CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI

 

„Răspunde la telefon”, o imploră Belknap în gând şi nu pentru prima dată. „Te rog, răspunde la telefon”. Firul care îi unea era deosebit de subţire. Ea avea numărul lui de mobil; el îl avea pe al ei. Dar acum se apropia deja de Philadelphia. Trebuiau să aleagă un loc de întâlnire unde să fie în siguranţă. Tipii de la Operaţiuni Consulare nu se vor linişti până nu vor pune mâna pe el.

„Răspunde la telefon!”

Avea atât de multe să-i spună. În timp ce mergea pe autostrada 95, se întorcea mereu cu gândurile la modul cum scăpase ca prin urechile acului din clădirea Hart. Nu fusese deloc surprins să audă la un post de ştiri local că guvernul a efectuat „exerciţii de securitate” în câteva clădiri federale şi analiza în momentul de faţă vulnerabilităţile serviciilor de pază şi securitate.

„Câţiva turişti şi vizitatori au fost luaţi prin surprindere de repetiţia efectuată de grupe reunite ale Gărzii Naţionale a Armatei şi Serviciile Secrete”, spunea crainicul senin şi adăugă chicotind uşor: „S-ar putea spune că au fost surprinşi cu garda jos”. Încă una dintre miile de minciuni oficiale, mormăi în sinea lui Belknap, acceptată cu bucurie şi regurgitată de o A Patra Putere din ce în ce mai apatică.

Opri maşina într-un refugiu şi apăsă din nou pe tasta de apelare rapidă. În cele din urmă, murmurul electronic continuu încetă; se auzi un clic şi detectă sunetul deschiderii liniei telefonice.

— Andrea! strigă el, nemaiputând să se stăpânească. Am fost aşa de îngrijorat!

— Nu-i nevoie să-ţi faci griji, îi răspunse de la capătul celălalt o voce de bărbat.

Belknap simţi că înghite un bulgăre de gheaţă.

— Cine este?

— Suntem cei care avem grijă de Andrea.

Avea un accent nedefinit. Nu era nici american, nici englezesc, dar nici nu putea spune cărei naţii aparţine.

— Ce i-aţi făcut, naiba să vă ia?!

— Nimic. Deocamdată.

Nu din nou! Simţea că îl dor toate terminaţiile nervoase. Cum o găsiseră? Nu-i urmărise nimeni. Era sigur de asta. Nici nu încercase nimeni…

Pentru că nu fusese nevoie.

Se duse rapid cu gândul înapoi, la vânătaia mare de pe coapsa Andrei, la hematomul dur şi roşu, la rana înţepată şi îşi blestemă neglijenţa: de ce nu se gândise atunci? Cei care o prinseseră erau prea experimentaţi ca să fie obligaţi să-i facă o injecţie acolo, indiferent cât de mult s-ar fi zbătut. Şi nici nu ar fi avut nevoie de un ac aşa de gros.

Explicaţia era acum limpede. Îi implantaseră ceva în muşchii coapsei. Un microcip cu ajutorul căruia o puteau detecta oriunde.

— Vorbeşte! Se rugă Belknap. De ce faceţi asta?

— Ai fost neglijent. Genesis a decis că e cazul să intervină. Ne bagi beţe în roate, la fel ca şi ea.

— Spune-mi că este în viaţă!

— Este în viaţă. Curând, o să-şi dorească să nu fi fost. Avem nevoie de câteva zile ca să fim sigur că am scos de la ea tot ce ştie.

Din fundal îi parveni o altă voce: Todd! Todd! O voce de femeie, plină de groază.

— Dacă puneţi mâna pe ea, pe Dumnezeul meu că!… urlă Belknap, dar celălalt i-o reteză scurt:

— Ajunge cu ameninţările astea inutile. N-o să-l găseşti niciodată pe Genesis. Şi nici pe ea. Îţi sugerez să te duci undeva, într-un loc liniştit şi să meditezi la propria aroganţă. Într-un cimitir pe malul râului Anacostia, acolo cred că ar fi cel mai bine. Nu mă îndoiesc că te simţi nefericit în amor. Dar ţine minte, domnule Belknap, omul îşi face norocul cu mâna lui.

— Dar cine sunteţi voi? Belknap se simţea ca şi când cineva i-ar fi umflat un balon în piept. Nu mai putea să respire.

— Şi ce vreţi?

Urmă un râs sec, lipsit de veselie.

— Să-l învăţăm pe Dulău să stea în fund.

— Ce?

— O să revenim cu instrucţiuni.

— Ascultă, spuse Belknap, respirând greu. Am să vă găsesc. Am să vă urmăresc până am să vă găsesc. O să daţi socoteală pentru tot. Aşa să ştiţi!

— Alte ameninţări inutile de la un dulău în trei picioare. Tot n-ai înţeles. Lumea este a lui Genesis. Tu nu faci decât să trăieşti în ea. Urmă o pauză, apoi vocea continuă: Cel puţin deocamdată.

Cu aceasta, telefonul se închise.

 

Andrea deschise ochii şi se uită la albul din faţa ei. Capul îi zvâcnea. Avea gura uscată şi ochii lipicioşi.

Unde era?

Nu vedea decât alb. După câteva momente lungi, albul începu să se destrame şi să semene mai puţin cu un nor dens. Era presărat de suprafeţe în care se întrezărea câte ceva. Unde se afla?

Era la Washington, mergea pe stradă spre o cafenea, când… şi acum? Încercă să facă inventarul obiectelor din jurul ei.

Un tavan alb, cu lumini fluorescente îngropate, care aruncau o penumbră uniformă cu o strălucire albă, rece. Pardoseala: la peste un metru de pat – un pat de spital, aşa se pare – unde dormise somnul drogatului. Voia să se dea jos din pat, dar cum? Repetă cu trudă în minte mişcările pe care le cerea manevra ei: să se răsucească, să se întoarcă, să-şi întindă picioarele. Un act efectuat fără gândire în fiecare zi astăzi părea o operaţie extrem de delicată, îşi aminti că luase lecţii de călărie pe când era copil şi învăţase cum să descalece de pe cal. Avea ceva la cap? Mai degrabă era semn că sedativul nu se eliminase complet din organism. Se simţea istovită. Îi venea să renunţe.

Nu voia să renunţe.

După ce coborî din pat, îngenunche şi inspectă pardoseala. Purta o cămaşă de spital, era cu picioarele goale, simţea scândurile pardoselii sub picioare. Aceasta era din scânduri de lemn, dar foarte late, ca pe puntea unei corăbii şi acoperită cu o peliculă dură, albă. Lovi cu călcâiul în podea şi nu se auzi nimic. Probabil că sub scânduri era o placă de beton. Examină pereţii şi constată că păreau făcuţi din acelaşi material şi acoperiţi cu aceeaşi substanţă albă. Semăna cu o vopsea epoxidică folosită pentru vapoare şi pardoselile fabricilor, formând o suprafaţă densă, care nu se cojea. Ar fi avut mult de furcă dacă ar fi vrut să-i găurească cu o şurubelniţă. Şi nu avea altceva decât unghiile.

„Gândeşte, Andrea, gândeşte!” Uşa era încuiată şi asigurată pe dinafară, iar în partea de sus avea o mică ferestruică acoperită cu un oblon. Deasupra ei era o altă sursă de lumină – un cerc fluorescent, pentru ca încăperea să fie în permanenţă scăldată în lumină. O măsură de securitate sau de intimidare psihologică?

Unde o aduseseră?

Încăperea avea cam patru metri pe cinci şi o mică nişă în care se afla o cadă de baie de tip vechi din fontă şi o toaletă de oţel inoxidabil, aşa cum văzuse în filmele despre închisori. Examină patul: un cadra simplu, alcătuit din tuburi de oţel. Avea găuri prevăzute pentru tuburile de perfuzie, deci era un pat de spital.

Auzi un zgomot la uşă: micul oblon se dădu la o parte. În deschizătură apăra ochiul unui bărbat. Urmări cum se deschide uşa, observă cum ţinea paznicul cheia răsucită în broască în timp ce împingea în sus mânerul sferic din inox, văzu peretele simplu de cărămidă de pe coridor. Fiecare detaliu putea fi important, îşi spuse ea.

După ce intră şi îi dădu dramul, mânerul sferic reveni la poziţia orizontală cu un zgomot înfundat. Andrea nu ştia prea multe despre încuietori, dar îşi dădu seama că acesta era un dispozitiv de maximă siguranţă. Chiar dacă un deţinut ar fi reuşit să strecoare înăuntru un şperaclu, uşa nu s-ar fi deschis fără apăsarea simultană şi pe mânerul de nivel. Amândouă trebuiau împinse afară din poziţia lor de repaus pentru a se activa arcul de deschidere a uşii.

Paznicul avea o piele palidă, nasul borcănat, bărbia subţire şi ochi verzi, depărtaţi, care parcă nu clipeau niciodată şi o duceau pe Andrea cu gândul la o ştiucă. Era îmbrăcat într-o uniformă kaki şi avea o centură militară lată.

— Du-te lângă perete! îi ordonă el, cu mâna pe un dispozitiv negru de plastic. Avea accentul unui om din Sud, care petrecuse multă vreme în Nord.

Andrea făcu aşa cum i se spusese şi se lipi de peretele din faţa uşii. Paznicul aruncă o privire sub pat, apoi intră în baie şi făcu o inspecţie temeinică.

— Foarte bine, spuse el în final. Nu există nici o şansă să scapi de aici, aşa că fă-ne amândurora un serviciu şi nu face gunoi.

— Unde sunt? Şi cine sunteţi voi?

Andrea vorbi pentru prima oară. Vocea ei suna mai ferm şi mai puternic decât şi-ar fi imaginat.

Paznicul clătină din cap, cu o privire amuzată.

— Aş putea să primesc nişte haine?

— Cred că da, spuse el.

Aşadar, nu el era şeful; mai erau şi alţii, iar el îndeplinea ordinele lor.

— Deşi nu văd ce rost ar avea, spuse el.

— Pentru că o să-mi daţi drumul peste o zi sau două?

Încercă să vadă ceasul de la mâna omului.

— Sigur. Într-un fel sau altul. Omul părea amuzat. Dar îţi sugerez să te împaci cu Domnul, madam.

— Spune-mi, te rog, cum te cheamă.

Dacă ar fi putut să stabilească un contact uman cu paznicul, ar fi putut afla eventual de al el ceva mai mult, poate omul ar fi văzut în ea ceva mai mult decât un colet.

— Madam, aici nu e loc de socializare, spuse omul privind-o cu ochii lui de ştiucă. Îţi ofer această informaţie gratis.

Andrea se aşeză pe pat şi strânse pătura într-o mână.

— Scuze pentru calitatea lenjeriei de pat. Nailon pe-o parte, bumbac gros pe partea cealaltă. Se numeşte cearşaf pentru sinucidere. N-am avut altceva la îndemână.

— De unde eşti? Adică unde te-ai născut?

O altă încercare. Nu voia să se lase descurajată. Pe faţa paznicului apăru un zâmbet.

— Ştiu ce încerci să faci. Oi fi eu sudist, dar nu sunt prost. O să vină cineva cu mâncare puţin mai târziu.

— Te rog…

— Ţine-ţi gura!

Îşi ridică boneta cu un zâmbet politicos.

— Doamnă, numai profesionalismul mă împiedică să te violez până îţi iese sufletul şi poate şi mai mult.

Îşi puse boneta la loc.

— Vă urez o zi frumoasă, doamnă!

În tip ce ieşea, Andrea îl întrebă:

— Cât e ceasul?

— Chiar vrei să ştii cât timp mai ai, nu-i aşa? răspunse omul. Nu prea mult.

Belknap se străduise să păstreze un ton degajat când îi telefonase lui Walter Sachs, prietenul Andrei, la fondul de investiţii unde lucra. Era absolut esenţial să nu-l sperie. Andrea avusese încredere în el, prin urmare, trebuia să aibă şi el.

 

Belknap fusese de acord să se întâlnească cu el în locul propus de acesta, adică un restaurant cu mâncare naturistă undeva prin Greenwich, Connecticut. Judecând după numărul redus de clienţi, oferta restaurantului lăsa probabil de dorit. Ocupă o masă mai în fund şi rămase cu ochii în patru după un bărbat cu o jachetă verde de în.

În cele din urmă, văzu un bărbat înalt, cu faţă rectangulară. Părul castaniu încărunţit era tuns scurt în părţi, bărbia despicată şi trunchiul mic, parcă subdimensionat faţă de restul trupului. Belknap flutură din mână şi bărbatul se aşeză pe scaunul din faţa lui. Avea ochii uşor iritaţi şi sticloşi, ca şi când ar fi fumat mult, deşi nu mirosea a tutun.

— Eu sunt Walt, spuse bărbatul.

— Todd, spuse Belknap.

— Aşadar, spuse Walt Sachs, un adevărat roman de capă şi spadă. Întâlniri neaşteptate cu străini. Ce s-a întâmplat cu Andrea?

— E bine. Am vrut să vorbesc cu tine, pentru că Andrea avea încredere în tine.

Apăru o chelneriţă şi puse pe masă o farfurie.

— Din partea casei. Specialitatea casei, prăjituri de roşcove.

— Dar ce sunt roşcovele? îl întrebă Walt pe Belknap. Poate că încerca să spargă gheaţa.

— N-aş putea să-ţi spun, răspunse Belknap, frânându-şi nerăbdarea.

Walt se uită în sus la chelneriţă.

— Ştii, m-am întrebat întotdeauna ce sunt, de fapt, roşcovele?

Chelneriţă, îmbrăcată cu un tricou de bumbac nealbit şi pantaloni din în aspru, zâmbi larg:

— Roşcovele cresc în păstăile copacului numit roşcov. Nu au grăsimi, sunt bogate în fibre, nu au alergeni, sunt bogate în proteine şi nu conţin acid oxalic. Şi au gust de ciocolată.

— Nu, deloc. Walt îi aruncă o privire sfredelitoare.

— Seamănă. Mulţi oameni le preferă în loc de ciocolată.

— Pune-mi unul.

— Spun că este cea mai sănătoasă prăjitură a naturii.

— Cine sunt cei care spun?

— Aşa se spune, e bine? Zâmbetul chelneriţei rămase neşters pe buze.

Sachs bătu cu degetul în una dintre lozincile tipărite cu cursive mari pe meniu.

— Uite ce scrie aici: „A întreba înseamnă a creşte.”

— Dă-i o cană de kava kava ca să se calmeze, spuse Belknap. Simţea că îl cuprind panica şi disperarea, dar nu-şi putea permite să-l înspăimânte sau să-l îndepărteze pe om. Trebuia să pară calm şi controlat.

— De fapt, avem un ceai de tisana: Tisana liniştii.

Sachs se juca cu lobul urechii unde fusese cândva un cercel, iar acum mai rămăsese numai o cicatrice.

— Şi mie unul, îi spuse Belknap chelneriţei.

— Aşadar, unde este Andrea? întrebă Walt din nou. Presupun că nu m-ai chemat aici pentru că ţi s-a stricat hard-diskul.

— Ai spus cuiva unde te duci… că vii să te întâlneşti cu mine?

Întrebă Belknap.

— Instrucţiunile au fost clare în această privinţă, dragă Todd.

— Adică înseamnă că nu?

— Înseamnă că nu.

Belknap scoase din buzunarul de la piept pagina pe care o primise de la senatorul Kirk şi i-o întinse fără un cuvânt lui Sachs.

Specialistul în computere luă pagina împăturită şi o flutură prin aer.

— Şifonată rău! spuse el. Ai ascuns-o în fund, nu-i aşa?

Privirea asasină a lui Belknap ricoşă în ochelarii lui.

— Pierdem timpul, se răsti el. Scuză-mă, adăugă imediat. Numai că… este o oarecare urgenţă…

Computeristul despături hârtia, îşi aruncă privirile pe ea şi spuse solemn:

— Ia o prăjitură cu roşcove.

— Codul sursă din e-mail. Îţi spune ceva?

— Eu am o teorie după care nimănui nu-i plac prăjiturile cu roşcove, continuă Sachs. Deşi poate mă cam pripesc. Mai sunt şi generaţii încă nenăscute.

— Walt, te rog, concentrează-te! Este un drum înfundat sau nu?

Tehnicianul pufni.

— Cum să-ţi explic? Este ca o alee înfundată, într-o altă stradă fără ieşire.

Scoase un creion şi încercui câteva cifre. Capetele nu trec mai departe. Ştii ce este acela un anonimizator de retransmitere?

— Am o idee generală. În linii mari. Poate ai putea să-mi spui mai multe.

Walt se uită fix la el un moment.

— E-mailul este în mare parte ca poşta obişnuită. Scrisoarea merge de la un oficiu poştal la altul, se opreşte la o staţie mare de triere, apoi ajunge la oficiul poştal local. Un e-mail obişnuit face cam cincisprezece-douăzeci de opriri pe drum. Peste tot unde ajunge lasă o bucăţică din el, ca o firimitură şi primeşte un cod, ca o ştampilă, care arată unde a fost. Să zicem că eşti la Copenhaga şi îţi accesezi contul ca să trimiţi un e-mail la Stockholm. E-mailul va ajunge în mai multe locuri, poate că va trece şi prin Illinois înainte să mai treacă şi prin alte reţele şi să ajungă în cele din urmă în computerul prietenului tău din Stockholm. Iar asta durează câteva secunde.

— Sună foarte complicat, spuse Belknap.

— Dar am simplificat foarte mult! E-mailul nu este trimis ca un singur e-mail. Sistemul îl rupe în bucăţele, mai multe pacheţele mici, pentru că mesajele trebuie să aibă o anumită dimensiune ca să se potrivească cu conductele. Să nu uităm că sistemul transportă miliarde de e-mailuri pe zi. Toate aceste pacheţele primesc un număr special de identificare, ca să poată fi cusute împreună la loc în final. Cei mai mulţi oameni nu doresc să vadă toate aceste informaţii, aşa că programele de e-mail nici nu le afişează. Dar ele vin odată cu e-mailul. Trebuie să mergi la sursa codului ca să le vizualizezi. Apoi poţi să foloseşti un program simplu, de pildă, traceroute şi este ca şi când ai avea itinerarul mesajului.

— Cât de sigur este sistemul?

— Dacă foloseşti un furnizor standard de internet? Hackerilor le place să spună că ISP înseamnă Internet Surveillance Project{52}. Este genul de comunicare cel mai puţin sigură din lume. Fără criptare, orice e-mail este ca o carte poştală. Înţelegi ce spun?

În timp ce vorbea, începu să fărâmiţeze prăjiturile în bucăţi, apoi mărunţi bucăţile în bucăţele.

— Fiecare computer ar o semnătură digitală unică, un număr de identificare unic, aşa cum au automobilele. Aşa că identificarea adresei IP este de-abia începutul. Există o sumedenie de programe sofisticate care scanează automat traficul, o tehnologie pe care guvernul nu o prezintă publicului. Iar în sectorul privat sunt versiuni şi mai puternice. Să zicem că eşti un codificator de prima mână. Pentru cine o să lucrezi? Pentru Agenţia de Securitate Naţională, care îţi oferă un salariu din cinci cifre, sau pentru Cisco, Oracle sau Microsoft care vin în maşini Porsche, îşi leagănă fundurile mari şi îţi flutură în faţa ochilor acţiuni, parteneriate şi cappuccino gratis.

— Dar ceea ce spuneai despre securitatea sistemului…

— În ultimă instanţă, toate sistemele de e-mail funcţionează la fel. Au un algoritm de transmitere a mesajului şi un POP – protocolul oficiului poştal – care menţin în funcţiune serverele. Dar, când apare un retransmiţător anonim, este ca şi când ar apărea un scut invizibil.

— Un scut invizibil? repetă Belknap. Dar vorbeai despre o firmă care scoate automat datele din antetul mesajului şi îl retransmite, nu-i aşa?

— Păi da, dar asta este numai o parte din toată treaba.

Scutură vehement din cap.

— Numai această operaţiune nu rezolvă problema. Pentru că atunci Fratele mai Mare ar putea să-ţi monitorizeze corespondenţa. Dar, dacă este vorba despre jocuri de criptare, ei bine, la asta NSA{53} se pricepe, nu-i aşa? Un retransmiţător eficient trebuie să dispună de o întreagă reţea. Dacă eşti utilizator, trimiţi cu un program local, să zicem Mixmaster, care îţi fragmentează mesajul, astfel că el ajunge sub formă de bucăţele la anumite intervale de timp una de alta. Este ca şi când ai trimite vocalele la şapte secunde după ce ai trimis consoanele, aşa că sosesc în clustere separate. Apoi vine alt mesaj cu instrucţiunile de reasamblare. În felul acesta nu mai poţi identifica sursa. Şi apoi, cum se foloseşte funcţia „răspunde”? Oricine poate şterge antetul unui mesaj, este ca şi când ai acoperi cu vopsea neagră adresa expeditorului. În felul acesta nu te mai poţi întoarce la expeditor.

— Şi retransmiţătorii pot face lucrul acesta?

— Acesta de aici poate, spuse Sachs. În vocea lui se simţea admiraţia profesionistului. Bătu cu degetul în ultimul şir de cifre. Ăsta a fost retransmis de Privex, unul dintre cei mai buni în domeniul acesta. Un savant rus l-a înfiinţat acum câţiva ani în Republica Dominicană. În Caraibele de Est.

— Ştiu unde este Republica Dominicană, spuse Belknap crispat. Este un mare paradis financiar.

— Şi este deservit de un cablu submarin gros din fibră optică. N-o să găseşti nici un retransmiţător stabilit în SUA.

— Atunci cum îl identificăm? întrebă Belknap.

— Păi tocmai ţi-am explicat. N-ai cum. Nu se poate. Avem în faţă un bolovan uriaş numit Privex. Privex îţi maschează adresa IP cu adresa lui 1P. Dincolo de asta nu se mai vede nimic. Intrarea interzisă.

— Haide, haide, Andrea mi-a povestit ce ştii să faci, spuse Belknap încercând să-l înduplece. Sunt sigur că poţi să-i dai de cap.

— Tot nu mi-ai spus unde este.

În vocea lui Sachs se simţea o undă de nelinişte.

— Tocmai voiai să-mi explici cum o să învingi sistemul Privex, spuse Belknap aplecându-se în faţă.

— Vrei să-ţi spun că Moş Crăciun există şi coboară pe horn la tine în sufragerie de Crăciun? Aş fi foarte încântat. S-ar putea să fie adevărat. Vreau să spun, mă îndoiesc foarte tare, dar nu sunt absolut şi total sigur. Nu sunt multe lucruri de care sunt absolut şi total sigur. Totuşi, acesta este unul dintre ele. Privex manevrează milioane şi milioane de mesaje. Şi nimeni nu a reuşit niciodată să-i spargă codurile de securitate. Niciodată. Nici măcar o dată. Am fi ştiut dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva. Şi oamenii au încercat. Au recurs la tehnici statistice sofisticate ca să monitorizeze traficul, algoritmuri foarte mişto. Vax! Privex are grijă ca mesajul tău să fie feliat şi amestecat în aşa fel încât, din punct de vedere statistic, este imposibil de distins de altele. Are rotaţie programată de IP, servicii de tunelare, servere de mare putere. Chiar şi guvernele recurg la serviciile lui, pentru numele lui Dumnezeu. Nu e glumă.

Belknap rămase tăcut mult timp. Nu reuşea să urmărească detaliile explicaţiilor lui Sachs. Dar undeva, în străfundul minţii lui, licărea o idee, ca un mic peşte fosforescent într-o peşteră submarină.

— Ziceai că Privex îşi aer sediul în Republica Dominicană.

— Da, serverele sunt acolo.

— Hacker-ii nu pot pătrunde în ele.

— Nici gând.

— Foarte bine, spuse Belknap, după o pauză mai lungă. Atunci o să intrăm noi.

— Nu mă asculţi. Ţi-am explicat că nu se poate, nimeni nu poate sparge codurile, finito, gata! Nimeni nu a spart niciodată un cod de router de la Privex. Este o adevărată fortăreaţă virtuală.

— Tocmai de aceea trebuie să ne strecurăm înăuntru.

— După cum îţi spuneam…

— Eu vorbesc despre locaţie, ca atare. Despre clădire.

— Clădire… Sachs rămase cu vorbele suspendate în aer. Nu înţeleg.

Belknap nu era surprins. Cei doi oameni trăiau în lumi total diferite. Belknap trăia într-o lume a lucrurilor reale, a oamenilor reali, a obiectelor reale; Sachs vieţuia într-un vârtej de fluxuri electronice, obiecte virtuale. Ca s-o găsească pe Andrea, trebuia să-şi unească forţele.

— Privex poate fi o fortăreaţă virtuală, spuse agentul. Aşa după cum şi roşcova este o ciocolată virtuală. Dar undeva, în Republica Dominicană, se află un buncăr cu o mulţime de discuri magnetice, aşa este.

— Păi, da, sigur că da.

— Atunci e în ordine.

— Dar nu e ca şi când cineva ar fi uitat uşa deschisă, iar tu poţi să intri şi să valsezi peste tot.

— Ai auzit vreodată de intrarea prin efracţie?

— Da, tocmai asta fac şi hacker-ii. Trec prin firewall, înhaţă buclele virtuale şi codurile de acces şi instalează sisteme digitale de supraveghere. Asta se întâmplă la toate internet-cafeurile.

— Nu mai face pe prostu’. Belknap abia se stăpânea să nu izbească cu pumnul în suprafaţa laminată a mesei.

— Dat fiind faptul că am absolvit summa cum laude MIT şi lucrez la Fondul de Investiţii Coventry, mulţi oameni ar spune că nu fac pe prostu’, se stropşi Sachs.

— Să presupunem că cineva te-ar duce pe această insulă şi chiar în clădirea Privex. Ar putea fi undeva o copie a acestui e-mail undeva, pe serverele de depozitare?

— Depinde când a fost trimis, spuse Sachs. Fişierele care au mai mult de şaptezeci şi două de ore sunt şterse automat. Există o fereastră de răspuns. Pe durata acestui interval de timp, se păstrează o copie a originalului, pentru a se procesa răspunsurile.

Probabil că are un sistem de depozitare de mai mulţi terabiţi.

Belknap se lăsă pe spate în scaunul lui.

— Ştii ceva, Walt? Eşti cam palid la faţă. Ţi-ar prinde bine puţin soare. Poate că petreci prea mult timp cu jocurile video. Genul în care dobândeşti câte o nouă viaţă pentru fiecare duşman pe care îl împuşti.

— Nu poţi fi în formă, dacă nu exersezi, recunoscu Walt.

— Te cheamă însoritele Caraibe, spuse Belknap.

— Ai înnebunit, spuse Walt, dacă îţi imaginezi fie şi numai un singur minut că am să mă las târât în aşa ceva. Te-ai gândit câte legi naţionale şi internaţionale vom încălca? Crezi că poţi calcula cu numere aşa de mari?

— Nu vrei să ai ceva special de povestit nepoţilor?

Belknap îi aruncă o privire piezişă. Îi cunoştea pe oamenii ca Walt Sachs, ştia că protestele lui erau în parte adresate lui însuşi.

— Pun pariu că sunt fişiere cu sectoare corupte care te aşteaptă la birou să le repari. Ţine capul la cutie, Walt şi curând o să meriţi din partea companiei chiar şi asigurare dentară. De ce să ajuţi la salvarea lumii când poţi beneficia de asigurare dentară?

— Pun pariu că nici nu există zboruri directe în Republica Dominicană, îl întrerupse Walt. Dar ce tot vorbesc eu? E o nebunie. N-am nevoie de aşa ceva în viaţa mea.

Se uită la singura prăjitură maronie supravieţuitoare din farfurie, neglijată în strachina de lut. Băgă degetul în resturile nisipoase ale celeilalte.

— Şi… şi este periculos?

— Fii sincer cu mine, Walt, spuse agentul. Speri să spun nu sau speri să spun da?

— Nu contează ce spui, zise posomorât tehnicianul, pentru că nu mă bag. Nici prin cap nu-mi trece.

— Aş dori să-ţi treacă. Pentru că trebuie să găsesc persoana care a trimis acest e-mail.

— Şi de ce, mă rog?

— Din mai multe motive.

Belknap îl examină din priviri pe tehnician şi se hotărî.

— Am minţit când am spus că Andrea e bine.

— Ce vrei să spui?

— Nu e bine deloc. A fost răpită. Şi aceasta este probabil singura cale prin care putem s-o salvăm.

Informaţia acesta avea să-l sperie şi să-l alunge de tot pe Walt sau să-l câştige pentru operaţiune.

Aruncă zarurile sau ieşi din joc.

— O, Dumnezeule! În vocea lui era o îngrijorare sinceră, amestecată cu teamă şi un instinct de autoapărare.

— Deci, asta este!

— Walt, spuse Belknap, ai de făcut o alegere. Tot ce pot să spun este că are nevoie de tine.

— Deci, despre ce este vorba aici? Afli ce este cu e-mailul ăsta, o aduci pe Andrea înapoi şi totul se termină cu bine?

Luă cu degete tremurătoare o prăjitură cu roşcove şi o puse apoi la loc, pe farfurie.

— Depinde, spuse Belknap. Vii sau nu cu mine?

 

Apartamentul lui Roland McGruder, aflat la etajul cinci într-un bloc fără ascensor de pe Strada 44 din New York – un cartier supranumit „Bucătăria iadului” până când agenţii imobiliari au decis că denumirea de „Clinton” prezintă anumite avantaje în privinţa vânzărilor – era înghesuit şi lăsat în dezordine, dorind parcă să aducă un omagiu cămăruţelor ticsite cu recuzite din spatele scenei.

La loc de cinste se afla medalionul premiului Tony pentru Cel mai Bun Machiaj din Producţia Teatrală. În apropierea lui, pe un raft fixat pe birou, era o fotografie cu autograf a Norei Norwood: Dragului meu Roland, care mă face să arăt aşa cum mă simt. Eternă recunoştinţă scrisese actriţa cu scrisul ei mare, rotund. Mai era şi una de la Elaine Stritch, cu un mesaj la fel de sentimental. Era una dintre regulile dintre cele mai vechi timpuri: fii prietenă cu machiorul şi te va face să arăţi bine. Dar multe dintre divele mai tinere erau imposibile: ţâfnoase, reci, chiar nepoliticoase, tratându-l pe Roland de parcă ar fi fost băiatul cu mătura. Din cauza acestei atitudini refuzase să mai lucreze în cinema.

„Nu există oameni ca băieţii din teatru”, spunea un cântec vechi. Dar Roland lucrase şi cu alţi oameni care nu aveau nici o legătură cu arta spectacolului. Nu lăsau fotografii semnate. Îl puneau chiar să semneze contracte de confidenţialitate, dar aveau alte modalităţi de a-şi arăta recunoştinţa, nu în ultimul rând cu sume de bani absolut satisfăcătoare pentru puţinul efort pe care îl cereau de la el. Începuse cu ani în urmă, când i se ceruse să dea lecţii câtorva spioni guvernamentali şi să le prezinte principalele tehnici de deghizare. Roland era discret, dar numele lui fusese răspândit în comunitatea spionilor din gură în gură. Din când în când, primea vizita unui client neaşteptat cu cerinţe deosebite şi cu un plic gras în mână. Unele dintre aceste cereri erau de-a dreptul ciudate.

Ca în cazul de faţă. Un metru optzeci, trăsături regulate, ochi cenuşii. Nimic deosebit, din punctul de vedere al lui Roland.

— Pot să folosesc ceară şi să fac o proteză dentară care să cuprindă maxilarul superior, îi explică Roland. Un bărbat aşa de chipeş ca dumneavoastră, ce păcat! Dar vă va schimba foarte mult contururile feţei. Ce ziceţi de nişte ochi albaştri?

Omul îi arătă paşaportul: era pe numele HENRY GILES, cu specificaţia că deţinătorul are ochi căprui.

— Respectă descrierea de aici.

— Ochi căprui, da, nu e nici o problemă. Am un latex fin pe care îl pot pune în jurul ochilor; cam strânge, e adevărat, dar arată naturală şi îmbătrâneşte. Putem lucra şi la colţurile gurii. Să mai mărim puţin şi nasul. Dar trebuie să menţinem echilibrul. Nu vreţi ca oamenii să admire lucrarea machiorului dumneavoastră, aşa e?

— Nu vreau nici măcar să mă privească încă o dată, spuse vizitatorul.

— O să fie mai bine dacă n-o să staţi direct în bătaia soarelui, îl avertiză Roland. Este greu să aplici un fond de ten care să lucreze la fel în orice fel de lumină.

Mai studie puţin faţa bărbatului.

— Am să vă pun şi un dispozitiv pentru mandibulă. Ceara ortodonlică se mulează uşor, dar să nu-i cereţi prea mult. Aveţi grijă când vorbiţi.

— Întotdeauna am.

— Presupun că aşa trebuie, dată fiind profesia dumneavoastră.

Vizitatorul clipi.

— Eşti un om cumsecade, McGruder. Îţi sunt recunoscător şi nu pentru prima dată.

— Sunteţi drăguţ. Fac ceea ce sunt plătit să fac.

Zâmbi fericit.

— Nu se spune că fericirea este să trebuiască să faci ceea ce îţi doreşti să faci? Sau să doreşti să faci ceea ce trebuie să faci? Nu ştiu niciodată cum e corect.

Introduse două batoane de ceară ortodontică în cuptorul cu microunde.

— Terminăm imediat.

— Mulţumesc. Foarte mult.

— Aşa cum spuneam, sunt plătit pentru asta.

O oră mai târziu, vizitatorul plecă, iar McGruder îşi pregăti o votcă cu lămâie şi mai făcu ceva pentru care era plătit. Formă un număr de telefon care sună undeva la Washington. Recunoscu vocea bărbatului care răspunse.

— Spuneai că vrei să ştii când apare Domnul Bărbat, aşa e?

Roland luă o înghiţitură zdravănă din cocteil.

— Ei bine, tocmai am terminat de lucrat cu el. Aşadar, ce vrei să ştii?