CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI
Nimeni nu este mai avid de publicitate decât un senator fără vechime. Tocmai de aceea senatorul Kenneth Cahill, proaspăt ales în Nebraska, era alegerea cea mai potrivită. Fără îndoială că în timpul campaniei presa locală consumase o mulţime de cerneală pentru el; dar, după ce fusese ales şi el şi personalul lui erau înnebuniţi de tăcerea care urmase. Oamenilor care deţin funcţii publice nu prea le place tăcerea.
Fusese foarte uşor. Când îi telefonase la birou „John Miles” de la Associated Press şi ceruse un interviu pe tema unei „prevederi-cheie” pe care o sprijinise Cahill în discutarea unei alocări bugetare – jumătate de milion de dolari pentru modernizarea staţiei de tratare a apelor reziduale şi pentru ameliorarea sistemului de colectare a apei de ploaie din comitatul Jefferson – senatorul reacţionase exact aşa cum prevăzuse Belknap. Practic, personalul lui Cahill se oferise să-i trimită şi o maşină ca să-l aducă.
Belknap nu-şi alesese acoperirea la întâmplare. Reporterii de la Associated Press erau în general anonimi şi, ca măsură suplimentară de precauţie, Belknap precizase că nu este din Washington, aşa că personalul senatorului nu avea de unde să-l cunoască. Associated Press avea aproximativ patru mii de angajaţi în peste două sute de birouri. Spunând că eşti de la Associated Press era ca şi când ai fi spus că eşti din New York. Şi, oricum, nimeni de la biroul lui Cahill nu-şi propusese să cerceteze mai profund. Pentru un senator tânăr, publicitatea era ca oxigenul, iar Cahill, care era penultimul ca vechime în distinsul organism în care tocmai intrase, era însetat. „Miles” îşi stabili o întâlnire la ora 15.00.
Belknap îşi făcu apariţia în holul clădirii Hart{49} cu cinci minute înainte de ora fixată. Avea atârnată de gât o panglică galbenă la capătul căreia era un ecuson gros de plastic cu bandă magnetică. Cuvântul PRESA era scris cu majuscule deasupra numelui de John Miles. Legitimaţia preciza numărul personal, instituţia, naţionalitatea şi avea o fotografie tip paşaport. Era o lucrare excelentă. Paznicul avea trăsături înguste, ochii cu pleoape grele şi, în pofida privirii lui scrutătoare şi bănuitoare, fusese la fel de vigilent ca un căţeluş neînţărcat. Îl puse pe vizitator să semneze pe o listă şi îi făcu semn cu mâna să treacă. Belknap purta ochelari cu ramă de baga, sacou şi cravată. Avea o servietă care fu introdusă cu grijă, nedeschisă, în detectorul de metale.
În jurul lui erau o mulţime de oameni care veneau probabil frecvent în clădirea Hart: lobişti, asistenţi ai senatorilor, reporteri şi mesageri. Luă liftul până la etajul şapte.
Când coborî din lift, îi telefonă secretarului de presă al senatorului de Nebraska. Îi spuse că va întârzia, fusese reţinut la un alt interviu care durase mai mult decât prevăzuse, căci lucrurile se complicaseră: dar va veni cât de curând.
O luă apoi spre stânga pe un coridor lung, cu ferestre şi intră în anticamera impresionantă a apartamentului aparţinând senatorului Kirk, un bărbat care avea toată vechimea ce îi lipsea senatorului din Nebraska şi o folosea în mod strălucit. Belknap ştia că Bennett Kirk este în birou; avusese o şedinţă de comitet ceva mai devreme şi alta peste patruzeci şi cinci de minute.
— Am venit la senatorul Kirk, spuse el blondei spălăcite care stătea la biroul recepţiei. Îmbrăcată sever cu un sacou verde-închis şi o bluză cu gât înalt, arăta mai puţin ca un membru al gărzii pretoriene şi mai mult ca o directoare de şcoală primară. Avea părul decolorat într-o nuanţă de blond cu şuviţe de culoarea mierii.
— Îmi pare rău, dar nu am nimic pe agenda domnului senator. Cum aţi spus că vă numiţi?
Belknap făcu o pauză. De ce era aşa de greu? „Respectă planul, se îndemnă el. Aruncă zarurile sau renunţă la joc.”
— Numele meu este Todd Belknap, spuse el înghiţind anevoie.
— Todd Belknap, repetă fata. Numele acesta nu-i spunea nimic, îmi pare rău, domnul senator este foarte ocupat, dar, dacă doriţi, pot încerca să vă stabilesc o întâlnire, v-aş sugera să…
— Trebuie să-i transmit un mesaj. Spune-i numele meu. Spune-i – presupun că discuţia noastră este confidenţială – spune-i că sunt ofiţer superior la Operaţiuni Consulare. Şi spune-i că am venit să vorbim despre Genesis.
Femeia părea foarte derutată. Omul din faţa ei era un misionar zelos sau angajat al serviciilor de informaţii?
— Pot să-i transmit mesajul.
Făcu un semn cu mâna spre un şir de fotolii de piele maro uzate lipite de peretele de lângă uşă şi îl rugă să se aşeze. Abia după aceea luă căştile şi vorbi încet. Nu vorbea cu senatorul, Belknap era sigur de asta, ci cu unul dintre asistenţii lui. Aşa se şi aşteptase. Apoi privi în spatele ei, la uşa închisă care separa zona de recepţie de încăperile în care se desfăşura activitatea echipei senatoriale.
În mai puţin de un minut, un bărbat chel, îndesat, cu unghiile mâncate, se năpusti pe uşă. Faţa lui albă ca burta de peşte afişa un zâmbet nonşalant; numai un mic tic facial trăda tensiunea pe care nu prea putea să şi-o ascundă.
— Sunt Philip Sutton, spuse omul. Şeful de personal al senatorului. Ce putem face pentru dumneavoastră? Vorbea foarte încet.
— Ştiţi cine sunt?
— Todd Beller, nu-i aşa? Sau Bellhom – nu aşa i-aţi spus lui Jean?
— Să economisim timp. Vocea agentului operativ era calmă, fără reproş. Aţi verificat în calculator cine sunt, căci altfel nu aţi sta acum de vorbă cu mine. Pot să pariez că aţi scos fişiere din baza de date a Departamentului de Stat. Ce aţi găsit?
Un tic uşor încreţi faţa funcţionarului. Nu răspunse imediat.
— Ştiţi cu siguranţă că senatorul se află sub protecţia Serviciilor Secrete?
— Mă bucur să aud.
— Datorită naturii audierilor comisiei, au existat diferite ameninţări. Sutton nu mai zâmbea.
— Am trecut prin detectorul de metale când am intrat în clădire. Puteţi să mă percheziţionaţi din nou dacă doriţi.
— Dar nu există nici o înregistrare a intrării dumneavoastră în clădire, spuse Sutton tăios.
— Aţi fi preferat să existe?
Sutton îi întâlni pentru o clipă privirea.
— Nu sunt sigur.
— O să mă primească domnul senator?
— Nu pot să spun.
— Vreţi să spuneţi că nu aţi luat o decizie.
— Da, răspunse asistentul cel îndesat cu privirea în alertă. Este exact ceea ce vreau să spun.
— Dacă sunteţi sigur că nu avem nimic de discutat, spune-ţi aşa. N-o să mă mai vedeţi niciodată. Dar va fi o mare greşeală.
Trecu un moment lung.
— Uitaţi, ce-ar fi să mergeţi cu mine? O să stăm de vorbă în biroul meu.
Spuse apoi cu voce mai tare:
— Adevărul este că mulţi oameni au înţeles greşit opiniile domnului senator despre sprijinul acordat agriculturii. Sunt încântat că am ocazia să lămurim chestiunea.
Sistemul de recunoaştere facială fusese instalat în clădirea Hart fără prea mult tam-tam şi fără înştiinţare oficială. Sistemul era considerat încă experimental, deşi la testări se constatase o acurateţe de 90%. Camerele de securitate erau conectate atât la baza de date locală, cât şi la una aflată la distanţă şi transmiteau un algoritm complicat. Fiecare cameră identifica rapid în rezoluţie joasă orice obiect în formă de cap, după care se muta pe modul de operare în rezoluţie înaltă. Dacă faţa era întoarsă într-un unghi de cel puţin 35 de grade faţă de lentilă, imaginea putea fi manipulată automat, rotată şi scanată, astfel încât putea fi comparată cu imaginile de referinţă. Imaginea video era după aceea captată într-un cod optzeci şi patru de biţi – o amprentă numerică a feţei bazată pe şaisprezece puncte de referinţă. Sistemul putea să compare zece milioane de feţe la fiecare zece secunde, cu o valoare numerică alocată fiecărei comparaţii. Dacă valoarea era suficient de mare, se declanşa identificarea provizorie şi camera de urmărire trecea în modul de rezoluţie maximă. Dacă identificarea era confirmată în continuare, erau notificaţi operatorii. Abia atunci oamenii priveau cele două imagini, iar analiza matematică a trăsăturilor feţei înlocuia judecata umană depăşită.
Asta era ceea ce se întâmpla acum; analiştii rulau imaginile şi le comparau cu amprenta facială de referinţă. Nu prea existau dubii. Computerul nu putea fi păcălit cu ochelari sau prin schimbarea culorii părului. Indicii faciali pe care îi analiza erau practic nealterabili: cefalic, orbital, nazal. Unghiul bărbiei, distanţa dintre ochi – aceste repere nu se puteau schimba prin machiaj.
— Identificare pozitivă, spuse operatorul cu pântecele înfundat, care îşi petrecea cea mai mare parte a zile într-o încăpere întunecoasă, mestecând floricele pe care le ducea la gură cu o mişcare mecanică adesea neîntreruptă timp de câteva ore în şir. Purta o cămaşă havaiană care îi atârna peste pantaloni.
— Acum apasă pe cutia roşie şi gata.
— Şi toţi primesc notificarea?
— Toţi cei care trebuie să fie anunţaţi primesc notificarea. Depinde de individ. Uneori, e o chestiune care ţine de paznicii din hol şi de poliţiştii din D.C. Alteori, cineva de la CIA sau de la FBI vrea să ştie ce se întâmplă cu o persoană, de pildă, un cetăţean străin şi nu vor să sperie ţinta. Fac ce vor cu ea. Nu e decizia noastră.
— Fă clic pe cutia roşie.
Puse înapoi în pungă chipsurile pe care le apucase între degete şi se uită la ecran.
— Faci clic pe cutia roşie. E un sentiment foarte plăcut, nu-i aşa? Clic şi ei se ocupă de tot.
Bărbatul din maşina marca Stratus luă ultima sorbitură de cafea, apoi apucă uşor ceaşca cu degetele. Era o ceaşcă de hârtie, pe care scria: PLĂCEREA NOASTRĂ ESTE SĂ VĂ SERVIM. O strivi în mână şi o îndesă apoi între pernele scaunului de lângă el. Când închiria o maşină, o lăsa cât mai murdară cu putinţă. Uneori, presăra chiar nisip înăuntru şi vărsa scrumiera pe banchetă. În felul acesta compania trebuia să facă o curăţenie temeinică în maşină şi să şteargă toate urmele care ar fi putut să le lase el, o urmări pe femeia care ieşea din motel, încântat de nepotrivire: o pasăre atât de scumpă ieşind dintr-o colivie atât de ieftină. Femeia nu era machiată şi parcă îşi alesese dinadins haine care s-o dezavantajeze, dar se vedea că este frumoasă. Justin se trezi că zâmbeşte. Dar nu era cazul. Nu amestecăm afacerile cu plăcerea. De obicei.
Afacerile legate de această femeie erau oarecum diferite. Implicau un grad mai mare de dificultate. Nu mai puteau să dea greş. Nu de astă dată. De aceea apelaseră la cei mai buni. De aceea îl chemaseră pe Justin Colbert.
Lăsă în jos geamul din dreptul lui şi flutură o hartă rutieră.
— Doamnă, o strigă el, îmi pare rău că vă deranjez, încerc să mă întorc pe Autostrada 495 şi… ridică neajutorat din umeri.
Femeia privi în jur neliniştită, dar nu putu să reziste în faţa privirii neajutorate a lui Justin. Se apropie de maşină.
— Aţi intrat pe 66, spuse ea. Trebuie să mergeţi mai la nord.
— În ce parte este nordul? întrebă Justin. Momentul fusese ales foarte bine. Nu-i vedea nimeni. Încheietura mâinii lui se frecă de antebraţul ei.
— Au, făcu ea.
— Brăţara mea de ceas, îmi cer scuze.
Femeia îi aruncă o privire ciudată: un amestec de puţină uimire, care se transformă în suspiciune şi în final în stupoare şi neînţelegere, înainte să-şi piardă cunoştinţa.
„Plăcerea mea este să te servesc”, îşi spuse el, chicotind în sinea lui.
Colbert era deja afară din maşină când femeia începu să se prăbuşească; o prinse de coate. Patru secunde mai târziu o aşezase în portbagajul maşinii şi o închise blând. Folia de plastic va proteja mocheta din portbagaj de eventuale fluide ale corpului. Cinci minute mai târziu era pe autostrada Baltimore-Washington. Va verifica să vadă ce face din oră în oră, dar era suficient oxigen ca să reziste pe timpul călătoriei.
Andrea Bancroft era mai valoroasă în viaţă decât moartă. Cel puţin deocamdată.