CAPITOLUL NOUĂSPREZECE

— Zici că m-ai văzut mort?

Limba de şopârlă a lui Lugner apăru printre buze, ca şi când ar fi căutat o muscă.

— Asta înseamnă că este corect să te văd şi eu pe tine mort, nu-i aşa? Numai că de astă dată nu va mai fi nici o înscenare. Vezi tu, pe măsură ce am îmbătrânit, a început să-mi placă realitatea din ce în ce mai mult. Am devenit mai bătrân şi mai înţelept. Spre deosebire de tine, Belknap. Ultima dată când ne-am întâlnit, erai un mucos de adolescent. Eram prea bătrân ca să mă mai distrez cu tine, dar tocmai bun ca să mă amuz pe socoteala ta.

Scoase un râs grotesc, înfricoşător.

Belknap se sili să tragă aer în piept. Se uită la pistolul pe care îl ţinea Lugner în mână. Un Steyer SPP de 9 mm, o adevărată armă de atac.

— În toţi aceşti ani, continuă Lugner, din păcate ţi-ai pierdut farmecul adolescenţei şi ai devenit grosolan. Tot mai gros şi mai grosolan. Făcu un pas spre el. Porii de pe faţa ta, vinişoarele de sub piele, trăsăturile tale… toate sunt din ce în ce mai grosolane. Cu fiecare an care a trecut te-ai depărtat tot mai mult de ideea de spirit şi te-ai apropiat de reprezentarea cărnii. Mai puţin suflet şi mai mult trup.

— Nu prea înţeleg.

— Nu prea ai cu ce să te lauzi pentru cele patru milioane de ani de evoluţie, ce zici? Richard Lugner se uită la paznicii lui înarmaţi: Domnilor, vă rog să remarcaţi resemnarea din ochii lui. Apoi se întoarse către Belknap: Eşti ca un animal prins în capcană. La început, animalul – iepure, vulpe, bursuc – se zbate sălbatic. Trage cu ghearele de zăbrelele de fier, se străduieşte cu orice chip să iasă, se răsuceşte şi urlă. Trece o zi şi vânătorul care a pus capcana nu se întoarce. Animalul urlă, apoi se întristează. Mai trece o zi şi încă o zi. Animalul slăbeşte din cauza lipsei de apă. Se întinde pe fundul cuştii. Nu mai aşteaptă decât să moară. Şi atunci soseşte vânătorul. Dar animalul a renunţat la orice speranţă. Deschide ochii şi nu tremură, pentru că a acceptat moartea. Chiar dacă vânătorul îi dă drumul, animalul s-a autocondamnat la moarte. A acceptat moartea. Nu există cale de întoarcere.

— Ai venit ca să-mi dai drumul?

O strâmbătură sadică schimonosi chipul lui Lugner.

— Am venit să-ţi eliberez spiritul. Moartea face parte din destinul omului. Iar eu sunt cel care te va ajuta să-ţi împlineşti destinul mai repede. Nimeni nu te poate ajuta. Foştii tăi angajatori – întâmplător, ştiu acest lucru – s-au dezis clar de tine. Foştii tăi colegi ştiu că eşti irecuperabil. Cui crezi că poţi să te adresezi – vreunui mare mahăr de senator din Midwest? Sau vreunui baubau pe care nu l-a văzut nimeni niciodată? Poate lui Dumnezeu? Mai degrabă lui Satan. Râse aspru: A venit timpul să renunţi la gândirea copilărească şi să-ţi înfrunţi sfârşitul cu demnitate.

Se întoarse către paznicul care vorbea englezeşte.

— Domnul va fi lăsat să plece din clădire.

Paznicul ridică din sprâncene.

— Într-un sac de plastic. Gura ca o fantă subţire a lui Lugner se lungi până spre urechi.

— De fapt, ar fi bine să aduceţi mai mulţi saci, spuse Belknap calm, cu o voce lipsită de intonaţii.

— Vom fi încântaţi să te punem în doi saci.

Belknap se forţă să râdă, un râs sonor, lipsit de griji.

— Mă bucur să constat că ştii să guşti umorul meu.

— Dacă crezi că ai umor, ai dreptate pe jumătate, mârâi Belknap. Pentru noi toţi este o glumă. Dacă aş fi avut de ales, nu v-aş fi luat pe voi ca tovarăşi pentru ultimul meu drum. Dar îmi dau seama că aşa ceva nu se alege. Nu voi părăsi această clădire viu. Asta este adevărat. Dar mai este încă un mic detaliu pe care am uitat să-l menţionez: nimeni nu va părăsi clădirea viu. Da, triperoxidul de triacetonă este un lucru minunat. Îţi ia minţile cu totul.

Pe faţa lui apăru un zâmbet atât de larg că i-ar fi făcut invidioşi pe toţi coriştii lui Calvin Garth.

— Ce plicticos eşti cu minciunile astea ale tale, spuse Lugner, cu o strâmbătură din buze. Cât de lipsit de inventivitate!

— Rămâne de văzut. Am pus peste tot în încăpere explozivi pe bază de triacetonă. Sunt legaţi la un cronometru. Speram că voi fi plecat de mult în acest moment. Dar, fireşte, am fost reţinut. Iar acum destinul este pe cale să-şi joace ultima carte. Ştiu că voi fi ucis. Dar şi voi la fel. Ceea ce înseamnă că mor cu o oarecare satisfacţie. Dacă te iau şi pe tine cu mine, înseamnă că viaţa mea nu a fost irosită în zadar.

— Ceea ce mă jigneşte nu este că minţi, ci că minţi atât de jalnic. Străduieşte-te ceva mai mult, omule!

— Preferi să crezi că mint, pentru că te simţi rănit în orgoliul personal să admiţi că ai nimerit într-o capcană.

Vocea lui Belknap era de-a dreptul exaltată.

— Ha! Îţi închipui fie chiar şi numai pentru o clipă că nu ştiam exact ce alarmă declanşez? Cu ce fel de amator crezi că ai de-a face, caraghiosule?

— Nu reuşeşti să păcăleşti pe nimeni, repetă nepăsător Lugner.

— Se pare că nu înţelegi un lucru. Puţin îmi pasă.

Belknap vorbea cu veselia condamnatului aflat pe eşafod.

— Nu încerc să te conving de nimic. Îţi aduc doar la cunoştinţă. De dragul vremurilor de odinioară, ca să înţelegi cum stă treaba. Când ai să mori, vreau să ştii de ce.

— Şi dacă aş pleca în acest moment? Presupunând că aş lua în serios acest scenariu absurd.

Belknap vorbi rar, crispat, articulând cu grijă consoanele.

— Ascensorul s-a întors probabil deja în holul de la intrare. Şaizeci de secunde ca să ajungi acolo, alte treizeci de secunde cel puţin până apare ascensorul – îmi pare rău, nu ai suficient timp, mai ales că şchiopătezi. Paznicii de aici… ei bine, sunt figuranţi. Pentru că, de fapt, totul este între noi doi. Dar nu cred că înţeleg foarte bine englezeşte. Aşa că nu trebuie să-ţi faci griji pentru ei. Iar, dacă îţi sunt cu adevărat credincioşi, vor fi încântaţi să se evaporeze odată cu tine, precum nevestele hinduse care se aruncă în rugul mortuar al soţului lor. Numai că de astă dată vorbim despre triperoxid de triacetonă: un adevărat nectar pentru tunetul zeilor. Simţi mirosul? Seamănă puţin cu acetona pentru lacul de unghii. Dar ştiai asta deja. Îl simţi, nu-i aşa?

Făcând câţiva paşi se apropie de Lugner.

— Să începem numărătoarea inversă cu voce tare?

Privirea lui Lugner devenea tot mai sfredelitoare pe măsură ce vorbea Belknap, dar observă că paznicul blond de alături pălise. Belknap îi făcu un mic gest de la revedere cu mâna şi, dintr-odată, omul o luă la fugă. Al doilea se luă după el îngrozit. Într-o fracţiune de secundă Lugner îl împuşcă în plină faţă. Zgomotul făcut de pistolul Steyr fu puternic, dar, într-un mod ciudat, fără ecou în spaţiul restrâns al biroului. Ceilalţi rămaseră încremeniţi, privind la Lugner.

Acum! În timp ce al doilea paznic rămăsese cu privirile aţintite la faţa plină de sânge a celui ucis, Belknap repezi braţul în faţă şi îi smulse pistolul. Trase repede două rafale şi îl lichidă pe paznicul mătăhălos şi pe blondul care mai rămăsese. În timp ce Lugner se răsucea spre el cu arma în mână, Belknap se aruncă în spatele unuia dintre fişetele cu dosare. Rafala străpunse pereţii de metal ai fişetului şi, frânată de hârtiile din interior, ieşi pe partea cealaltă sub forma unor mici umflături. Belknap văzu ruleta de măsurat pe jos. Aşa că poţi să-ţi iei măsurile pentru propriul sicriu!

Gândeşte! Bărbatul cu părul tuns perie şi braţe vânjoase, pline de vene, se străduia probabil să facă rost de o armă, se lăsase jos peste unul dintre cei căzuţi ca să i-o scoată din vestă. Vizualizează! Belknap scoase pe orbeşte braţul din spatele fişetului şi apăsă de două ori pe trăgaci, într-o succesiune rapidă. Gloanţele păreau trase la întâmplare, dar fusese ghidat de memoria trupului, anticipând unde ar fi trebuit să se afle omul tuns perie. Un strigăt de durere îi spuse că cel puţin unul dintre gloanţe îşi atinsese ţinta. Omul gâfâia acum ca un animal rănit şi un şuierat sinistru îi spunea că aerul intra în cavitatea pleurală, strivind plămânii.

Mai rămânea Lugner. Cu el va fi mai greu decât cu toţi ceilalţi.

Belknap se forţă să gândească cât mai clar. „Ce ar trebui să fac?” Nu putea risca să fie prea agresiv; trebuia să adopte o poziţie defensivă, să se lase pe vine, devenind astfel o ţintă mai dificil de atins. Obiectivul lui trebuia să iasă din cameră şi să încuie uşa, astfel încât, dacă povestea cu explozivii se va dovedi a fi o păcăleală, să poată dispune de adversarul lui în condiţiile dictate de el. Probabil că Lugner se strecura încet către uşă. Va încerca să distragă atenţia adversarului de la ceea ce făcea acum.

Secundele treceau ca orele. Belknap auzi un zgomot în stânga şi simţi impulsul să se răsucească în direcţia aceea şi să tragă. Dar nu, nu era un sunet făcut de un om; probabil că Lugner făcuse un cocoloş de hârtie şi îl aruncase de-a curmezişul încăperii, sperând să-i distragă atenţia în timp ce el…

Belknap se ridică brusc şi, fără să se uite sau să încerce să ţintească, trase spre uşă – îşi direcţionă focul jos, ca şi când ar fi tras într-o pisică. Se ascunse din nou în spatele fişetelor, revizuind în minte ceea ce văzuse. Avusese dreptate: Lugner era exact acolo unde prevăzuse. Dar îl atinsese? Nu auzise nici un strigăt de durere, nici o respiraţie.

După câteva secunde de tăcere, Lugner vorbi cu o voce calmă, bine controlată.

— Jucător nesăbuit! Nimeni nu bate casa!

Era vocea cuiva care stăpânea perfect situaţia. Dar de ce se dăduse de gol? Lugner ştia să mintă la perfecţie. Belknap înţelese brusc jocul: Vocea lui Lugner era prea bine controlată, prea stăpânită. Fusese rănit, probabil mortal. Jocul lui era acum să-l ispitească pe Belknap să iasă la vedere. Îl auzi pe Lugner cum face un pas, apoi încă unul. Paşii erau lenţi, greoi, erau paşii unui om pe moarte. Un om pe moarte cu pistolul bine aţintit.

Belknap îşi puse căciula împletită pe o bucată din ruletă şi o ridică puţin deasupra unui fişet. Era un truc vechi, să ridici o pălărie în vârful băţului ca să distragi atenţia trăgătorului.

Lugner era prea deştept ca să se lase păcălit – pe asta conta şi Belknap. Îşi va îndrepta pistolul spre stânga, aşteptându-se la o salvă din partea aceea. Belknap sări ca un arc şi apăru la aproape un metru de momeala primitivă. Lugner, aşa cum anticipase, îşi poziţionase pistolul spre stânga jos. Când apăsă pe trăgaci, Belknap văzu o anumită expresie pe chipul sadic, dispreţuitor al lui Lugner. Expresia transmitea ceva ce agentul lipsit de scrupule inspirase adesea, dar trăise rareori: groază.

— Casa sunt eu, spuse Belknap.

— Naiba să te…

Primul glonţ îl lovi pe Lugner în gât, laringele îi explodă şi îi reteză ultimele cuvinte. Proiectilul trecu uşor prin carne, prin uşa de oţel din spatele lui, distrugând tot ţesutul din jurul rănii. Un jet de sânge arterial ţâşni din gaură şi sili partea superioară a trupului să se sprijine de suprafaţa albă a uşii. Al doilea glonţ, direcţionat ceva mai sus, îl lovi în plină faţă, chiar sub nas, săpându-i o a treia nară în carne şi în os şi trecu apoi prin cap, lichefiindu-i creierul. Termenul ştiinţific era „şoc hidrostatic” şi efectul lui asupra sistemului nervos central era instantaneu şi ireversibil.

Zece minute mai târziu, Belknap străbătea cu pas grăbit trotuarul prin noaptea estoniană. Venise la Tallin cu speranţa să-şi reducă incertitudinile, necunoscutele. Dar necunoscutele şi incertitudinile se înmulţiseră.

Nikos Stavros. Ce rol juca el în toate acestea?

Richard Lugner, alias Lanham. Era el – fusese el – de fapt, Genesis? Sau doar un alt pion al acestuia? Ce se întâmplase, de fapt, în ziua aceea fatală din 1987, când Belknap şi Rinehart se întâlniseră în apartamentul lui Lugner de pe Karl-Marx-Allee? Un lucru era sigur: nimic din ceea ce se întâmplase în Berlinul de Est nu fusese ceea ce părea. Înscenarea fusese pregătită numai de Lugner, de unul singur?

Belknap înghiţi un nod. Fusese Jared Rinehart tras pe sfoară, aşa cum fusese şi el? Sau poate că Jared fusese şi el părtaş la înşelătorie – gândul acesta îl arse ca acidul. Totul păruse atât de lipsit de efort din partea lui Jared – modul în care îşi făcuse apariţia exact la momentul potrivit. Să-i salveze viaţa lui Belknap? Sau să-l ajute pe Lugner să scape basma curată din piesa de teatru înscenată, ca să fie sigur că Dulăul nu-l va mai urmări niciodată.

Trotuarul începuse să facă valuri, iar Belknap simţi că îl ia cu ameţeală. Cel mai bun prieten al lui. Aliatul lui de nădejde. Jared Rinehart!

Belknap încercă să-şi spună că ochii îi lăcrimau din cauza vântului usturător. Dorea să se gândească la orice altceva decât la ceea ce trebuia să se gândească.

Mai fusese şi vreo altă operaţiune în care Jared Rinehart îl păcălise? De câte ori fusese tras pe sfoară Belknap şi de ce?

Sau fuseseră amândoi victime?

Jared Rinehart. Castor şi Pollux. Stânca. Singura persoană pe care putea conta întotdeauna. Singura persoană care nu-l dezamăgise niciodată. Parcă îl vedea acum aievea. Cu căldura lui reticentă, cu inteligenţa vie, cu irezistibila lui îmbinare de detaşare seacă, angajament ferm şi echilibru nezdruncinat. Un partener la bine şi la rău. Un camarad de arme. Un protector.

Imaginile treceau sacadat prin mintea lui Belknap. Schimbul de focuri din apartamentul de pe Karl-Marx-Allee, luptele de lângă Cali – câteva dintre cele câteva zeci de ocazii în care intervenţia la timp a lui Jared fusese crucială. Fii rezonabil, îşi spuse el.

Rinehart era un erou, salvator şi prieten.

Sau era un mincinos, un manipulator şi conspirator în cadrul unei scheme atât de complicate şi absconse că depăşea orice imaginaţie.

Care dintre cele două ipostaze era mai plauzibilă? Fii rezonabil.

Apoi îşi aminti ce îi spusese Andrei Bancroft. Adevărul nu este întotdeauna rezonabil.

Îi venea să cadă în genunchi, să urle, să-şi astupe urechile, să răcnească spre cer. Dar era un lux pe care nu şi-l putea permite. Se întoarse la casa de pe mal a georgianului. Se strădui să accepte dovezile, să-şi pună întrebările care se impuneau. Era ca şi când ar fi înghiţit sticlă pisată.

Cine era în realitate Jared Rinehart?