Roma

 

Todd Belknap alergă spre uşa biroului şi străbătu tot coridorul cu dosarul în mână. Trebuia să dispară cât mai rapid. Modalitatea de retragere pe care şi-o planificase – să coboare în curtea interioară şi să iasă apoi pe poarta de aprovizionare – nu mai era posibilă. Ar fi fost nevoie de mai mult timp decât dispunea. Nu avea încotro şi trebuia s-o ia direct.

Când ajunse la capătul coridorului, se opri o clipă. Pe palierul de dedesubt vedea două santinele care îşi făceau rondul. Se lipi de cadrul unei uşi deschise de la una dintre camerele de oaspeţi şi aşteptă ca santinelele să plece mai departe. Auzi paşii care se pierdeau în depărtare, zăngănitul cheilor pe un lanţ, o uşă care se închidea. Zgomotul făcut de mişcarea care se îndepărta.

Păşi cu grijă în jos pe scări – evocându-şi în minte schiţele pe care le studiase deschise o uşă îngustă pe dreapta palierului. Aceasta trebuia să-l ducă la scările de serviciu, care nu treceau pe la etajul principal al vilei şi îi micşorau în felul acesta pericolul de a fi descoperit. Dar, chiar în momentul în care păşi peste prag, simţi că ceva nu este în ordine. Un mic puseu de nelinişte se făcu simţit înainte să fie conştient de explicaţia ei: voci care strigau şi zgomotul făcut de tălpile de cauciuc care se loveau de pardoseala dură. Bărbaţi care fugeau nu mergeau. Rutina fusese tulburată. Traducere: moartea lui Khalil Ansari fusese descoperită. Consecinţă: securitatea din clădire era acum în alertă maximă.

Concluzie: şansele de supravieţuire ale lui Belknap scădeau văzând cu ochii, cu fiecare clipă cât mai rămânea în interior.

Sau poate că era deja prea târziu? În timp ce alerga în jos pe scări, auzi un fel de bâzâit, iar uşa de la capătul palierului se închise automat prin dispozitivul electronic. Cineva activase sistemul de protecţie împotriva incendiului. Era oare prins în capcană pe palierul acesta? Alergă în sus şi încercă butonul uşii de la etajul de deasupra. Uşa se deschise şi Todd intră.

Şi nimeri direct în ambuscadă.

Simţi o strânsoare de fier peste antebraţul stâng, iar un pistol i se înfipse dureros în spinare. Probabil că un senzor de mişcare şi căldură îi detectase prezenţa. Întoarse capul şi ochii lui întâlniră privirea de granit a omului care îl ţinea de braţ. Înseamnă că mai era unul, un paznic nevăzut care ţinea pistolul în spatele lui Belknap. Era o funcţie mai puţin solicitantă şi de aceea era, fără îndoială, îndeplinită de cineva mai tânăr decât cel de lângă el.

Belknap se mai uită o dată la el. Oacheş, cu părul negru, fără barbă, avea în jur de patruzeci de ani, într-un moment al vieţii când experienţa îi oferea un avantaj încă nediminuat de pierderea vigorii fizice. Un tânăr cu muşchi buni, dar experienţă limitată ar fi putut fi depăşit şi la fel şi un veteran ceva mai puţin viguros. Dar felul în care se mişca omul acesta îi spunea lui Belknap că bărbatul ştie precis ce face. Chipul lui nu trăda nici o încredere în sine exagerată, dar nici teamă. Un astfel de adversar era cu adevărat redutabil: un oţel călit de adversităţi, dar deloc ruginit.

Bărbatul avea o statură puternică, totuşi se mişca agil. Chipul era construit din planuri drepte şi unghiuri, avea nasul îngroşat la bază, probabil îi fusese spart în tinereţe şi sprâncene stufoase care se arcuiau peste ochii ca de reptilă – un animal de pradă care îşi examina prada căzută la pământ.

— Hei, ascultă, eu nu ştiu ce se întâmplă aici! începu Belknap, încercând să pară speriat şi uimit. Eu sunt unul dintre arhitecţii şantierului. Am venit să-i verific pe constructori. Asta e treaba mea, înţelegi? Uite ce e, telefonează la biroul meu ca să rezolvăm treaba, bine?

Omul care îi băgase pistolul în spate mergea acum alături de el, pe dreapta. Avea înjur de douăzeci şi cinci de ani, era zvelt, cu părul castaniu tuns perie, obrajii supţi. Schimbă o privire cu superiorul lui, dar nici unul nu-l învrednici pe Belknap cu vreun răspuns pentru pălăvrăgeala lui.

— Poate nu vorbiţi engleză, spuse Belknap. Cred că asta e problema. Dovrei parlare în italiano…

— Problema ta nu este că eu nu înţeleg, îi spuse paznicul cu grad superior într-o engleză cu un uşor accent străin. Problema ta este tocmai că înţeleg.

Cel care îl prinsese era tunisian, îşi spuse Belknap, judecând după accent.

— Dar atunci…

— Vrei să vorbeşti? Excelent! Şi eu vreau să ascult. Dar nu aici.

Paznicul se opri pentru o clipă şi îl smuci pe prizonier, făcându-l să se oprească brusc.

— În drăgălaşa noastră stanza per gli interrogatori. În camera pentru interogatoriu. La subsol. Acolo mergem.

Belknap simţi că îi îngheaţă sângele în vene. Ştia totul despre camera respectivă – studiase schiţele şi materialele din care era construită chiar înainte să se confirme că proprietarul casei era Ansari. De fapt, era o cameră de tortură în sensul cel mai real al cuvântului şi ultimul răcnet al tehnicii în materie de proiectare. „Totalmente insonorizzato”, se spunea în specificaţiile arhitectonice, adică perfect izolată fonic. Materialele pentru izolaţia sonoră fuseseră comandate, tocmai din Olanda. Izolaţia acustică fusese realizată prin densitate şi discontinuitate: camera era căptuşită cu un strat de polimer dens, făcut din nisip şi PVC; ancadramentele uşilor erau căptuşite cu garnituri groase de cauciuc; omul putea să urle cât îl ţineau plămânii înăuntru şi cineva care ar fi stat afară, la numai câţiva paşi, n-ar fi auzit absolut nimic. Izolarea acustică era garantată.

Iar echipamentul aflat la subsol garanta că oamenii vor urla.

Răufăcătorii se străduiseră întotdeauna să ascundă imaginea şi sunetul faptelor lor. Belknap aflase acest lucru încă din Berlinul de Est, cu câteva decenii înainte. Printre specialiştii în cruzime, intimitate era cuvântul de ordine. Ascundea barbaria în însăşi inima civilizaţiei. Dar Belknap mai ştia ceva. Dacă ajungea în stanza per gli interrogatori totul era pierdut. Totul era terminat – şi pentru operaţiune şi pentru el. Nu avea cum să scape de acolo. Orice formă de împotrivire, indiferent cât de lipsită de speranţă, era preferabilă decât să se lase dus acolo. Şi aici Belknap avea un mic avantaj: faptul că el ştia asta, iar ceilalţi nu ştiau că el ştie. Să fii mai disperat decât îşi dădeau seama torţionari tăi – un fir de pai chiar foarte firav de care să te agăţi. Dar Belknap era silit să lucreze cu ceea ce avea.

Afişă o expresie de recunoştinţă pe faţă.

— Foarte bine, spuse el. Excelent, înţeleg că este vorba despre o încăpere de maximă securitate. Faceţi ce trebuie să faceţi. Sunt fericit să pot vorbi, oriunde vreţi voi. Dar, mă scuzaţi, cum vă numiţi?

— Spune-mi Yusef, zise paznicul mai în vârstă. Chiar şi în această glumă era ceva implacabil.

— Dar faci o greşeală în privinţa mea, Yusef, spuse el. Apoi îşi relaxă puţin corpul, îşi rotunji umerii, pierzând în mod subtil ceva din alura fizică impunătoare. Fireşte că nu-i luau în serios protestele. Dar nici nu dorea să-i convingă în vreun fel.

Ocazia se ivi când cei doi se deciseră să economisească timp şi să-l care pe sus pe scara principală – o structură elegantă, curbată, de travertin, pe care era întins un covor persan – în loc să-l ducă pe scările de beton din spate. Când zări strălucirea felinarelor stradale prin geamurile mate de pe părţile laterale ale uşii masive de intrare, luă o decizie rapidă şi silenţioasă. Un pas, încă un pas, al treilea pas – îşi smulse braţul din strânsoarea paznicului într-un gest slab de demnitate rănită, iar paznicul nu catadicsi să reacţioneze. Zbaterea neputincioasă a unei păsări în colivie.

Se întoarse cu faţa spre paznici, ca şi când ar fi încercat din nou să facă puţină conversaţie, prefăcându-se că nu este atent pe unde calcă. Pe sub covor era o căptuşeală moale, care învelea treptele. Asta avea să-i fie de ajutor. Al patrulea pas, al cincilea pas, al şaselea pas: Belknap se împiedică, cât putu de convingător, prefăcându-se că a călcat greşit. Căzu înainte, uşor, aterizând pe umărul drept, în timp ce îşi atenua pe nevăzute căderea cu mâna dreaptă.

— La dracu’! strigă Belknap prefăcându-se disperat, în timp ce se mai rostogoli câteva trepte.

— Vigilanza fuori! strigă omul care îşi spunea Yusef către partenerul lui. Paznicii nu aveau decât câteva secunde ca să decidă ce să facă: un prizonier era valoros – avea valoarea informaţiilor pe care le putea furniza. Dacă îl ucideau într-un moment nepotrivit, ar fi putut suferi consecinţe. Dar, ca să-i administreze o lovitură care să nu-l ucidă, trebuiau să ţintească cu mare grijă, cu atât mai mult cu cât ţinta era în mişcare.

Iar Belknap era în mişcare, căci se ridicase în picioare şi ţâşnise de pe trepte ca şi când ar fi sărit în apă de pe blocstart, iar acum străbătea restul scării. Gleznele lui acţionau ca nişte arcuri strânse îndreptându-se spre uşa de la intrare. Dar nu aceasta era ţinta lui, căci, fără îndoială, fusese şi ea închisă magnetic. Belknap viră abrupt spre dreapta uşii, către un vitraliu ornamental în stil paladin, deşi ceva mai îngust. Municipalitatea Romei interzicea orice modificare vizibilă la faţadele clădirilor, inclusiv la panourile decorative. Vitraliul urma să fie înlocuit cu o lucrare identică antiglonţ din răşină de metacrilat, dar va mai dura câteva luni bune până ca replica să fie gata, deoarece necesita o colaborare minuţioasă între meşteri şi ingineri. Belknap se aruncă cu toată forţa trupului în vitraliu, cu şoldul înainte şi ferindu-şi faţa ca să evite tăieturile şi…

Geamul cedă, ieşind zgomotos din ramă şi sfărâmându-se de trotuar. Fizică elementară: energia mişcării este proporţională cu masa înmulţită cu pătratul vitezei.

Belknap se ridică repede şi o luă la goană pe aleea pietruită din faţa vilei. Dar urmăritorii lui erau la numai câteva secunde în spatele lui. Le auzi paşii, apoi şi focurile de armă. Alerga la întâmplare, încercând să fie o ţintă greu de nimerit, în timp ce focurile punctau întunericul din spatele lui ca nişte stele căzătoare. Belknap auzea cum ricoşau gloanţele în statuile care decorau terenul din faţa vilei. În timp ce se străduia să fugă în zigzag ca să evite focurile, se ruga în gând să nu fie nimerit de vreunul dintre gloanţele care ricoşau. Înghiţi aer cu nesaţ, prea grăbit ca să-şi facă inventarul rănilor şi coti spre stânga, alergând spre zidul de cărămidă care marca marginea proprietăţii şi sări peste el. Creasta în formă de acordeon a zidului, garnisită cu sârmă ghimpată, îi sfâşie hainele, iar Belknap îşi lăsă jumătate de cămaşă în ea. În timp ce alerga prin grădinile consulatelor vecine şi printre micile muzee de pe via Angelo Maşina, îşi dădu seama că glezna stângă va începe curând să-i emită semnale de durere, iar muşchii şi încheieturi vor protesta din cauza abuzului la care fuseseră supuse. Dar, pe moment, adrenalina îl ajutase să iasă la liman. Şi se simţea recunoscător cerului pentru asta. Şi recunoscător şi pentru altceva.

Era în viaţă.

 

 

Beirut

 

Sala de şedinţă duhnea a trupuri perforate care îşi dădeau la iveală conţinutul: duhoarea străveche a sângelui, amestecată cu duhorile de alimente fermentate şi fecale. Acesta era mirosul specific din abatoare, atacul olfactiv. Pereţi ornamentaţi cu stuc, tapiţerie de piele, ţesături scumpe, toate erau acum muiate în siropul greţos al sângelui.

Paznicul mai scund al americanului simţea o durere sfâşietoare care i se răspândea de-a curmezişul pieptului – un glonţ îl nimerise în umăr şi poate că îi perforase şi plămânul. Dar rămăsese conştient. Prin pleoapele întredeschise, se uita la măcelul din încăpere, la oribila fanfaronadă a atacatorilor cu kaffiyeh pe cap. Singurul care nu fusese împuşcat era omul care îşi spunea Ross McKibbin şi care acum stătea şi se uita de parcă nu-i venea să creadă, paralizat de groază şi oroare. Asasinii îi trântiră cu brutalitate în cap un sac de culoarea noroiului, apoi îl îmbrânciră pe afară americanul uluit, pornind cu toţii pe scări în jos.

Paznicul gâfâia înghiţind aer, în timp ce pe costumul lui de poplin se lăţea tot mai mult o pată de sânge. Auzi mugetul gros al motorului dubei care pleca. Privi pe fereastră şi îl mai văzu o dată pe american, acum cu braţele legate, cum este aruncat în dubă. Apoi maşina demară şi se pierdu în noaptea plină de praf.

Paznicul îmbrăcat în costum de poplin scoase un mic telefon celular dintr-un buzunar interior secret. Era un instrument care nu trebuia folosit decât în cazuri de urgenţă. Superiorul lui de la Operaţiuni consulare insistase în mod deosebit asupra acestui aspect. Cu degetele lui grăsuţe, acum murdare de sânge arterial, omul formă un număr din unsprezece cifre.

— Spălătoria Harrison, răspunse o voce plictisită la capătul celălalt al firului.

Omul mai trase o gură de aer, încercând să-şi umple plămânii înainte să vorbească.

— Pollux a fost prins.

— Mai spune o dată! strigă vocea.

Spionajul american voia ca el să repete mesajul, probabil pentru autentificarea vocii, iar agentul în costum de poplin se conformă. Nu era nevoie să menţioneze locul şi ora. Telefonul avea încorporat un dispozitiv GPS de tip militar, care asigura nu numai înregistrarea datei şi a orei, dar şi locaţia geografică, având o acurateţe de trei metri în plan orizontal. Aşadar, se ştia unde este Pollux.

Dar unde fusese dus?

 

 

Washington D.C.

 

— Naiba s-o ia de treabă! mugi directorul Operaţiunilor, iar muşchii gâtului i se încordară vizibil.

Mesajul fusese primit de o ramură specială a INR, Biroul pentru cercetări şi informaţii al Departamentului de Stat şi ajunsese în vârful organigramei în mai puţin de şaizeci de secunde. Operaţiunile Consulare se mândreau cu fluiditatea organizaţiei lor, care era departe de ritmul lent şi greoi al marilor agenţii de spionaj. Şi managerii de la Operaţiuni Consulare arătaseră cât se poate de clar că Acţiunea Pollux este o prioritate maximă.

În uşa biroului directorului Operaţiunilor stătea un agent tânăr, cu pielea măslinie, cu părul negru, des şi creţ, tuns scurt, privind smerit în jos ca şi când ar fi fost el însuşi mustrat.

— Rahat! tună directorul şi izbi cu pumnul în birou. Apoi îşi dădu scaunul în spate şi se ridică în picioare. O vână îi pulsa violent la tâmplă. Se numea Gareth Drucker şi, deşi se uita la tânărul agent din cadrul uşii, de fapt, nu-l vedea. Încă nu. În cele din urmă, privirea i se focaliză pe tânărul membru al personalului.

— Care sunt parametrii situaţiei? întrebă el în cele din urmă, ca un medic de la urgenţe care verifică pulsul şi tensiunea pacientului.

— Chiar acum am primit apelul telefonic.

— Ce înseamnă acum?

— Poate acum un minut şi jumătate. De la unul dintre recruţii noştri, care este şi într-o stare destul de gravă. Ne-am gândit că vreţi să ştiţi cât mai repede.

Drucker apăsă pe butonul interfonului.

— Fă-mi legătura cu Garrison! ordonă el asistentului nevăzut. Drucker era foarte suplu şi avea vreun metru şaptezeci şi cinci, iar unul dintre colegi îl comparase cândva cu o ambarcaţiune cu pânze: deşi avea o constituţie zveltă, se umfla atunci când vântul îi sufla în pânze. Iar cum acesta sufla din plin, iar el se tot umfla – pieptul, gâtul, ba chiar şi ochii care parcă voiau să iasă din spatele ochelarilor pătraţi, fără rame. Strângea gura pungă şi părea din ce în ce mai scund şi mai umflat, ca o râmă după ploaie. Lumina soarelui după-amiezii se filtra prin obloanele veneţiene, scăldând mobila ieftină a guvernului – un birou de un stil imprecis, un bufet cu furnirul uzat, dulapuri zgâriate pentru dosare, scaunele tapiţate cu o catifea care fusese cândva verde, iar acum nu mai avea nici o culoare. Covoarele industriale de nailon, care avuseseră întotdeauna culoarea şi textura noroiului, erau un adevărat triumf al camuflajului, dacă nu al stilului. Un deceniu de trafic intens de picioare nu putuse să le schimbe înfăţişarea.

Un bărbat corpolent vârî capul pe uşă şi clipi către ofiţerul mai tânăr.

— Gomez, aşa este?

— Gomes, îl corectă ofiţerul. Într-o singură silabă.

— Asta o să-i păcălească, spuse apăsat bărbatul mai în vârstă, ca şi când ar fi privit cu îngăduinţă o lipsă de gust. Era Will Garrison, ofiţerul care răspundea de operaţiunea de la Beirut.

Obrajii măslinii ai tânărului se îmbujorară uşor.

— Vă las să vorbiţi între dumneavoastră.

Garrison căută şi obţinu dintr-o privire aprobarea lui Drucker.

— Rămâi aici. O să avem amândoi întrebări.

Gomes făcu câţiva paşi înainte în încăpere, cu o privire de elev vinovat, chemat în biroul directorului şcolii. Abia după un alt gest nerăbdător al lui Drucker se aşeză pe unul dintre scaunele verzi, aproape verzi, odinioară verzi, mai verzi decât orice altceva.

— Care e mişcarea noastră aici? îl întrebă Drucker pe Garrison.

— Păi, când te loveşte cineva în bile, te îndoi de mijloc. Asta e mişcarea.

— Adică am dat-o în bară!

Drucker, după ce rafala de furie trecuse, arăta acum la fel de ponosit şi jerpelit ca tot ce se afla în biroul lui, iar el era de departe elementul cel mai recent de acolo, căci nu era în această funcţie decât de patru ani.

— Am dat-o în bară monumental.

Will Garrison se purta foarte cordial cu Drucker, dar nu se putea spune că este foarte respectuos. Avea mai mulţi ani vechime decât oricare dintre ceilalţi directori de operaţiuni din organizaţie, la care se mai adăugau o experienţă bogată şi o multitudine de relaţii absolut nepreţuite. Iar anii nu-l moleşiseră, iar Gomes ştia acest lucru. Garrison avusese întotdeauna reputaţia de dur, iar acum era exact aşa cum fusese şi odinioară. La serviciu, oamenii spuneau că, dacă ar exista o scară a durităţii, el ar fi fost în vârful ei, dacă nu chiar deasupra. Avea memoria foarte bună, îşi ieşea uşor din pepeni, maxilarul inferior uşor ieşit în afară ieşea şi mai mult atunci când se înfuria, iar stările lui temperamentale începeau de la „uşor enervat” şi continuau în sus.

Pe când era la colegiu, în Richmond, cumpărase o maşină la mâna a doua care avea radioul defect. Butonul de frecvenţă se înţepenise pe un post care transmitea muzică heavy-metal, iar butonul pentru volum era înţepenit la jumătate, aşa că nu se putea da decât mai tare. Lăsând la o parte muzica heavy-metal, Garrison amintea de acel radio de maşină.

Pe Drucker nu-l interesau prea mult nici subtilităţile legate de ritualurile şi ierarhiile dictate de organigramă. Coşmarul birocratic, aşa cum susţineau colegii lui Gomes, era genul de funcţionar care „pupa fundurile în sus şi dădea şuturi în fund în jos”. Garrison putea să dea şuturi în fund în jos, dar niciodată nu pupa funduri în sus, iar Drucker putea să pupe funduri în sus, dar nu dădea şuturi în jos. Şi sistemul părea să funcţioneze cum-necum.

— I-au scos şi pantofii, spuse Drucker. L-au aruncat pe marginea drumului. Deocamdată, are un transponder radar. Nu sunt nici ei duşi cu pluta.

— Dumnezeii mamii lor! înjură Garrison, apoi îi aruncă o privire lui Gomes şi strigă: Cine?

— Nu ştim. Omul nostru de la faţa locului…

— Ce? sări Garrison.

Gomes se simţea ca un suspect la interogatoriu.

— Agentul nostru a spus că cei care l-au prins s-au năpustit în încăperea în care se ţinea întâlnirea dintre…

— Ştiu totul despre nenorocita aia de întâlnire! se stropşi imediat Garrison.

— Oricum, a fost foarte rapid. Ticăloşii i-au trântit o glugă pe cap, l-au aruncat într-o dubă şi duşi au fost.

— Ticăloşii! repetă Garrison anemic.

— Nu ştim prea multe despre ei, spuse Gomes. Erau foarte rapizi şi foarte brutali. I-au împuşcat pe toţi cei care le-au ieşit în cale. Aveau prosoapele alea ale lor pe cap şi automate în mâini, spuse Gomes ridicând din umeri. Militanţi arabi. Aceasta este părerea mea.

Garrison se uita la tânăr aşa cum priveşte un colecţionar de fluturi înarmat cu un ac lung la un specimen nou.

— Părerea ta, zici?

Drucker se întoarse către ofiţerul responsabil cu operaţiunea.

— Să vină Oakeshott.

Transmise ordinul prin interfon ca un lătrat.

— Tocmai asta spuneam, continuă Gomes, străduindu-se să-şi stăpânească tremurul din voce.

Garrison îşi încrucişă mâinile pe piept.

— Băiatul nostru a fost prins la Beirut. Şi crezi că e mâna militanţilor arabi. Pun pariu că în colegiu ai făcut parte din frăţia Phi Beta Kappa, spuse el rostind cuvintele cu o precizie exagerată.

— N-am făcut parte din nici o frăţie, murmură Gomes.

Garrison pufni răsunător.

— Naiba să-i ia de mucoşi! Cineva e capturat la Beijing, iar tu îmi spui că, după părerea ta, l-au prins chinezii. Asta se înţelege de la sine. Dacă te întreb ce fel de maşină l-a luat, să nu-mi spui că e una din alea cu roţi. Înţelegi, mama mă-sii de treabă?

— Verde-închis, plină de praf. Geamuri negre, omul nostru crede că era un Ford.

În birou intră un bărbat cu faţa ascuţită şi un nimb de păr cărunt. Purta un blazer uşor cu model brăduţ din tweed.

— Aşadar, a cui este operaţiunea asta? întrebă Mike Oakeshott directorul adjunct de la analize. Îşi dădu drumul pe un alt scaun verde şi nu tocmai, apoi îşi strânse braţele lungi aşa cum se strâng lamele unui briceag al armatei elveţiene.

— Ştii al naibii de bine a cui, mormăi Garrison. A mea.

— Tu eşti ofiţerul responsabil cu acţiunea, spuse Oakeshott, aruncându-i o privire severă. Cine a proiectat-o?

— Eu, ridică din umeri bărbatul spătos.

Analistul mai în vârstă îi aruncă o singură privire scurtă.

— Pollux şi cu mine, admise Garrison ridicând concesiv din umeri. De fapt, mai mult Pollux.

— E ca şi când ai face Turul Franţei pedalând de-a-ndoaselea, Will, spuse Oakeshott. Pollux e un tip genial, când e vorba de operaţiuni secrete. Nu e genul care riscă inutil. Aşa că ţine seama de asta. Aruncă o privire către Drucker. Aşadar, care a fost planul jocului?

— A fost sub acoperire patru luni, spuse Drucker.

— Cinci luni, îl corectă Garrison. Identitatea falsă era „Ross McKibbin”. Un om de afaceri american, care acţiona din umbră. Un fel de intermediar, care căuta oportunităţi de spălare a banilor proveniţi din droguri.

— Este exact genul de momeală de care ai nevoie dacă vrei să prinzi peşte mărunt. Dar nu asta dorea el.

— La naiba, sigur că nu! spuse Drucker. Pollux aplica o strategie de infiltrare lentă. Nu-l interesa peştele. Voia să pună mâna pe pescar. Iar momeala l-a ajutat să câştige un loc la pescuit.

— Am prins imaginea, spuse Oakeshott. George Habash în ediţie revăzută.

Analistul nu avea nevoie să intre în amănunte. La începutul anilor ’70, liderul Rezistenţei palestiniene, George Habash, cunoscut sub numele de Doctorul, găzduise un summit secret, în Liban, al organizaţiilor teroriste din întreaga lume, inclusiv ETA din Spania, Armata Roşie japoneză, banda Baader-Meinhof şi Frontul de Eliberare din Iran. În anii care au urmat, organizaţia lui Habash şi Libanul, în general, au devenit un loc în care teroriştii din întreaga lume au început să vină în căutare de arme. Mitraliera cehă Skorpion, folosită pentru asasinarea lui Aldo Moro, a fost achiziţionată pe piaţa de arme din Liban. Când liderul grupării revoluţionare italiene Autonomia a fost arestat cu două rachete Strela, Frontul Popular de Eliberare din Palestina a susţinut că rachetele sunt proprietatea sa şi a cerut să-i fie returnate. Dar, odată cu prăbuşirea Zidului Berlinului, pentru pieţele de arme din Liban şi pentru sistemele de intermediere prin care organizaţiile extremiste din întreaga lume puteau să cumpere şi să vândă instrumentele campaniilor lor mortale, a început o perioadă de lung declin.

Dar acum aceasta se încheiase. Aşa cum confirmaseră Jared Rinehart şi echipa lui, reţelele se reactivaseră. Circuitele zbârnâiau din nou. Lumea se schimbase, dar numai ca să revină la starea de dinainte. Noua ordine căreia i se făcuse o publicitate atât de agresivă se învechise rapid. Analiştii intel mai constatau şi altceva. Insurecţiile armate nu erau ieftine. Biroul de Cercetări şi Informaţii al Departamentului de Stat au estimat că Brigada Roşie cheltuia echivalentul a o sută de milioane de dolari pe an pentru a-şi întreţine cei cinci sute de membri. Grupurile extremiste din ziua de astăzi aveau nevoi extreme: călătorii cu avionul, arme speciale, vase marine pentru transportul muniţiei, bani pentru mituirea oficialităţilor. Toate acestea se adunau. Era o mulţime de oameni de afaceri cinstiţi, care căutau cu disperare o infuzie rapidă de lichidităţi. La fel şi un număr important de organizaţii dedicate violenţei şi distrugerii organizate. Jared Rinehart – Pollux – elaborase o strategie pentru a pătrunde în cadrul acestei ecuaţii de vânzare-cumpărare.

— Spionajul nu e un sac cu fasole, mormăi blând Drucker.

Oakeshott încuviinţă.

— Aşa cum spuneam, Pollux e un tip deştept. Tot ce sper este să nu se fi depăşit pe sine de astă dată.

— Era tot mai aproape şi făcuse un progres remarcabil, spuse Garrison. Vrei să strângi legăturile cu comunitatea bancară? N-ai decât să începi să dai împrumuturi, iar băncile o să apară imediat. Pollux ştia că unul dintre tipii de la şedinţă era bancher cu degetele vârâte în fel şi fel de plăcinte. Era rivalul lui, nu solicitant.

— Pare foarte complicat şi la fel de costisitor, spuse Oakeshott.

Garrison se strâmbă.

— Nu poţi să pătrunzi în reţeaua lui Ansari semnând o cerere de aderare.

— Mi-a căzut fisa, spuse Oakeshott. Stai să vedem dacă am înţeles eu bine. În aceeaşi noapte în care Ansari ar trebui să fie la el acasă, în cetatea Răului, finalizând tranzacţiile în lanţ în valoare de trei sute de milioane de dolari pentru arme de dimensiuni medii, în aceeaşi noapte în care vrea să pună punctul de pe i şi să autorizeze semnăturile electronice şi să treacă sumele într-unul dintre conturile lui – Jared Rinehart, alias Ross McKibbin, stă de vorbă cu o mulţime de comercianţi lacomi din Beirut. Apoi este răpit de o bandă de arabi cu prosoape pe cap şi kalaşnikovuri în mâini. În aceeaşi noapte. Poate cineva să creadă că aici este vorba despre un accident?

— Nu ştim ce anume nu a mers cum trebuie, spuse Drucker, apucând spătarul scaunului ca să-şi păstreze echilibrul. Instinctul meu îmi spune că a jucat prea bine rolul de om de afaceri american. Indivizii care au pus mâna pe el probabil şi-au închipuit că este foarte valoros ca ostatic.

— În calitate de agent de informaţii al SUA? întrebă Oakeshott îndreptându-se brusc.

— Ca om de afaceri american, insistă Drucker. Asta vreau să spun. Răpirea de persoane e ceva obişnuit în Beirut, chiar şi acum. Bandele astea de militanţi au nevoie de lichidităţi. Nu mai primesc nimic de la sovietici. Saudiţii s-au retras şi ei. Sirienii au devenit şi ei mai strânşi la pungă. Părerea mea este că l-au răpit, crezând că este cine spunea el că este.

Oakeshott dădu din cap încet.

— Asta ne pune într-o lumină foarte proastă. Mai ales dacă ne gândim ce se întâmplă pe Capitoliu.

— Iisuse Hristoase! mormăi Drucker. Şi mâine am o altă întâlnire cu Comitetul de supraveghere al Senatului.

— Ştiu şi ei de operaţiune? întrebă Garrison.

— În linii mari, da. Dată fiind mărimea bugetului, nu aveam cum să-i ocolim. Probabil că vor avea întrebări. Şi sunt absolut sigur că n-o să am răspunsuri.

— Cam despre ce fel de buget e vorba? întrebă Oakeshott.

Pe fruntea lui Drucker apăru o picătură de sudoare care pulsa odată cu vena de sub ea şi strălucea în soare.

— O jumătate de an înseamnă costuri majore. Ca să nu mai vorbim despre câţi oameni sunt implicaţi. Am dat de dracu’ cu asta.

— Şansele lui Pollux o să fie mai mari cu cât vom începe să facem ceva mai repede, spuse Gomes serios, intervenind în discuţie. Părerea mea.

— Ascultă-mă, băiete, spuse Garrison aruncându-i o privire ameninţătoare. Părerile sunt ca fundul: fiecare din noi are aşa ceva!

— În cazul în care Comisia Kirk află cu ce am dat-o în bară, interveni calm Drucker, eu o să am două. Şi nu vorbesc despre opinii.

Deşi lumina soarelui continua să scalde încăperea, aceasta părea întunecoasă şi mohorâtă.

— N-aş vrea să par deplasat, dar sunt derutat, spuse Gomes. Ne-au răpit un om. Unul dintre actorii principali. Pentru numele lui Dumnezeu, vorbim despre Jared Rinehart! Ce avem de gând să facem?

Timp de câteva momente, nimeni nu rosti nici un cuvânt. Drucker se întoarse către cei doi colegi mai în vârstă şi făcură un schimb de opinii. Apoi îi aruncă o privire tăioasă agentului mai tânăr.

— O să facem lucrul cel mai greu dintre toate, spuse directorul operaţiunilor. Adică absolut nimic.