva sau avea o componentă care acţiona în conformitate cu un set separat de exigenţe. Întrebarea crucială era dacă Paul Bancroft era la curent cu toate aceste lucruri.

În acel moment, era prea hotărâtă ca să simtă vreo teamă de ceva sau poate că întâlnirea de ieri cu Belknap în maşină îi consumase toată rezerva de frică din suflet. Acum într-un Cougar roşu închiriat, mergea pe şoselele care străbăteau Parcul Research Triangle, căutând o mică alee cu numele Broasca-Ţestoasă.

Terenul Fundaţiei Bancroft de aici avea peste o mie de acri; ceva atât de mare nu putea fi ascuns. Era imposibil să ascunzi o mie de acri de pădure de conifere… decât printre alte şapte mii de acri de pădure de conifere.

Să-ţi pierzi minţile, nu alta! Merse de-a lungul unei străzi principale, apoi străbătu micile alei care făceau legătura cu diverse institute de cercetare. Merse de mai multe ori în sus şi în jos pe alei. Ştia că nu poate fi pe unul dintre drumurile principale sau pe autostrada interstatală. În secţiunea de sud a triunghiului se aflau cele mai multe construcţii. Ceea ce înseamnă că trebuia să meargă probabil spre nord. Acolo aleile mici acopereau pajiştile ca nişte capilare, multe dintre ele nu aveau decât în mod întâmplător indicatoare. Avea sentimentul că nu mai merge pe drumuri publice, ci intrase pe teritoriul unei proprietăţi particulare. Mergea de câteva ore, dar nu ajunsese nicăieri. În cele din urmă, după ce întorsese şi virase de nenumărate ori şi revenise pe acelaşi drum, ajunse pe o alee îngustă cu pietriş la capătul căreia de afla o emblemă cu o broască-ţestoasă. De fapt, era o broască-ţestoasă de apă dulce cu picioare strâmbe. Dar pancarta care confirma căutările ei era alta pe care scria INTRAREA INTERZISĂ.

O luă pe această alee. Drumul şerpuia prin pădurea deasă; din zece în zece kilometri erau alte semne cu alte interdicţii: Trecerea interzisă. Vânătoarea şi pescuitul interzise. Intrarea interzisă. Semnele erau imposibil de ignorat.

Andrea le ignoră. Pietrişul cedă curând locul unui drum şerpuitor, dar perfect asfaltat. Dar tot nu vedea nimic altceva în jurul ei decât pădurea virgină. Oare să se fi înşelat? Nu se dădu bătută. Consumase un sfert de rezervor de benzină numai de când mergea pe drumul acesta nemarcat, cotind la întâmplare şi sperând că, în cele din urmă, mai devreme sau mai târziu, va nimeri şi peste locul pe care îl căuta.

Şi acum – nu, nu era nici o greşeală – iată că nimerise!

Îşi dădu seama imediat că este ceva cunoscut în clădirea pe care o privea; nu era în acelaşi stil ca sediul din Katonah, dar era ceva asemănător în modul în care clădirea era încadrată în peisajul din jur. Era o structură lungă şi scundă din cărămidă şi din sticlă, impresionantă, dar greu de spus prin ce. La fel ca şi în cazul structurii din Katonah, puteai să te afli foarte aproape de ea şi să n-o vezi – fără îndoială că de sus era absolut invizibilă – dar, după ce o vedeai, era imposibil să nu remarci grandoarea subtilă a locului. La fel ca şi în cazul sediului fundaţiei din Katonah, avea ceva măreţ, dar fără ostentaţie. Amândouă reprezentau o arhitectură a discreţiei.

Mârâitul răguşit al unui motor îi spuse că nu este singură. Un Range Rover mare şi negru apăru ameninţător în oglinda ei retrovizoare şi Andrea viră spre stânga. Altă cotitură bruscă şi Range Roverul era la câţiva metri de maşina ei. Nu se vedea nimic în interiorul vehiculului, poate din cauza reflecţiei soarelui, poate din cauza geamurilor fumurii. Dar puternicul vehicul îi împingea acum maşina spre aleea care ducea spre clădirea de cărămidă şi sticlă. Simţea cum îi zvâcneşte inima. Dar exact asta căuta, nu-i aşa?

Fii atent ce îţi doreşti, că s-ar putea să ţi se îndeplinească…

Ar fi putut să accelereze şi… şi ce? Să se năpustească într-un SUV care cântărea de două ori mai mult decât maşinuţa ei? Dar nu vor îndrăzni să-i facă rău, nu-i aşa? Range Rover-ele arătau ca nişte vehicule ale securităţii; probabil crezuseră că este vreun intrus, nu-i aşa? Andrea îşi spunea toate acestea ca să se încurajeze, dar nu prea credea.

Câteva clipe mai târziu, doi bărbaţi vânjoşi coborâră din Range Rover, îi deschiseră portiera şi o invitară să coboare, într-un fel care putea fi luat drept politeţe sau coerciţie în mod egal.

— Ce naiba faceţi? întrebă ea.

O atitudine furioasă o ajuta mai mult decât una timidă.

— Aveţi habar cine sunt eu?

Unul dintre ei o măsură cu privirea din cap până-n picioare. Andrea se cutremură văzându-i pielea pătată şi pleoapele ca nişte aripi de liliac.

— Domnul dr. Bancroft vă aşteaptă, spuse celălalt bărbat, conducând-o blând, dar ferm spre uşa de intrare.