CAPITOLUL NOUA

Aflată la o oră de mers cu maşina de Buenos Aires, Casa de Oro era o combinaţie de hacienda clasică şi vilă în stilul renaşterii, cu arcade mari pretutindeni şi o mare risipă de marmură cu ornamente aurii. În dimineaţa aceasta, oaspeţii se strânseseră la capătul cel mai îndepărtat al pajiştii care cobora în pantă uşoară ca să vadă un meci de polo călare de pe terenul învecinat. Chelnerii în uniforme de dimineaţă alergau de colo-colo cu pahare de suc şi sendvişuri. Un bătrân stafidit, aşezat într-un scaun cu rotile, era împins de un tânăr asiatic. O femeie în vârstă, cu obrajii întinşi pe cale chirurgicală şi dinţii albiţi artificial care păreau luaţi din altă gură, din gura cuiva mult mai tânăr şi mai mare, scotea sunete piţigăiate, în timp ce o eminenţă cu părul alb spunea anecdote.

Puţini oaspeţi erau cu adevărat atenţi la jucătorii în jachete galbene, cu caschete albe şi crose lungi. Caii fornăiau cotind brusc în loc, iar respiraţia lor scotea aburi în aerul rece al dimineţii.

Un bărbat uşor trecut de cincizeci de ani îşi potrivi costumul uşor de vară – redingotă albă şi un brâu violet – şi trase adânc aer în piept. Dinspre teren venea un miros de sudoare amestecată: şi de om şi de cal. Era un om de afaceri de talie internaţională care avea printre activele lui câteva companii telefonice din America de Sud şi pentru el devenise o a doua natură să se întrebe întotdeauna cam cât ar costa să achiziţioneze întreaga proprietate. Vila cu cei trei sute de acri de pajişte din jurul ei. Nu avea nici un motiv să creadă că Danny Munoz, gazda lor, era doritor să vândă şi nici nu avea nevoie să mai cumpere încă o proprietate imobiliară. Dar nu se putea abţine să nu-şi pună întrebarea, căci era pentru el o a doua natură.

Unul dintre chelneri – ceva mai în vârstă decât ceilalţi, căci fusese nevoie de încă un om în ultimul moment – se apropie de mogulul telecomunicaţiilor.

— Doriţi ceva de băut, domnule?

Omul mormăi aprobator.

Cu un zâmbet profesional chelnerul turnă un punci de lămâie şi pepene în pahar. Părul scurt blond de pe mâna lui strălucea în soarele dimineţii. Apoi făcu un pas în spatele unui şir de chiparoşi italieni înalţi şi vărsă restul carafei pe pământ. Se întorsese şi era aproape de vilă când se auziră zgomote şi se produse agitaţie – mai întâi se lăsase o linişte rău prevestitoare, apoi începuseră ţipetele – iar toate acestea îi spuneau că mogulul fusese lovit.

— Ataque del corazon!{27} strigă cineva.

„Da, un diagnostic foarte bun”, îşi spuse în sinea lui bărbatul în costum de chelner. Seamănă perfect cu un atac de inimă. Nici medicul legist nu va spune altceva. O să aibă grijă să cheme ajutoare. Nu avea nici un motiv să n-o facă, mai ales că pacientului nu-i mai putea folosi nici un fel de ajutor.

Andrea Bancroft deschise fermoarul husei şi scoase computerul dinăuntru punându-l pe masa pătrată, plină de hârtii. Era împreună cu Walter Sachs la unul dintre cele mai bune restaurante vegetariene din Greenwich. Era unul dintre locurile preferate ale lui Sachs, de care obişnuia însă să-şi şi bată joc. Localul era aproape gol; chelneriţa care îi servea se uita din când în când în direcţia lor ca să vadă dacă au nevoie de ceva, dar stătea mai tot timpul cu nasul într-un exemplar din Marile Speranţe{28}.

— L-ai cumpărat de curând? întrebă el, referindu-se la laptop. E un model foarte bun. Dar la preţul acesta ai fi putut lua ceva mai bun. Ar fi trebuit să mă întrebi pe mine.

Walter Sachs purta părul castaniu cărunt tuns scurt în părţi şi lung în creştet, ceea ce făcea ca faţa lui alungită, dreptunghiulară să pară şi mai lungă şi mai dreptunghiulară. Maxilarul lui cu gaură pronunţată în bărbie transmitea un sentiment de forţă în totală discordanţă cu pieptul îngust. Şi avea fundul plat – Andrea se simţea stânjenită, pentru că remarcase acest lucru, dar asta era realitatea. Purta pantalonii traşi sus, până aproape de buric, dar făceau burtă la spate. Şi, ca să combată imaginea stereotipă a specialistului în calculatoare care trebuie obligatoriu să poarte ochelari, avea lentile de contact, dar era clar că nu se obişnuise niciodată cu ele. Avea ochii uşor înroşiţi, puţin iritaţi. Poate că suferea de sindromul ochiului uscat sau poate că dioptriile nu erau corecte. Oricum, Andrea nu-şi propunea să întrebe.

— Nu este al meu.

— M-am prins, spuse Walter, e de la obiecte furate.

— Cam aşa ceva, făcu Andrea. De fapt…

— Andrea, spuse Walter aruncându-i o privire lungă.

— Vreau să te rog să-mi faci un serviciu. În acest computer sunt nişte fişiere şi aş dori să le citesc. Numai că sunt criptate. Asta e situaţia. Cât de mult mai vrei să ştii despre ele?

Walter îşi mângâie bărbia şi se uită uimit la ea.

— Cât mai puţin cu putinţă, spuse el. Dar nu faci ceva ce n-ar trebui să faci, nu-i aşa?

— Doar mă cunoşti, Walter, spuse Andrea zâmbind poznaş. Când am făcut eu vreodată ceva ce nu trebuia să fac?

— Excelent. Nu mai spune nimic.

Cum ar fi putut să-i explice? Nu-şi putea explica nici ei înseşi.

Poate că bănuielile ei erau neîntemeiate. Dar furnicile acelea roşii continuau s-o macine pe dinăuntru. Trebuia să scape cumva de ele sau să le urmeze până la destinaţie. Decizia pe care o luase era de neclintit; mai rămânea de stabilit modul de execuţie.

Fusese o lovitură la nimereală atunci când înlocuise laptopul Hewlett-Packard aparţinând directorului financiar al Fundaţiei Bancroft cu un model identic al cărui hard fusese şters. Presupunerea firească va fi că discul se stricase, dar datele aveau copii de rezervă şi cu asta basta. Avusese nevoie numai de câteva secunde ca să scoată din priză aparatul şi să-l deconecteze de la Ethernet. Omul era la masă cu un etaj mai jos. Fusese o joacă de copii. Mai puţin faptul că inima îi bătea să-i spargă pieptul în timp ce se ducea cu obiectul subtilizat în geantă spre parcare. Nu numai că intra într-o lume diferită: devenise o altă Andrea Bancroft. Nu ştia ce va descoperi despre fundaţie. Dar descoperise deja foarte multe despre ea însăşi şi nu era sigur că tot ce descoperise îi făcea plăcere.

Walter scotocea deja prin directoarele principale ale computerului.

— Sunt o mulţime de date aici, în special fişiere cu cifre.

— Începe cu cele mai recente, îl rugă ea.

— Sunt criptate în mod uniform.

— Asta am spus şi eu.

Îşi mai turnă din Ţesutul Seninătăţii – de fapt, un fel de ceai de muşeţel, dar pentru că aici era un restaurant vegetarian, toate lucrurile erau botezate cu nume aparte. Cana de lut îi lăsa un gust neplăcut de nisip pe buze.

Walter restartă computerul ţinând apăsate mai multe taste – shift, option şi alte câteva pe care Andrea nu reuşi să le prindă. În locul ecranului obişnuit de început, se vedea numai o linie simplă de comandă. Walter lucra la nivelul de codificare al maşinii. Mai apăsă câteva taste şi apoi dădu din cap:

— O încriptare standard. De tip comercial.

— E uşor de descifrat?

— Ca şi când ai deschide o cutie de sardele, spuse Walter clipind furios. Cu unghiile.

— Au! Cât durează?

— Greu de spus. Trebuie să-l leg la Bertha mea cea Mare. Sunt o mulţime de deschizătoare de conserve în zona comună. Am să încarc şase din aceste fişiere şi am să le bombardez pe rând. Cam aşa ca atunci când spargi un geam ca să poţi deschide uşa din faţă. Vreau să spun că trebuie să întoarcem pe dos un algoritm cu un singur sens pentru a putea face o breşă prin care să tragem afară modulul între doi şi 1 024 de biţi primari, ceea ce este destul de înfricoşător.

— Habar nu am despre ce vorbeşti, spuse Andrea, înclinând capul într-o parte.

— Atunci înseamnă că vorbesc cu mine însumi. Nu ar fi pentru prima dată.

— Eşti un dulce!

— N-ai de gând să mă arunci în apă clocotită, nu-i aşa?

— Bineînţeles că nu, n-aş face niciodată aşa ceva. Călâie, cu siguranţă. Călduţă, poate. Caldă e bine, nu-i aşa?

— Eşti dată naibii, Andrea Bancroft!

— Ce vrei să spui?

Walter strânse buzele şi se uită la codurile care începeau să se înghesuie pe ecran.

— Cine spune că vorbeam cu tine?

În mod sigur e mort. Navajo Blue fusese de acord cu ceea ce îl rugase Castor şi fusese ucis. Era cea mai plauzibilă explicaţie pentru faptul că nu lăsase nici un mesaj la ora stabilită, ca să nu mai vorbim de faptul că nu răspundea la nici unul dintre numere. Un val de ameţeală combinat cu furie îl cuprindea treptat pe Belknap şi observă că avea o viteză periculoasă. Ce făcuse astăzi? Mai mult rău decât bine! La coloana de fapte bune – cel puţin aşa spera – îi dusese pe Baz şi pe sora lui înapoi în satul lor, care stătea agăţat de o stâncă rozalie ca un lichen cenuşiu. Auzea strigătele de bucurie ale sătenilor în timp ce se depărta şi gândurile îl duseră înapoi la prinţ şi la prizonierii lui. Ce exploatare! Ce mizerie! Ce lipsă de consideraţie pentru viaţa omenească într-o zonă atât de pârjolită de soare că orice fel de viaţă era un adevărat miracol. Şi ce o să se aleagă din micul Baz? O să ajungă imam, aşa cum spera bunicul lui? Sau viaţa lui va cădea victimă următoarei epidemii de holeră sau de febră tifoidă? Sau violenţelor dintre clanuri şi triburi? O să devină şi el însuşi un terorist? Nenorocirea care se abătuse asupra lui avea să dea roade maligne în viitor sau îi va întări convingerea că trebuie să lupte pentru bine? Nu există nici un fel de garanţii. Băiatul era isteţ, ştia să vorbească frumos, avusese parte de o educaţie mai bună decât majoritatea sătenilor în mijlocul cărora trăise. Poate că va scăpa din obscuritatea care îl înconjura. Poate că numele lui va fi mult mai cunoscut decât ale rudelor lui – dar cunoscut pentru binele sau pentru răul pe care îl va face?

Unii spuneau că răspunsul depinde de cine eşti; citau în acest sens terorişti notorii consideraţi adesea eroi de către popoarele lor. „Unii ar spune că tu şi cu mine suntem terorişti”, îi spuse odată Jared. Belknap fusese indignat: „Pentru că ne purtăm violent cu răufăcătorii?” Jared clătinase din cap: „Pentru că ei ne consideră pe noi răufăcători.”

Jared nu se lăsase niciodată atras de speculaţiile facile. Adevărul era adevăr şi minciuna ea minciună. Existau fapte şi existau falsuri. „Dacă cineva îţi arată o monedă cu cap pe ambele feţe, ştii că este falsă”, spuse el odată. „Dar mai ştii şi altceva.”

Ce anume? întrebase Belknap.

Jared îi zâmbise blând: „Trebuie să pariezi pe cap.”

Reveni cu gândurile la ceea ce îi spusese Almani despre Genesis – despre pedepsele îngrozitoare pe care le aplica celor care îl înfruntau. Oare Jared ar putea fi în mâinile acestui monstru? Belknap se cutremură. Şi cum reuşise cineva să-şi ascundă atât de bine identitatea, deşi deţinea o putere atât de considerabilă? O lume a umbrelor care cuprinde tot globul.

Belknap simţi un gust acid în fundul gâtului când trase maşina pe dreapta şi încercă să-l sune pe Gomes pentru a treia oară în ultima oră; fireşte că tânărul agent era în tot felul de şedinţe, iar Belknap nu avea de gând să lase nici un mesaj altcuiva. Dar de astă dată Gomes era la birou şi, când îi explică situaţia – nu răspundea nimeni la nici unul dintre cele trei numere – agentul îi confirmase imediat presupunerea cea mai rea. Navajo Blue – Thomas Mitchell – era, într-adevăr, mort. O maşină a poliţiei din Wellington, New Hampshire, fusese trimisă la el acasă şi confirmase. Era mort. Ora estimată a decesului: acum şapte ore. Cauza era încă necunoscută. Nu existau nici o dovadă şi nici un indiciu.

Dar Belknap ştia că el îl trimisese la moarte.

Îl trimisese s-o pună sub supraveghere pe Andrea Bancroft, dar subestimase răutatea şi cruzimea ei sau a celor care o protejau.

Făcuse o greşeală şi un om murise din cauza lui.

Aşa cum îi ceruse, Gomes îi prezentă un raport complet despre Andrea Bancroft. Aparenta inocenţă a vieţii publice putea ascunde foarte bine talentul ei în arta prefăcătoriei. Este clar că era foarte inteligentă şi că dispunea de resurse enorme.

Să fi fost ea Genesis?

Belknap îi dădu numele câtorva baze de date federale.

— Uite ce trebuie să ştiu, îi spuse el lui Gomes.

De astă dată, tânărul analist nu mai protestă. Moartea lui Navajo Blue nu putea rămâne nerăzbunată. Femeia trebuia adusă în faţa justiţiei.

Sau să-i aplice Belknap justiţia lui brutală.