PARTEA A TREIA

 

CAPITOLUL DOUĂZECI

 

Zborul de la Tallinn la Aeroportul Internaţional din Larnaca, Cipru, a decurs fără evenimente. Furtuna îl precedase. Calvin Garth nu fusese prea încântat când Belknap îi spusese că va trebui să folosească avionul închiriat – trebuia să completeze planuri de zbor, să ceară aprobări – dar în cele din urmă fusese de acord. O poveste cu nişte prieteni vechi de şcoală. Ghennadi Ceakvetadze, după ce bombănise şi el destul de mult, se ocupase de hârtii. Mai avea încă legături la Ministerul Transporturilor şi astfel imposibilul devenise posibil.

Conversaţia cu Andrea Bancroft era acoperită de nori mai negri de furtună.

— Nu vreau să vorbesc acum despre asta, îi spuse ea când o întrebă despre vizita la locaţia din Rosendale. Este un material pe care încă nu l-am prelucrat.

În vocea ei era ceva care îl tulbura, simţea că îi ascunde o traumă. Stătuse pe gânduri dacă să îi vorbească despre Jared şi despre temerile lui, dar renunţase. Era problema lui; dar îi vorbi, în schimb, despre Nikos Stavros; aici ştia că experienţa ei cu legislaţia în vigoare putea să-i fie de mare folos. Andrea închise telefonul şi îl sună din nou zece minute mai târziu, prezentându-i un raport succint despre averea omului, despre holdingurile pe care le deţinea şi activităţile recente. Din nou se simţi îngrijorat la auzul tonului din vocea ei.

— În legătură cu arhivele de la Rosendale, deschise el vorba din nou, cel puţin spune-mi un singur lucru. Are fundaţia holdinguri în Estonia?

— A avut câteva programe de mortalitate infantilă şi asistenţă prenatală la începutul anilor ’90. Cam atât.

— E ceva suspect?

— Nu e nimic suspect. Erau împreună cu Letonia şi Lituania, îmi pare rău.

— Mai este altceva cu steguleţ roşu?

— Ţi-am spus, încă mai prelucrez materialul.

De astă dată în vocea se simţea clar un tremur.

— Andrea, ce s-a întâmplat?

— Eu… trebuie să te văd.

— Mă întorc curând.

— Mâine. Spuneai că zbori în Cipru, nu-i aşa? La Lamaca? De la Kennedy sunt zboruri directe până acolo.

— Dar nici nu-ţi dai seama la ce riscuri te expui.

— Voi avea grijă. Am avut întotdeauna grijă. Am cumpărat cu cardul un bilet de la Newark la San Francisco, pentru eventualitatea că ar fi monitorizat. Apoi am pus un prieten să rezerve două locuri pentru un zbor spre Paris, de la JFK la Orly, cu cârdul lui, iar eu sunt însoţitor. Numele meu va apărea în lista pasagerilor, dar nu şi în evidenţele financiare. Şi ajung la acelaşi terminal internaţional ca şi zborul spre Lamaca, iar acesta nu este niciodată plin. Cu patruzeci de minute de decolare, mă prezint la ghişeu şi cumpăr un bilet cu bani gheaţă. Oamenii fac tot timpul călătorii în ultimul moment – un deces în familie, o întâlnire urgentă de afaceri, indiferent ce.

Făcu o pauză.

— M-am gândit foarte bine. Pot să fac lucrul acesta şi am de gând să-l fac.

— La naiba, Andrea, dar este periculos!

Dacă ceea ce bănuia el despre Jared Rinehart era adevărat, nicăieri nu mai era în siguranţă.

— Mai ales la Lamaca. Te bagi într-un domeniu care nu e de tine.

— Spune-mi, te rog, care domeniu este de mine? Spune-mi unde pot fi în siguranţă? Chiar aş vrea şi eu să ştiu.

Părea gata să izbucnească în lacrimi.

— Vin să mă întâlnesc cu tine, indiferent dacă vrei sau nu.

— Te rog, Andrea, protestă el. Fii rezonabilă.

Nu erau cele mai potrivite cuvinte pentru ea din partea lui.

— Ne vedem mâine după-amiază, spuse ea cu o voce hotărâtă.

Perspectiva de a o vedea îl bucura şi îl înspăimânta. Era amatoare; iar Lamaca – Lamaca lui – se putea oricând transforma într-un câmp de luptă, mai ales dacă urma să se confrunte cu Genesis. Gândul că Andrea ar putea să păţească ceva îi dădea fiori. „Mai că-mi vine să spun că eşti piază rea, Castor.”

Belknap îşi coborî spătarul scaunului şi lăsă gândurile să-i zburde în voie.

Nikos Stavros. În rarele interviuri pe care le dăduse, spunea că se înrolase în Marina comercială cipriotă imediat după ce terminase liceul şi că tatăl lui fusese pescar şi trudise din greu. Descria foarte pitoresc pescuitul în nopţile fără lună în care punea un bec de cinci sute de waţi ca să atragă macrourile în plasă. Dar omitea să pomenească despre faptul că tatăl lui deţinea cea mai mare flotă de pescuit din Cipru. Nici nu intra în amănunte despre compania lui, Stavros Maritime, care îşi realiza o mare parte din venituri transportând ţiţei pentru cele mai mari companii petroliere. Se distingea de concurenţii lui mai mari prin talentul de a anticipa unde va fi piaţa de ţiţei. Vasele lui puteau transporta douăzeci şi cinci de milioane de barili de petrol în orice moment, iar valoarea încărcăturii varia în funcţie de fluctuaţiile bursei şi de capriciile OPEC-ului. Stavros avea un talent remarcabil de a prezice aceste fluctuaţii haotice; averea lui crescuse datorită unei perspicacităţi caracteristice, de regulă, pentru cei mai vicleni rechini de pe Wall Street. Valoarea netă a averii lui nu se cunoştea. Se credea că are holdinguri extinse, dar ascunse într-o întreagă baterie de parteneriate private şi neînregistrate. Totul era foarte grăitor; da, dar ce spunea?

„Dacă ai greşit în privinţa lui Jared Rinehart, unde ai mai greşit?” întrebarea aceasta îl rodea. Poate că, viaţa lui nu fusese o călătorie, ci un marş manipulat printr-un labirint de înşelătorii. Sentimentul lui de încredere în el însuşi fusese compromis ireversibil sau cel puţin aşa i se părea. Furia faţă de ceea ce i se întâmplase lui Jared era singurul lui sprijin. Îl protejase tot timpul pe Jared, fusese gata să-şi dea chiar şi viaţa pentru el.

Şi acum?

Din câte îşi dădea seama, chiar Jared era Genesis. Nu fusese el oare în toate locurile? Abilitatea, perspicacitatea, viclenia, toate aceste calităţi îl făceau foarte potrivit pentru un astfel de rol. Refuzase promovări care l-ar fi scos de pe teren, i-ar fi redus mobilitatea şi i-ar fi compromis libertatea de a călători nestingherit. Şi peste tot construia un domeniu al terorii.

O lume a umbrei care cuprinde tot globul. Dar creatorul ei rămânea anonim, niciodată zărit, niciodată văzut, niciodată recunoscut. Ca partea invizibilă a lunii.

Să fi fost oare Rinehart capabil de asemenea monstruozităţi? Sufletul lui Belknap se revolta în faţa unei asemenea posibilităţi. Dar nu putea s-o excludă. Stătea întins pe spate şi prin minte îi defilau fel de fel de amintiri şi date, până când auzi scrâşnetul hidraulic al trenului de aterizare. Ajunseseră.

Republica Cipru, de trei ori mai mare decât statul Massachusetts, exercita o fascinaţie specială datorită puterilor care divizaseră insula în 1974. Ciprul era mult mai aproape de Beirut decât de Atena şi nu numai în termeni geografici. În timp ce zona turcă din nordul insulei lâncezea în somnolenţă, ciprioţii din sud creaseră un paradis al prosperităţii relative alimentat de turism, servicii financiare şi transporturi navale. Republica Cipru, stat clientelar al Greciei, avea şase porturi excelente şi o marină comercială cu aproape o mie de vapoare-container de mare capacitate, ca să nu mai menţionăm o altă mie de nave care circulau sub pavilion străin. Insula avea şi douăzeci de aeroporturi, era în mod inevitabil un punct de întâlnire între transporturile de heroină dintre Turcia şi Europa, un loc în care spălarea banilor şi activităţile asociate acesteia erau la ele acasă. Era frecventat de turişti americani şi, cu egală sârguinţă, de agenţii americani de la DEA{43}.

Numele oraşului Lamaca înseamnă „sarcofag” în greacă. Era oraşul cel mai anost din toată insula. Străzile lui alcătuiau un labirint în care numai cineva care locuia de mult timp aici reuşea să se descurce, dar nici aceştia nu puteau ţine pasul cu schimbările frecvente de nume ale străzilor. Imigranţii libanezi se înghesuiau în mahalalele din nordul oraşului. Pământul din jurul oraşului era pârjolit şi sterp, restaurantele locale înghesuite de francize ale reţelelor internaţionale: KFC, McDonald, Pizza Hut. Avea tot farmecul unei piste de aterizare plasate într-un deşert. Muştele de nisip îi alungau pe vilegiaturişti de pe plaje, dar porturile de agrement erau pline de iahturi şi nave de transport şi nu puţine dintre ele erau proprietatea legendarului mogul al transporturilor, Nikos Stavros.

După o aşteptare îndelungată, scara de aluminiu fu, în sfârşit, trasă la avion, uşa se deschise şi Belknap păşi afară, în dimineaţa senină. Controlul paşapoartelor fu superficial. Nu mai îndrăznise să folosească documentele pe numele de Tyler Cooper. Trebuia să aibă încredere în hârtiile procurate de Ghennadi, despre care spionul pensionar spusese că sunt nedetectabile. Într-adevăr, cel puţin până acum, aşa fuseseră. Drumul cu taxiul până în oraş dură cincisprezece minute. Dură ceva mai mult până fu sigur că nu adusese cu el şi însoţitori nepoftiţi.

Belknap descoperi că trebuie să lupte din răsputeri ca să nu se pleoştească sub soarele puternic din Cipru, care făcea ca totul să strălucească în permanenţă, ascunzând aproape total urâţenia oraşului şi a împrejurimilor sale. Mai erau şapte ore până să aterizeze Andrea. Îşi va petrece cea mai mare parte din acest timp cercetând reşedinţa lui Stavros.

Fusese oare urmărit? Mai mult ca sigur că nu, decise el. Dar nu strica să fie precaut. Îşi petrecu o oră întreagă hoinărind prin magazinele şi dughenele din cartierul turc, îşi schimbă hainele de două ori – îşi pusese o pereche de şalvari ieftini după care se schimbase din nou în costum occidental, cu pantaloni kaki şi cămaşă de pânză topită.

Adresa pe care o avea, bulevardul Lefkara 500, era exactă, dar nu spunea prea multe. Află curând că Nikos Stavros poseda întregul versant al unui deal şi plaja corespunzătoare, aflate la marginea oraşului Larnaca. Reşedinţa avea vedere spre mare şi era puţin mai mică decât o citadelă. Zidurile erau înalte, inabordabile, pline de fire şi camere de securitate montate din zece în zece metri. Chiar şi în partea dinspre mare se vedeau mai multe geamanduri care punctau perimetrul. Numai o bombă aruncată din aer ar fi putut zgudui locul. Altfel era greu de pătruns înăuntru.

De pe colina cea mai apropiată vedea gazonul de culoarea smaraldului, fără îndoială rezultatul unor irigaţii intensive. Casa era un conac levantin cu trei etaje din stuc alb cu balcoane şi galerii elegante, pe alocuri ieşind mult în afara construcţiei masive ca un origami împăturit cu mare atenţie ale cărui simetrii erau mai greu de depistat. Terenul înconjurător avea probabil vreo douăzeci de hectare. În apropierea casei se afla o grădină foarte elegantă cu flori, tufişuri sculptate şi chiparoşi. Privind cu binoclul, Belknap văzu diversele construcţii exterioare: grajduri, teren de tenis bazin de înot. Zări şi câteva structuri mici, ca nişte colibe, care nu se vedeau probabil din casă: cuştile pentru câinii de pază, fără îndoială. Ajutau la patrulat în timpul nopţii, căci fălcile lor puternice erau la fel de eficiente ca glonţul. Persoane în uniformă patrulau prin perimetru; ajustă binoclul şi văzu că aveau arme de atac.

Lăsă binoclul în jos simţindu-se copleşit. Îşi aminti ceea ce îi spusese Ghennadi despre câinii de urmărire şi câinii de atac. Juca un rol care nu era al lui? Îşi depăşise limitele competenţei? Chiar dacă ar fi reuşit să treacă de echipamentul de supraveghere, magnatul transporturilor era apărat de o brigadă înarmată. Se simţea istovit.

„Situaţia este fără speranţă, dar nu gravă”, aşa îi plăcea lui Jared Rinehart să spună. Amintirea vocii lui Jared îi provocă o durere aproape fizică, ca şi când ar fi regurgitat o minciună. Nu putea fi adevărat. Trebuia să fie adevărat. Trebuia să fie adevărat.

Dar de ce se afla aici? În ultimele nouă zile, nu făcuse altceva decât să încerce să-l salveze pe Jared Rinehart sau să-l răzbune, considerând că aceasta este misiunea lui. Fusese alimentat de o certitudine care murise ieri-seară. Acum Dulăul vâna altceva, ceva dur, inviolabil, esenţial. Urmărea adevărul.

Andrea spusese: „Spune-mi unde sunt în siguranţă.”

O lume a umbrei care cuprinde globul.

Nicăieri nu era în siguranţă. Nicăieri nu va fi în siguranţă. Asta până când Belknap nu va face ca lumea să fie sigură pentru ei.

Sau va muri încercând.

Soarele era strălucitor – amiaza pe Mediterana, cerul de un azuriu inimitabil al Mediteranei, dar pentru el totul era negru ca cerneala. Belknap era mândru că ştie să dea în vileag înşelătoriile; totuşi, fusese victima unei înşelătorii cea mai mare parte a vieţii. Simţea cum i se strânge stomacul. Poate că era timpul să recunoască inutilitatea eforturilor sale. Şi să-l lase pe Genesis să-şi facă mendrele?

Din durere se născu o şi mai mare încăpăţânare. Moşia lui Stavros era o cetate de maximă siguranţă. Dar cu siguranţă că avea măcar un punct slab. Ceţurile învălmăşite se dădeau la o parte şi dezvăluiau o altă replică a lui Jared: Acolo unde nu ai cum să pătrunzi, încearcă să intri pe uşa din faţă.

O jumătate de oră mai târziu, Belknap se oprise în faţa reşedinţei într-un Land Rover închiriat. Transmise un mesaj omului de la poarta exterioară, acesta îl trimise altuia şi acela altuia la rândul său şi tot aşa. Îl percheziţionară, îi percheziţionară şi maşina, apoi i se făcu semn cu mâna să intre. Lăsă maşina aşa cum i se spusese, într-un lot de parcare umbrit, aşternut cu pietriş şi la fel de îngrijit ca nisipul dintr-o grădină japoneză. La uşa principală, repetă mesajul în faţa unui bărbat în uniformă de valet. Era un mesaj simplu şi puternic.

— Spune-i domnului Stavros că m-a trimis Genesis.

Mesajul îşi dovedi încă odată eficacitatea. Majordomul, un bărbat palid, având înjur de şaizeci de ani, cu tenul uşor îngălbenit şi adâncituri sub ochii căprui, nu-i oferi lui Belknap nimic de băut şi nici altceva. Vorbea engleză cu un uşor accent levantin, dar mişcările lui erau rigide şi demne, aproape înţepate, probabil o altă reminiscenţă din vremurile coloniale. Tavanul holului era din lemn de mahon, pe pereţi erau panouri sculptate.

— Vă va primi în bibliotecă, îi spuse majordomul. Când acesta se întoarse, Belknap zări un mic pistol Luger în buzunarul din sacoul omului. Ştia că era ţinut acolo anume ca să fie văzut.

În bibliotecă erau mai multe panouri de stejar decât rafturi pentru cărţi; deasupra capului, un candelabru somptuos de cristal arăta de parcă ar fi fost luat dintr-un palat veneţian, ceea ce probabil că aşa şi era. Până acum, încăperea semăna foarte mult cu ceea ce îşi imaginase Belknap, de mobila din perioada Regenţei până la tablourile în ulei ale unor maeştri mai puţin cunoscuţi.

Dar Nikos Stavros era departe de ceea ce îşi imaginase el. Belknap se aşteptase să vadă un bărbat cu pieptul ca un butoi, cu falei puternice, cu o privire scrutătoare şi o strângere de mână ca de urs – tipul obişnuit de mare magnat grec al transporturilor, care ajunsese să aprecieze deliciile unei vieţi rafinate după ce cunoscuse truda grea de pe puntea vasului.

Bărbatul, care se ridică anevoie în picioare şi îi strânse mâna slab, anemic, era, dimpotrivă, un specimen absolut neimpresionant. Privirea lui era apoasă şi incertă, avea o constituţie firavă, cu pieptul înfundat, cu mâini subţiri ca de copil. Părul lui rar, aproape fără culoare, stătea lipit de cap în şuviţe printre care se vedea pe alocuri transpiraţia.

— Nikos Stavros? întrebă Belknap privindu-l atent.

Stavros se scobi într-o ureche cu unghia mai lungă de la degetul mic.

— Poţi să pleci, Caius, îi spuse el majordomului palid. Discuţia noastră este confidenţială. Totul este în ordine.

Dar tonul în contrazicea vorbele. Omul era în mod clar înspăimântat.

— Aşadar, cu ce vă pot ajuta? întrebă el. Vorbesc ca o vânzătoare, nu-i aşa? Omul scoase un râs mic şi sec şi îşi linse buzele: Serios. Întreaga mea carieră s-a bazat pe cooperare.

Îşi încleştă mâinile una în alta ca să nu le mai lase să tremure. Belknap se întoarse şi văzu că majordomul rămăsese în pragul bibliotecii. Uşa se închise fără zgomot; suprafaţa interioară era capitonată cu piele şi nituri de metal, în stilul iacobin. Belknap făcu un pas mare în direcţia lui Stavros, care parcă se făcuse şi mai mic în prezenţa lui. Totuşi, îl primise. De ce? Pentru că simţise că nu are încotro, fireşte. Nu îndrăznea să stârnească mânia lui Genesis.

— Colaborarea e una, spuse Belknap morocănos, colaboraţionismul este altceva.

— Înţeleg, făcu Stavros, care în mod clar nu înţelesese nimic.

Era un om cu o avere imensă, dar iată că tremura de frică. Belknap era uluit.

— Sunt întotdeauna dispus la cooperare.

— Colaboraţionism. Ochii agentului se îngustară. Cu adversarii noştri.

— Nu! strigă Stavros. Asta nu! Niciodată!

— S-au luat anumite decizii la nivel strategic. Se pune problema ce operaţiuni să se mai achiziţioneze. Ce filiale să se separe. Ce parteneriate să se lichideze.

Aluziile lui Belknap erau vagi, voalate, ameninţătoare; scopul lui era să-l deruteze şi să stabilească o legătură.

— Decizii dificile, îmi dau seama, spuse Stavros scuturând energic din cap.

Belknap îl ignoră.

— Să vorbim puţin despre Estotek, spuse el. Deşi simţea că este cam pe alături, nu se trăda prin nici un fel de ezitare sau incertitudine. Va continua tot aşa, va întreba ce trebuia să întrebe şi va improviza dacă va fi necesar.

— Estotek, repetă Stavros înghiţind anevoie. Parcă ar fi pilule anticoncepţionale.

Chicoti nervos. În colţul gurii i se adunase saliva. Magnatul îşi linse încă odată buzele uscate. Era în mod clar o persoană foarte stresată.

Belknap mai făcu un pas ameninţător spre magnatul cipriot.

— Crezi că ai haz? Îţi închipui că am venit aici să mănânc îngheţată şi să socializăm?

Belknap întinse mâna şi îl apucă pe magnat de cămaşa albă de mătase, smucindu-l cu un gest care dădea de înţeles că rezervele lui de furie sunt inepuizabile.

— Îmi pare rău, spuse Stavros. Aşadar, care este problema?

— Ai vrea să-ţi petreci zilele care ţi-au mai rămas de trăit într-o stare de imobilizare totală, de durere insuportabilă şi desfigurat monstruos?

— Să mă gândesc… nu! Stavros începu să tuşească violent. Când se întoarse din nou spre Belknap era roşu la faţă. Estotek. Este o companie de acoperire, nu-i aşa? O companie-fantomă, în esenţă. Aşa facem noi afaceri. Dar ştii acest lucru.

— Nu e vorba despre ce ştiu eu. E vorba despre comportamentul tău.

— Sigur. Înţeleg foarte bine.

Stavros se îndreptă spre o măsuţă cu mai multe sticle şi, cu mâinile tremurând, îşi turnă un păhărel.

— Unde îmi sunt bunele maniere? spuse el. Ar fi trebuit să-ţi ofer ceva de băut. Uite, ia-l pe ăsta.

Îi întinse paharul cu picior lui Belknap. Acesta îl apucă şi i-l aruncă imediat în faţă lui Stavros. Alcoolul îi arse ochii cipriotului şi îi dădură lacrimile. Era un comportament violent, dar Belknap simţea intuitiv că era absolut crucial pentru el să pună la încercare limitele până la care putea merge cu insolenţa. Numai cineva care dispunea de o putere extraordinară şi-ar fi putut permite să se poarte cu magnatul în felul acesta.

— De ce ai făcut asta? scânci cipriotul.

— Taci naibii din gură, cârnat împuţit ce eşti! urlă Belknap. Ai devenit mai mult o povară decât un avantaj.

Stavros clipi.

— Vii de la…

— Vin de la Lanham.

— Nu înţeleg.

— S-a format o alianţă, s-a realizat o achiziţie. Acum faci parte din organizaţia noastră.

Stavros deschise gura să spună ceva, dar nu scoase nici un sunet.

— Să nu mă minţi! tună Belknap. Ai făcut o greşeală. Ai navigat prea aproape de vânt.

— Te rog să mă crezi, nu le-am spus nimic!

Începea să se întrevadă ceva.

— Cui?

— Anchetatorilor. N-am scos o vorbă. Nu s-au ales cu nimic.

— Dă-mi amănunte.

— N-am nimic de povestit.

— Ce naiba ascunzi?

— Aşa cum îţi spun. Au plecat cu mâna goală. Ticăloşii ăia de la Washington în costume maro. Avocatul pe care mi l-a recomandat Lugner a fost cu mine. John McTaggart, nu-i aşa? N-aveţi decât să-l întrebaţi şi voi. Idioţii ăia din Comisia Kirk fac mare tam-tam. Dar eram pregătiţi.

— Numai că aia nu a fost singura ta întâlnire cu ei, nu-i aşa?

— Ba sigur că a fost singura! Stavros făcu o strâmbătură de indignare şi de furie. Trebuie să mă credeţi.

— A, acum ne spui tu nouă ce să facem?

— Nu! Nu asta am vrut să spun! Nu mă înţelege greşit!

— Iar dai ordine. Mergi tot aşa, la derută!

— Te rog. Nu ştiu de unde a aflat Comisia Kirk ceea ce a aflat, dar ştiu că nu de la mine. Cum era să ciripesc tocmai eu? Ce sens ar fi avut? Este în joc chiar interesul meu. Spuneau că o să-mi retragă acreditarea flotei dacă vor constata că sfidez Statele Unite. Auzi! Le-am amintit că sunt cetăţean cipriot! Dar o ţineau una şi bună cu filialele mele americane. Erau alături cu drumul şi le-am spus-o chiar aşa!

— Da, era interesul tău în joc şi tocmai de aceea te-au jucat pe degete nătărăii ăia de la Washington, spuse Belknap. Varsă tot! E mai bine aşa! Vrem să auzim totul de la tine direct.

— Ai o părere greşită. Mi-am ţinut gura bine închisă. Hei, eu sunt cipriot şi noi ştim foarte bine ce avem de făcut. N-am scos un cuvinţel. Te rog! McTaggart poate să confirme. Trebuie să… te rog să mă crezi.

Belknap tăcu mai mult timp.

— În ultimă instanţă, nu contează dacă te cred eu sau nu. Coborî vocea şi continuă aproape în şoaptă: Important este dacă te crede Genesis.

Când rosti aceste cuvinte, magnatul cipriot păli vizibil. Belknap proceda mânat de instinct, profitând de un mecanism elementar de paranoia. Aşa cum îi spusese cât se poate de clar grăsanul din Oman, o mare parte din puterea lui Genesis deriva din faptul că nimeni nu ştia precis cine este şi cine poate fi angajatul lui secret.

— Te rog, şopti cipriotul, clipind des din ochi. Trebuie să merg la baie, se bâlbâi el. Mă întorc imediat.

Se repezi spre camera alăturată şi ieşi pe o uşă mică.

Ce punea la cale? Nu cerea ajutor; ar fi putu să-şi alerteze paza cu o simplă apăsare pe un buton. Era vorba de altceva, dar ce anume?

Dintr-odată îşi dădu seama. Îşi suna partenerul din Tallin.

Când Stavros se întoarse un minut mai târziu, se uita ciudat la Belknap. Un snop de îndoieli mărunte încolţiseră în mintea lui precum plantele într-un deşert după ploaie.

— Richard Lugner este…

— Mort, spuse Belknap. Aşa este. Vezi, a încercat să renegocieze condiţiile cu Genesis. Să-ţi fie şi ţine învăţătură de minte.

Faţa albă ca varul a lui Stavros păli şi mai tare. Rămase înţepenit şi crispat, cu cămaşa de mătase pătată de whisky, dar şi de sudoare la subraţ şi pe umeri. Se cutremură când Belknap îi prinse privirea.

— El… el…

— A avut noroc. A fost repede pentru el. Dar nu aşa va fi şi pentru tine. Acum îţi spun la revedere. Belknap îi aruncă o privire dispreţuitoare şi ieşi, închizând uşa grea în urma lui. Sentimentul victoriei trecu repede, dizolvat într-un val de incertitudini şi de recunoaşterea unui adevăr ştiut de mult: animalele rănite sunt cele mai periculoase.

Belknap străbătu cu Land Roverul aleea de pietriş, apoi ieşi pe drumul care mergea de-a lungul coastei, dar mintea îi lucra cu viteză. Întâlnirea cu Stavros îi furnizase informaţii pe care Belknap nu reuşea să le evalueze. Încă nu era mulţumit de ceea ce ştia. Un lucru era sigur şi era important: Pentru Stavros Genesis era un duşman de temut, un duşman care trebuia învins, dar, oricum, un duşman. Lugner nu fusese agentul lui Genesis, ci un adversar. Asta era o surpriză. Ar putea face cumva să-i asmuţă pe unii împotriva altora?

Recunoştea în sinea lui, deşi cam fără chef, că era încântat de ajutorul Andreei, de cunoştinţele ei de expert… ba chiar avea nevoie de ele. Dar nu era numai ajutorul ei. Mai era… ce anume? Mintea ei ascuţită. Felul în care punea lucrurile în perspectivă. Capacitatea ei de a examina şi analiza idei contradictorii. Dar era mai mult decât atât, nu-i aşa? Deşi se străduise din răsputeri s-o descurajeze şi s-o convingă să nu vină, în sinea lui era încântat că fata insistase. Îşi pusese în gând s-o întâmpine la Hotelul Livadihiotis, pe strada Nikolaou Rossou. Ar fi trebuit să ajungă acolo în mai puţin de o oră dacă avionul ei nu avea întârziere.

Se uită în oglinda retrovizoare şi văzu o altă maşină care părăsea drumul îngust de pe deal, ce ducea numai către reşedinţa lui Stavros. Să fi fost chiar Stavros? Maşina viră spre portul de agrement şi Belknap se luă după ea, păstrând o distanţă de siguranţă. Printr-un şir de pini pitici, văzu un bărbat – dar nu era Stavros – care cobora din maşină şi se îndrepta spre malul apei cu paşi fermi, elastici. Belknap se apropie mai mult.

Bărbatul era înalt şi zvelt, dar se mişca precaut, ca o pisică sălbatică. Vorbea cu bărbatul dintr-o gheretă de la locul de parcare, iar când se întoarse şi făcu un gest spre maşina lui, Belknap simţi că i se strânge stomacul.

Nu se poate!

Păr castaniu scurt, membre elegante, alungite, ochii ascunşi în spatele ochelarilor de soare, dar Belknap cunoştea aceşti ochi, ştia privirea lor verde-cenuşie, pentru că îl cunoştea pe acest bărbat.

Jared Rinehart.

Prietenul lui. Duşmanul lui. Care dintre ei? Trebuia să ştie.

Belknap sări din maşină şi o luă la fugă, sprintând chiar, înainte să-şi dea bine seama ce face.

— Jared! strigă el. Jared!

Bărbatul cel înalt se întoarse şi se uită la el şi Belknap văzu clar în ochii lui un singur lucru: frică. Jared o luă la fugă înspăimântat, de parcă ar fi vrut să-şi salveze viaţa.

— Jared, te rog, opreşte-te! strigă Belknap. Trebuie să vorbim!

Era de-a dreptul comic, căci acest lucru se înţelegea de la sine.

Dar în pieptul lui se zbăteau atât de multe sentimente contradictorii şi nu în ultimul rând speranţa că Rinehart ar putea să-i explice totul, l-ar putea ajuta să vadă din nou care este sensul vieţii lui. Te rog, opreşte-te! Dar Rinehart continua să alerge prin portul de agrement, ca şi când Belknap ar fi reprezentat un pericol de moarte pentru el. Alerga pe pontonul lung cu o îndemânare remarcabilă. Belknap înghiţea aer cu lăcomie şi încetini puţin pasul. Un chei care intra adânc în apă. Unde Dumnezeu se ducea Pollux?

O întrebare stupidă la care primi răspuns câteva clipe mai târziu, când Jared sări într-o barcă cu motor ancorată în apropiere. Cheia era în contact, în conformitate cu regulamentul portului de agrement şi câteva secunde mai târziu, Rinehart pornea în viteză pe apele verzi ale Golfului Lamaca.

Nu!  Îşi petrecuse ultimele două sute de ore căutându-l pe acest om. Acum, când era în faţa ochilor lui, nu avea de gând să renunţe.

Acţionând mecanic, sări într-o barcă mică, o Riva Aquarama, elegantă ca o maşină sport din gama de vârf. Dădu drumul otgoanelor care o ţineau legată de ponton, răsuci cheia în contact şi motorul porni imediat.

Consola cârmei arăta şi ea tot ca bordul unei maşini sport de lux: cadrane mari, rotunde, leduri albastre care clipeau pe fundalul cadrului de lemn negru, lustruit. Cârma era albă cu un cerc albastru şi ornamente de crom. Apăsă pedala şi zgomotul se transformă în vuiet, acompaniat de plesnetul elicei propulsoare. Motorul porni cu toată viteza şi barca ridică botul în aer, pe deasupra valurilor. Dar unde era Rinehart?

Se uită prin jetul de spumă care scânteia în soare şi nu văzu mare lucru, căci era prea multă strălucire. Privită dinspre ţărm, apa păruse înşelător de calmă. În realitate, valurile erau puternice şi deveneau tot mai înalte pe măsură ce se depărta de ţărm. În faţa lui, spre dreapta, îl zări pe Pollux, cu trupul lui zvelt înălţându-se deasupra cârmei. Spuma de la proră şi de pe laturi îi spunea lui Belknap că întoarce, pregătindu-se pentru o manevră. Belknap ţinea pedala apăsată la viteză maximă. Reinhart avea o barcă mai mare, cu elice supradimensionate, care lăsau un siaj lat plin de spumă. Era o barcă mai mare şi mai puternică, dar nu şi mai rapidă. Un alt val îl ascunse vederii lui Belknap. Acum se afla cam la o milă şi jumătate de ţărm, iar Rinehart îşi întorcea barca, descriind un arc care îl ajuta, de fapt, pe Belknap să ajungă la el.

Mâinile lui Belknap strângeau crispate cârma; inima îi bătea să-i spargă pieptul. Se apropia tot mai mult şi mai mult. Acum vedea parţial profilul lui Jared, pomeţii înalţi şi umbrele de sub ei. Nu fugi de mine!

— Jared! răcni el.

Celălalt bărbat nu răspunse şi nici măcar nu se întoarse. Oare îl auzise peste huruitul motorului şi vuietul valurilor?

Jared! Te rog!

Dar Rinehart rămăsese drept şi imobil, cu privirea fixată undeva, spre o destinaţie nevăzută.

„De ce, Jared, de ce?” Cuvintele se rostogoleau într-un muget la fel ca al oceanului.

Zgomotul bărcii lui Jared crescu în intensitate şi apoi fu înghiţit de altul, mult mai puternic: sirena de alamă a unui vapor de cargo. În acelaşi timp, Jared manevră aparatura de control a bărcii în aşa fel încât aceasta se năpusti înainte, mărind rapid distanţa dintre ei.

Vasul mare venea pe drumul maritim dinspre Golful Akrotiri, spre vest. Era un vapor mare, negru, sub pavilion liberian, unul dintre acei monştri pe care nu se poate să-i ratezi, dar de la distanţă în largul mării se întâmplă adesea să nu-i vezi decât când este prea târziu. Acum Pollux îşi manevra barca spre prora vasului. Nebunie curată! Se apropia periculos de mult de prora uriaşului. Un val înalt îl ascunse pe Pollux, iar Belknap se întrebă dacă avea cumva de gând să se sinucidă. După ce valul trecu, Belknap înţelese manevra lui Jared.

Fără epave. Fără resturi. Absolut nimic. Jared îşi atinsese scopul: se ascunsese în spatele vaporului.

Belknap îşi cunoştea propriile limite în materie de experienţă nautică, aşa că nu avea de gând să se apropie prea mult de vapor sau de siajul lui periculos. Trecu pe lângă el într-un unghi care îi permitea să vadă ce este şi în partea cealaltă. Manevră volanul bărcii virând mult spre dreapta şi uitându-se pe deasupra parbrizului stropit de apă.

În sfârşit obţinu unghiul pe care şi-l dorea. Vaporul liberian era un vas de transport containerizat; încărcătura lui putea fi minereu, suc de portocale, îngrăşăminte sau combustibil. După ce era depusă în containere, arătau toate la fel. Avea probabil patruzeci de mii de tone fără încărcătură şi măsura cel puţin o sută cincizeci de metri lungime. Belknap vedea acum şi dincolo de el. Scană cu privirea marea, care sclipea şi scânteia în soarele puternic ca nisipul din deşert şi simţi un for rece.

Jared Rinehart – prietenul, duşmanul lui – dispăruse.

Când se întoarse în port, capul îi vâjâia ca valurile oceanului. Jared Rinehart fusese cu adevărat răpit? Sau era şi acesta un alt tertip?

Bănuielile chinuitoare reveniră. Ideea că cel mai bun prieten al lui, sufletul lui pereche – da, căci erau Castor şi Pollux – era un trădător, că îl trădase chiar şi pe el, era ca un cuţit care i se răsucea în inimă. Pentru a mia oară, încercă să găsească altă explicaţie. Îşi reaminti privirea îngrozită de pe chipul lui Jared: era privirea cuiva pentru care Belknap reprezenta o ameninţare. De ce? Pentru că acum Belknap vedea clar dincolo de subterfugiu sau poate era alt motiv? Întrebările veneau una după alta, îl umpleau de nelinişte şi îi provocau greaţă şi ameţeală ca răul de mare.

Printre toate aceste motive de frustrare era şi unul de bucurie: să ştie că Andrea era aici. Aşa îi spunea ceasul de la mână. În cariera sa nu prea avusese parte de prietene şi trăise mai mult izolat. Şi era şi acesta unul dintre motivele pentru care Pollux ajunsese să însemne aşa de mult pentru el. Agenţii operativi erau îndemnaţi să nu facă rădăcini, iar cei care nu se puteau obişnui cu singurătatea nu rămâneau în meserie. Dar puteai să te împaci cu o anumită stare, fără să fii realmente încântat de ea, iar acum, mai mult ca oricând, tânjea după o pauză, un respiro. Se uită din nou la ceas.

Probabil că era la ea în cameră şi îl aştepta. Nu va mai trebui să fie singur.

În timp ce mergea spre Hotel Livadhiotis de pe Nikolaou Rossou, se străduia să fie atent la drum, la circulaţie, la celelalte vehicule. Viteza lui era determinată nu de semnele de circulaţie, ci de ceea ce stabiliseră ceilalţi şoferi ca fiind ceva normal, adică mult mai repede. Hotelul fusese ales nu pentru confortul pe care îl oferea, ci pentru că era aproape de majoritatea şoselelor principale şi Belknap remarcă mulţimea de camioane şi trailere care se îndreptau fie spre aeroport, fie spre port. Văzu o dubă vopsită în galben şi roşu de la DHL, al cărei şofer îşi ţinea braţul păros afară, pe geam, ca şi când ar fi proptit acoperişul. O cisternă albă cu verde care transporta propan. Un camion de ciment cu mixerul care se rotea încet în spate. O dubă albă, fără ferestre de la Skycafe.

Simţea că îl mănâncă pielea capului şi se uită din nou la ceas. Nu era bine că o lăsase să vină aici; ar fi trebuit să insiste mai mult şi s-o convingă. Dar nu insistase, pentru că ea era deja hotărâtă. Dar nu cumva era şi din cauză că undeva, în subconştientul lui, dorise ca Andrea să vină încoace?

Hotelul Apartament Livadhiotis avea un umbrar mare deasupra intrării cu numele lui scris cu litere care imitau sculptura. Drapelele a nouă ţări, alese aparent la întâmplare, se înălţau deasupra umbrarului, într-o încercare nereuşită de a semnala nivelul internaţional al hotelului. Clădirea avea trei etaje cu ferestre arcuite, aproape semicirculare. Camerele aveau şi chicinetă – de aceea se numeau „apartamente” – şi totul avea aerul familiar al locuinţelor ieftine din ţările cu climă caldă. Un bărbat într-un scaun cu rotile motorizat îi adresă o urare de bun venit când intră. Faţa lui acoperită de o reţea de vinişoare avea un luciu care îl duse pe Belknap cu gândul la anumite plante tropicale. Avea mâini noduroase, puternice. Avea ceva ascuns în priviri, agresiv şi fugitiv în acelaşi timp.

Dar Belknap era prea grăbit ca să acorde prea multă atenţie buzelor strâmbe ale funcţionarului hotelului. Îşi luă cheia – era sistemul european vechi, cu cheia de la cameră ataşată de o greutate învelită în cauciuc – şi se îndreptă spre camera în care se instalase în dimineaţa acea, cu un etaj mai sus. Liftul era mic şi mergea încet; când ieşi, holul era cufundat în întuneric. Luminile se aprindeau automat, îşi aminti el, era o altă măsură de reducere a costurilor. Închise uşa în urma lui. Văzu bagajele Andreei pe jos, lângă dulap şi simţi un val de uşurare. Fata îi ocupase gândurile mult mai mult decât se explica prin natura cercetărilor lui. Parfumul ei, părul ei, pielea ei moale şi strălucitoare: nu reuşise să lase toate acestea acasă când traversase Atlanticul în zbor.

— Andrea! strigă el. Uşa de la baie era deschisă, camera cufundată în întuneric. Unde era? Poate că se dusese să bea o cafea undeva în împrejurimi ca să se obişnuiască cu noul fus orar. Cuvertura de pe pat era şifonată, ca şi când s-ar fi întins să aţipească puţin. Apoi inima începu să-i bată tot mai repede, bănuind ce se întâmplase. Hârtia albă împăturită de pe noptieră: un bilet.

Îl luă, îl citi repede şi fu lovit de un val de teamă şi de furie. Se strădui să-l citească din nou, de astă dată mai rar. În stomac avea un ghem dureros de nervi.

Tot ceea ce vedea acolo îi accentua sentimentul de furie. Hârtia era cu antetul hotelului; textul era scris cu creionul. Nu oferea nici un indiciu criminalistic. Iar mesajul nu suna ca un bilet de răpire. „Am preluat noi trimiterea, scria în bilet. Şedere plăcută.” Dar ceea ce îi îngheţă sângele în vine era semnătura: GENESIS.