Robert Ludlum

 

STRATEGIA BANCROFT

 

 

 

 

JAFFEIRA: … M-am angajat cu oameni de ispravă, ca să îndrept

                  toate relele omenirii.               

 

– Thomas Otway, Complotul descoperit (1682)

 

 

 

PROLOG

 

Berlinul de Est

1987

 

Nu ploua încă, dar cerul plumburiu avea să-şi dezlege băierile curând. Parcă era ceva în aer care aştepta ca o ameninţare. Tânărul traversă de pe Unter den Linden spre Forumul Marx-Engels, unde statuile uriaşe de bronz ale părinţilor teutoni ai socialismului priveau în zare spre centrul oraşului, cu ochii lipsiţi de vedere, fixaţi undeva în gol. În spatele lor, frizele de piatră înfăţişau viaţa plină de bucurie a omului în societatea comunistă. Şi încă nu cădea nici o picătură de ploaie. Dar nu mai era mult. Peste puţin timp, norii vor exploda, cerurile se vor deschide. Era o inevitabilitate istorică, îşi spuse tânărul, amintindu-şi ironic de jargonul socialist. Era un vânător care încerca să ia urma prăzii şi era acum mai aproape de ea ca oricând. Şi de aceea era cu atât mai important să ascundă tensiunea care mocnea în el.

Arăta ca un milion de alţi oameni din acel autoproclamat paradis al muncitorilor. Hainele lui erau cumpărate de la Centrum Warenhaus, magazinul universal din Alexanderplatz, căci o îmbrăcăminte atât de jalnică nu putea fi achiziţionată de oriunde. Dar nu era numai vestimentaţia care îi conferea înfăţişarea unui muncitor est-berlinez. Era felul în care mergea: pasul greoi, apăsat, conştiincios. Nimic nu te-ar fi lăsat să crezi că venise din Occident cu numai douăzeci şi patru de ore în urmă şi până acum câteva clipe fusese sigur că nu atrăsese atenţia nimănui.

Acum simţea o izbucnire de adrenalină care îi strângea stomacul. I se păruse că recunoaşte paşii din spatele lui când hoinărise mai adineauri pe Karl-Liebknechtstrasse. Mersul i se părea foarte cunoscut.

Toţi paşii erau la fel; totuşi, diferiţi unul de altul: se simţeau variaţiunile de greutate şi de ritm, compoziţia diferită a pingelelor. Paşii erau ca un solfegiu al oraşului, aşa cum îi spusese Belknap, unul dintre instructori: ceva atât de obişnuit, încât treceau neobservaţi; şi totuşi, pentru o ureche exersată, la fel de distincţi ca nişte voci diferite. Oare să fi avut dreptate Belknap?

Dar nu-şi permitea să se împace cu ideea că ar putea fi urmărit. Trebuia să se fi înşelat.

Sau trebuia să îndrepte lucrurile.

Todd Belknap, membru junior al unei ramuri ultrasecrete a Departamentului de stat al SUA, cunoscută sub numele de Operaţiuni Consulare, îşi câştigase deja reputaţia că este în stare să găsească oameni care nu doreau să fie găsiţi. Ca mulţi alţi specialişti în depistarea urmelor, lucra cel mai bine de unul singur. Când era vorba să fie pusă sub urmărire o singură persoană, cel mai bine era să se recurgă la o echipă şi, cu cât mai mare, cu atât mai bine. Dar un om care dispăruse nu mai putea fi supus unui filaj convenţional. În aceste cazuri, erau angajate în urmărire toate resursele organizaţiei – era ceva de la sine înţeles. Dar maeştrii spionajului de la Operaţiuni Consulare învăţaseră de mult că existau uneori multe avantaje atunci când trimiteai la vânătoare un singur agent de teren talentat. Acesta se putea deplasa liber prin lume, fără a fi stânjenit de un anturaj prea costisitor. Era liber să-şi asculte instinctele. Era liber să-şi urmeze propriul fler.

Iar dacă lucrurile mergeau bine, acesta îl putea duce chiar la prada căutată, un ofiţer operativ american renegat, pe nume Richard Lugner. După ce alergase zadarnic pe mai multe piste false, Belknap era sigur că acum se afla pe calea cea bună. Dar dacă cineva îi luase urma? Nu cumva acum urmăritorul devenise urmărit la rândul lui?

Nu se putea întoarce brusc, căci ar fi fost un gest suspect. Dar se opri în loc şi îşi reprimă un căscat prefăcut uitându-se în sus la statuile uriaşe, părând copleşit de măreţia lor, dar gata să facă o evaluare rapidă a oricui ar fi fost în imediata lui apropiere.

Nu văzu pe nimeni. Un Marx gigantic de bronz şezând, alături de el în picioare un Engels masiv, privind peste mustăţile şi 6 bărbile impozante. Două şiruri de tei. O pajişte prost întreţinută. Pe partea cealaltă a străzii, cutia de cupru şi sticlă, cunoscută sub numele de Palast der Republik. Arăta ca un sicriu, de parcă ar fi fost construită anume ca să îngroape în ea spiritul omenesc. Dar forumul părea pustiu.

Cu toate acestea, nu se simţea prea liniştit. De fapt, ce anume auzise? Ştia că încordarea îţi joacă uneori feste şi te face să vezi spiriduşi în întuneric. Trebuia să-şi domolească neliniştea. Un agent prea încordat poate face uşor greşeli de raţionament şi poate trece cu vederea pericolele adevărate, preocupat fiind de cele imaginare.

Belknap porni instinctiv spre strălucirea rău-prevestitoare a Palatului Republicii, clădirea emblematică a regimului. Aici îşi avea sediul Parlamentul Republicii Democrate Germane, dar tot aici se aflau şi spaţii culturale, săli de spectacol, restaurante şi nenumărate oficii birocratice, care procesau la fel de nenumărate cereri birocratice. Era ultimul loc de pe pământ unde ar fi îndrăznit cineva să-l urmărească, ultimul loc în care un străin ar fi îndrăznit să se arate şi primul loc care îi veni în minte lui Belknap ca să se asigure că nu este urmărit, aşa cum spera. Era fie o mişcare inspirată, fie o greşeală de începător. Avea să se convingă imediat. Îşi impuse să arate mulţumit şi plictisit în timp ce trecea pe lângă paznicii de la uşă cu chipuri parcă dăltuite în granit, care se uitară impasibili la cartea lui uzată de identitate. Îşi continuă drumul prin bariera turnantă, străbătu holul masiv care mirosea a dezinfectant, lista nesfârşită a birourilor şi direcţiilor care semăna cu tabelul de afişaj al zborurilor din aeroport. Nu te opreşti, nu priveşti în jur; poartă-te ca şi când ai şti ce faci şi ceilalţi vor presupune că aşa este. Belknap ar fi putut fi luat… drept ce? Un funcţionar inferior de la vreun birou, care se întoarce ceva mai târziu din pauza de prânz? Un cetăţean care are nevoie de documente pentru o maşină nouă? Coti după un colţ, apoi după altul, până ajunse la uşile dinspre Alexanderplatz ale clădirii.

În timp ce se îndepărta de Palat, studia imaginile reflectate în geamurile reflectorizante ale clădirii. Un individ deşirat cu încălţări de muncitor şi un pachet de mâncare. O femeie cu pieptul voluminos şi cu ochii umflaţi. Doi funcţionari în costume gri cu tenul de aceeaşi culoare. Nu recunoscu pe nimeni. Nimeni nu-i declanşa nici un semnal de alarmă.

Belknap porni de-a lungul promenadei mari în stil neoclasic stalinist, cunoscută sub numele de Aleea Karl Marx. Străzile exagerat de late erau flancate de clădiri cu opt etaje – un şir nesfârşit de plăci de faianţă crem, tocuri de fereastră înalte, rânduri aliniate de colonade în stil roman deasupra nivelului magazinelor. Din când în când, la intervale regulate, plăcile de faianţă de pe pereţi înfăţişau muncitori fericiţi, asemenea celor care construiseră acea promenadă cu trei decenii în urmă. Dacă Belknap îşi amintea istoria corect, tocmai aceşti muncitori fuseseră cei care conduseseră rebeliunea împotriva regimului socialist din iunie 1953, o revoltă zdrobită nemilos de tancurile sovietice. Stilul arhitectonic preferat al lui Stalin, acela de „cofetărie”, era foarte amar pentru cei care fuseseră obligaţi să-l realizeze. Promenada era o minciună frumoasă.

Dar Richard Lugner era un caz urât. Îşi vânduse ţara şi n-o vânduse ieftin. Tiranii din Europa Răsăriteană, acum în pericol de a fi detronaţi, nu fuseseră niciodată mai disperaţi ca acum, iar disperarea lor nu era întrecută decât de avariţia lui, după cum reuşise el să-şi dea seama. Secretele americane pe care le scotea el la vânzare, inclusiv numele unor agenţi secreţi bine ascunşi chiar în interiorul birourilor securităţii sovietice reprezentau o ocazie ce nu putea fi ratată; trădarea lui era o oportunitate rară. Încheiase înţelegeri separate cu fiecare membru al blocului răsăritean. După ce „marfa” a fost verificată şi s-a constatat că este autentică – identitatea unui agent american care fusese urmărit cu grijă înainte de a fi arestat, torturat şi asasinat – Lugner şi-a spus preţul.

Nu toţi comercianţii se înţeleg bine cu clienţii lor, dar Lugner şi-a luat măsuri de prevedere: probabil că-i făcuse pe clienţii lui să presupună că-şi păstrase unele atuuri pentru el, cu alte cuvinte, depozitele lui cu secrete americane nu se goliseră de tot. Atâta timp cât mai exista această posibilitate, omul trebuia protejat. Era bine să fie cazat printre oficialităţile Stasi şi ale nomenclaturii RDG, care se instalaseră în aşa-numitele „locuinţe ale oamenilor muncii”, în timp ce adevăraţii muncitori erau siliţi să trăiască în nişte lăzi diforme din lespezi de beton. Dar, evident, Lugner nu era omul care să stea mult timp în acelaşi loc. Cu o lună şi jumătate înainte, la Bucureşti, Belknap îl rata cu numai câteva ore. Nu putea să rişte să i se mai întâmple acelaşi lucru încă o dată.

Belknap lăsă să treacă vreo câteva maşini Skoda rablagite şi traversă bulevardul chiar înainte de intersecţie, unde un magazin decrepit de fierărie îşi făcea reclamă la cele câteva produse. Oare o să-l urmărească cineva dacă intră? Era numai imaginaţia lui de vină atunci când crezuse că are o „codiţă”? O uşă ieftină, din plexiglas şi aluminiu, se trânti în urma lui când intră în magazin – o uşă cu ecran protector care nu avea ecran – iar o femeie cu părul cenuşiu şi o umbră de mustaţă se uită la el fără interes din spatele tejghelei, făcându-l să aibă sentimentul că o deranjase, că încălca o proprietate particulară. Spaţiul înghesuit era îmbibat cu miros de motorină; rafturile erau pline cu obiecte care – după cum se putea ghici de la prima vedere – nu erau de prea mare folos nimănui. Femeia cu figura acră, proprietăreasa magazinului, continua a-l privi chiorâş în timp ce Belknap alegea obiecte care ar fi putut sugera oricui că face mici reparaţii în apartamentul de bloc: o găleată, un vas cu ghips gata preparat, un tub de grund, un şpaclu lat. Într-un oraş care avea în permanenţă nevoie de reparaţii, aceste unelte îi puteau explica prezenţa imediat, indiferent unde ar fi apărut. Femeia din spatele tejghelei îi mai aruncă o privire posomorâtă în stilul „clientul nu are niciodată dreptate”, apoi îi luă în silă banii, ca şi când ar fi acceptat o compensaţie pentru o insultă.

Să intre în bloc fu o joacă de copii – iată avantajul faptului de a fi crescut într-un stat supersecurizat. Belknap aşteptă până două matroane casnice superparfumate intrară cu sacoşele din pânză de sac umflate de cumpărături pe uşa marcată Haus 435 şi le urmă, căci uneltele lui îi câştigară instantaneu nu numai legitimitatea, dar şi o aprobare nerostită. Coborî la etajul 7, cu un etaj mai sus decât femeile. Avusese dreptate – dacă informatorul lui costeliv şi cu părul unsuros îşi meritase banii – se afla la numai câţiva metri de prada lui.

Inima începu să-i bată cu putere şi nu putea face nimic ca să mai domolească bubuiturile provocate de sentimentul de anticipaţie a ceea ce avea să se întâmple. Nu era vorba despre o pradă oarecare. Richard Lugner scăpase din toate capcanele de până acum, căci instalase şi el destule în timp ce se afla în serviciul Statelor Unite. În ultimele optsprezece luni, ofiţerii americani de informaţii acumulaseră un compendiu remarcabil de repere şi indicii, dar puţine dintre ele erau demne de crezare. Belknap săpase el însuşi în mai multe zeci de locuri în ultimele trei luni, iar în momentul de faţă pe superiorii lui nu-i interesa decât „o reperare sigură a prăzii”. Dar de astă dată nu mai pândea pur şi simplu la o cafenea, într-un aeroport sau pe o terasă. Acum avea o adresă. Oare era reală? Nu avea nici o garanţie. Dar instinctele lui îi spuneau că norocul se întorsese şi erau acum de partea lui. Lovise la nimereală, pe întuneric şi dăduse peste ceva.

Următoarele momente erau cruciale. Locuinţa lui Lugner – un apartament mare, cu ferestre care dădeau spre strada principală şi altele spre străduţa mai îngustă, Koppenstrasse, se întindea de-a lungul coridorului mare şi apoi şi a celui mic. Belknap se apropie de uşa apartamentului şi puse găleata jos. De departe părea un om care repara una dintre plăcile de gresie de la pardoseală. Se uită să vadă dacă este cineva pe coridor şi îngenunche în dreptul clanţei – mânerele sferice de uşi nu existau în această ţară – şi inseră un mic dispozitiv optic prin broască. Dacă ar fi putut realiza o reperare absolut sigură, ar fi putut să asigure supravegherea în timp ce s-ar fi mobilizat echipa de extragere.

Un mare dacă, dar de astă dată urma era destul de proaspătă, iar Belknap se simţea plin de speranţe. Totul începuse cu o vizită noaptea târziu la un pisoar din gara de pe Friedrichstrasse, unde îl acostase pe unul dintre aşa-zişii băieţi ai gării, prostituatele masculine care frecventau astfel de locuri. Constată rapid că era mult mai puţin dispus să furnizeze informaţii decât să-şi ofere trupul şi că informaţiile se vindeau la un preţ cu mult mai mare. Dar tocmai predilecţiile care îl făcuseră pe Lugner să calce strâmb aveau să-l trădeze pe trădător – avusese întotdeauna această convingere. Poftea la carne tânără de minor: dacă ar fi locuit la Washington, preferinţele acestea i-ar fi venit de hac, căci astfel de pofte nu ar fi putut fi astâmpărate nici prea uşor şi nici prea mult timp. Dar, ca oaspete privilegiat al blocului răsăritean, Lugner putea conta pe faptul că perversiunile lui vor fi trecute cu vederea, ba chiar aţâţate. Pe de altă parte, operând într-un stat poliţienesc, băieţii gării erau, de nevoie, un grup foarte strâns unit. Dacă unul dintre ei fusese „curtat” de un american generos cu faţa ciupită de vărsat şi cu preferinţă pentru băieţii de treisprezece ani, Belknap îşi închipuia că era foarte probabil ca vestea să se fi răspândit în tot grupul.

Dar fusese nevoie de foarte multe asigurări şi insistenţe, ca să nu mai vorbim despre teancul de mărci pentru ca proxenetul să se întoarcă două ore mai târziu cu un petic de hârtie în mână şi un zâmbet triumfător pe faţă. Belknap îşi amintea de respiraţia mirosind a lapte acru a informatorului său, de mâinile lui umede şi lipicioase. Dar peticul acela de hârtie!

Belknap răsuci dispozitivul optic în gaura cheii, mişcându-l foarte încet. Degetele lui erau foarte bine antrenate, dar nu-şi putea permite nici o greşeală.

Auzi un zgomot în spatele lui, scrâşnetul ghetelor pe plăcile de gresie. Se răsuci şi văzu gaura ţevii unei carabine SKS. Apoi îl văzu şi pe omul care o ţinea: acesta purta uniforma gri-închis cu nasturi de oţel şi un dispozitiv bej de comunicare fixat în diagonală peste umăr.

Stasi. Poliţia secretă din Germania de Est.

Era, fără îndoială, o santinelă oficială, repartizată pentru paza ilustrului Herr Lugner. Probabil că stătuse undeva într-un colţ întunecos, ascuns vederii.

Belknap se ridică încet în picioare cu mâinile în sus, prefăcându-se uimit în timp ce se gândea rapid la contralovitură. Santinela lătră ceva în walkie-talkie, rostind consoanele dur, ca un berlinez autentic, în timp ce ţinea carabina destul de lejer cu o mână. Dacă vorbea în walkie-talkie, însemna că nu va fi pregătit să riposteze în faţa unei mişcări bruşte de atac. Belknap îşi ţinea propria armă la gleznă. Se prefăcu că îi arată santinelei conţinutul trusei de scule, în timp ce se pregătea să scoată o unealtă mult mai ucigătoare.

Dintr-odată, auzi cum se deschide în spatele lui uşa de la apartament, simţi valul de căldură care venea dinăuntru şi o lovitură puternică la baza gâtului. Două braţe puternice îl cuprinseră şi îl culcară la pământ. Cu faţa în jos pe parchetul din hol. Imediat cineva îşi puse gheata pe ceafa lui. Mâini nevăzute îl pipăiră rapid de sus până jos şi îi scoaseră pistolul din ascunzătoarea secretă de la gleznă. Apoi fu târât în camera de alături. Uşa se închise în spatele lui cu o bufnitură înfundată. În cameră era întuneric, jaluzelele erau trase; singura lumină venea de la o fereastră îngustă, care dădea spre strada laterală, iar întunericul de afară abia putea să străpungă întunericul dinăuntru. Avu nevoie de câteva minute pentru ca ochii să i se obişnuiască.

La naiba! Fuseseră pe urmele lui tot timpul?

Se uită de jur împrejur şi văzu totul clar. Era într-un fel de birou, amenajat acasă, cu un covor turcesc scump pe jos, o oglindă în ramă de abanos pe perete şi un birou mare, în stil Biedermeier.

Iar în spatele lui stătea în picioare Richard Lugner.

Un om pe care nu-l mai văzuse niciodată, dar al cărui chip l-ar fi recunoscut oriunde. Gura îi era ca o tăietură de cuţit, obrajii puternic afundaţi, iar cicatricea de zece centimetri, care se arcuia pe fruntea lui, era ca un al doilea rând de sprâncene. Fotografiile îl arătau exact aşa cum era. Belknap remarcă ochii mici, răutăcioşi şi negri ca antracitul. Şi văzu şi arma puternică din mâinile lui Lugner, cu cele două găuri ale ţevii duble, care arătau ca o a doua pereche de ochi plini de răutate.

Ceilalţi doi bărbaţi cu arme – profesionişti bine antrenaţi, aşa cum se vedea din felul în care stăteau, din poziţia alertă şi privirea focalizată pe el – stăteau de o parte şi de alta a biroului, cu armele îndreptate spre Belknap. Acesta înţelese imediat: erau membrii pazei lui personale, oameni în a căror competenţă şi loialitate putea avea deplină încredere, aflaţi pe propriul stat de plată, bărbaţi a căror viaţă depindea de a lui. Pentru un bărbat aflat în situaţia lui Lugner, investiţia în această gardă de corp merita cheltuiala. Cei doi bărbaţi înarmaţi se apropiară de Belknap cu armele aţintite în continuare asupra lui.

— Eşti o ploşniţă cam agasantă, aşa e? întrebă în cele din urmă Lugner. Vocea lui avea o rezonanţă aspră, nazală. Eşti o adevărată căpuşă.

Belknap nu spuse nimic. Configuraţia liniei de foc era cât se poate de clară şi executată de adevăraţi profesionişti. Nici un fel de mişcare bruscă din partea lui nu ar fi putut modifica în vreun fel această geometrie a morţii.

— Mama mea avea obiceiul să ne scape de căpuşe cu un chibrit fierbinte. Durea ca naiba. Dar pe căpuşă o durea şi mai tare.

Unul dintre bodyguarzi scoase un sunet gutural semănând uşor a râs.

— O, nu mai face pe nevinovatul! continuă trădătorul. Furnizorul meu proxenet din Bucureşti mi-a relatat conversaţia voastră. S-a ales cu un braţ rupt. Nu părea foarte încântat. Te-ai purtat chiar foarte urât.

Făcu o mutră dezaprobatoare.

— Bătaia nu rezolvă niciodată nimic. N-ai fost atent în clasa a şaptea când ţi s-a spus asta? Lugner se strâmbă, făcând un gest grotesc. Păcat că nu te-am cunoscut când erai în clasa a şaptea. Aş fi putut să te învăţ câte ceva.

— Să te ia dracu’! Cuvintele se desprinseră de pe buzele lui Belknap într-o mormăială.

— Calm, calm. Trebuie să-ţi ţii sentimentele sub control, căci altfel vor prelua ele controlul asupra ta. Aşadar, ia spune-mi, măi ageamiule, cum m-ai găsit? Privirea lui Lugner deveni mai dură. Va trebui oare să-l strangulez pe micuţul Ingo? Ridică din umeri. Ei bine, copilul pretinde că-i place treaba dură. I-am spus că o să-l duc în locuri unde nu a mai fost niciodată până acum. Data viitoare, o să ajungem aşadar la nivelul următor. Nivelul final. Presupun că nimănui nu-i va păsa prea mult de asta.

Fără să vrea Belknap fu scuturat de un fior. Cele două gorile pufniră uşor.

— Nu-ţi face griji, spuse trădătorul, prefăcându-se că vrea să-l liniştească. Am să te duc şi pe tine într-un loc în care nu ai mai fost niciodată. Ai descărcat vreodată o armă tactică Mossberg zero-patru-zece de aproape? Vreau să zic, într-un om? Eu am făcut asta. Nimic nu se compară cu senzaţia avută.

Privirea lui Belknap se mută de la hăul negru al gurilor ţevii la cel al ochilor lui Lugner.

Privirea lui Lugner se mută spre peretele din spatele prizonierului său.

— Vom avea parte de intimitate, îţi promit asta. În apartamentele astea de bloc este o zidărie groasă excelentă. Granulele mici de plumb abia dacă vor zgâria uşor tencuiala. Şi apoi este şi izolaţia acustică pe care am instalat-o eu. M-am gândit că nu se face să-mi deranjez vecinii dacă vreunuia dintre băieţii gării îi place să ţipe sau să facă tărăboi în alt fel. Carnea se retrase de pe dinţii de porţelan, dând la iveală un simulacru hidos de zâmbet.

— Dar tu vei primi un alt fel de încărcătură astăzi. Vezi tu, acest Mossberg îţi va sfâşia în bucăţi diafragma şi o va împrăştia pretutindeni. Şi, poţi să mă crezi pe cuvânt, va lăsa o gaură de să-ţi bagi mâna prin ea.

Belknap încercă să se mişte, dar constată că era ţinut în loc de mâini de oţel.

Lugner aruncă o privire către cei doi acoliţi. Avea aerul unui bucătar de la televiziune, care demonstrează în faţa camerei un talent culinar deosebit.

— Crezi că exagerez? Lasă-mă să-ţi arăt. N-o să mai trăieşti niciodată o experienţă asemănătoare.

Se auzi un păcănit uşor în momentul în care Lugner ridică siguranţa armei.

— Niciodată!

Belknap realiză abia retrospectiv ceea ce se întâmplase în secundele următoare. Se auzise un zgomot puternic de sticlă spartă. Lugner, luat prin surprindere de acest zgomot, se întorsese către fereastra mare din stânga lui; se văzuse străfulgerarea unui foc de pistol care pătrunsese în apartamentul cufundat în întuneric ca un fulger, reflectându-se în toate oglinzile şi în suprafeţele metalice. O fracţiune de secundă mai târziu…

O pată roşie apăru la tâmpla dreaptă a lui Lugner.

Expresia de pe chipul trădătorului se relaxă brusc, iar acesta se prăbuşi moale pe pardoseală. Arma căzu alături de el ca bastonul de care se sprijinea victima unui atac cerebral. Cineva care trăgea perfect îi băgase lui Lugner un glonţ în cap.

Cele două gorile se retraseră imediat, fiecare în alt colţ şi îndreptară armele spre fereastra spartă. Să fi fost lucrarea unui lunetist?

— Prinde! auzi Belknap o voce cu accent american şi un pistol veni zburând prin aer în direcţia lui Belknap. Acesta îl prinse numai din reflex, profitând de fracţiunea de secundă de ezitare a celor doi, care trebuiau să decidă dacă să tragă mai întâi în prizonierul lor sau… în străinul deşirat care tocmai sărise înăuntru prin fereastră. Belknap se lăsă la podea – simţi cum glonţul îi vâjâie chiar pe deasupra umărului – şi trase de două ori în bărbatul cel mai apropiat de el, nimerindu-l în piept. Spre masa centrală: procedură standard când trăgeai fără să ocheşti. Dar nu era potrivită pentru un foc de aproape, ca în cazul de faţă. Numai o împuşcătură în sistemul nervos central ar fi neutralizat victima imediat. Rănit mortal, cu sângele purpuriu şiroind din stern, omul începu să tragă la întâmplare, golindu-şi încărcătorul. Apartamentul solid amplifica bubuitul gloanţelor de calibru mare şi în întunericul din încăpere strălucirea albă repetată era dureros de orbitoare.

Belknap mai trase o dată, nimerindu-l de astă dată în faţă. Arma, un pistol semiautomat Walther de stil vechi, preferată de unii foşti militari, deoarece, chipurile, nu se bloca niciodată, îşi urmă stăpânul câteva secunde mai târziu.

Străinul – un bărbat înalt, suplu, cu mişcări agile, îmbrăcat într-o salopetă maronie, care sclipea din cauza cioburilor de sticlă – făcu un salt într-o parte, ca să evite împuşcăturile celuilalt bodyguard şi trase un singur foc direct în capul omului, care căzu imediat la pământ.

Liniştea care se lăsă era de-a dreptul stranie; urmară câteva secunde de cea mai profundă tăcere pe care o cunoscuse Belknap vreodată. Străinul avusese un aer parcă de-a dreptul plictisit atunci când îi lichidase pe Lugner şi pe acoliţii lui şi nimic nu lăsase să se înţeleagă că pulsul i s-ar fi accelerat cât de cât. În cele din urmă, străinul i se adresă pe un ton placid:

— Presupun că au avut un om de pază într-una dintre nişele de pe coridor.

Era exact ceea ce ar fi presupus şi Belknap. Şi se înjură din nou pentru prostia sa.

— Dar nu cred că o să intre aici, spuse Belknap. Îşi simţea gura uscată, iar vocea îi suna hârâit. Simţea cum îi tremură involuntar un muşchi de la picior, vibrând ca o coardă de violoncel. În afara exerciţiilor de antrenament, nu mai avusese până acum ocazia să privească la gura unei ţevi de armă. Cred că ideea era ca oaspetele lor special să fie lăsat să se distreze în linişte şi… să fie evacuaţi oaspeţii nedoriţi.

— Sper că are o menajeră bună, spuse bărbatul, scuturându-şi cioburile de pe salopetă. Stăteau între trei cadavre sângerânde, în inima unui stat poliţienesc, dar omul nu părea să se grăbească deloc. Omul întinse mâna: Apropo, mă numesc Jared Rinehart. Strângerea lui de mână era fermă şi uscată. Stând acum aşa de aproape de el, Belknap observă că Rinehart nu transpirase deloc; toate firele de păr de pe capul lui erau la locul lor. Era însăşi întruchiparea sângelui-rece. Cât despre Belknap – o privire scurtă în oglindă îi confirmă acest lucru – arăta într-un hal fără de hal.

— Ai aplicat o abordare frontală. Curajos, dar nu prea inspirat. Mai ales atunci când deasupra este un apartament gol.

— Înţeleg, mormăi Belknap ridicând neputincios din umeri spre situaţia strategică din spatele lor. Punct ochit, punct lovit.

Rinehart avea o siluetă uşor alungită, ca un Hristos în pictura manieristă, cu membre lungi, elegante şi ochi gri verzui plini de suferinţă: se mişca cu o graţie de felină şi făcu câţiva paşi către Belknap.

— Nu-ţi mai face probleme că nu l-ai observat pe băiatul de la Stasi. Sunt de-a dreptul uimit de ceea ce ai realizat. Eu încerc de câteva luni să dau de urma lui Herr Lugner, dar fără folos.

— Dar acum ai recuperat, spuse Belknap. Cine naiba eşti? Ar fi vrut el să întrebe, dar decise că e mai bine să aibă răbdare.

— Nu tocmai, veni răspunsul celuilalt. M-am ţinut după tine.

— După mine!

Deci, aceştia erau paşii din Forumul Marx Engels! Dispăruse apoi ca un adevărat profesionist. Imaginea muncitorului deşirat din Palatul Republicii îi reveni în minte.

— Singurul motiv pentru care am ajuns aici a fost că te-am urmărit pe tine. Şi trebuie să-ţi spun că ai fost grozav. Ca un câine pe urmele vulpii! Iar eu, ca un mic gentilom de ţară, îmbrăcat cu pantaloni bufanţi, m-am ţinut după tine lejer.

Făcu pauză şi se uită de jur împrejur.

— Dumnezeule mare! Ai zice că eşti în apartamentul unui star de cinema venit în vizită. Dar cred că problema a fost rezolvată, nu-i aşa? Oricum, patronii mei n-o să fie deloc nemulţumiţi. Domnul Lugner era un exemplu foarte prost pentru spionii în acţiune, care trăiesc în tensiune şi nu sunt lăsaţi să moară. Acum este un exemplu foarte bun. Îşi aruncă ochii către trupul lui Lugner şi prinse privirea lui Belknap. Salariul păcatului şi toate celelalte!

Belknap privi şi el înjur, văzu sângele celor trei bărbaţi ucişi care se îmbiba în covor, oxidându-se apoi treptat şi căpătând aceeaşi culoare cu vopseaua. Simţi un val de greaţă.

— Dar de unde ai ştiut că trebuie să mă urmăreşti?

— Am făcut puţină muncă de recunoaştere, mai exact, ca să fiu cinstit, hoinăream prin Alexanderplatz când mi s-a părut că-ţi recunosc mutra de la Bucureşti. Eu nu cred în coincidenţe, tu crezi? Din câte ştiam eu, eşti un cuier al lui. Aveai o legătură cu el într-un fel sau altul. Mi s-a părut că merită să încerc.

Belknap se uita la el cu gura căscată.

— Acum, continuă Jared rapid, singura întrebare este: eşti duşman sau prieten?

— Poftim?

— Sună cam nepoliticos, ştiu. Se strâmbă, prefăcându-se că îşi face reproşuri. Ca şi când ai vorbi despre cumpărături la masă sau i-ai întreba pe oameni cum îşi câştigă existenţa atunci când eşti invitat la un cocteil. Dar eu am nici un interes practic. Aş prefera să ştiu de pe acum dacă eşti angajat de albanezi. Se zvoneşte că albanezii cred că domnul Lugner ţinea marfa cu adevărat de calitate pentru rivalii acestora din blocul răsăritean şi ştii cum se comportă albanezii ăştia când se simt călcaţi pe coadă. Iar cât despre bulgari, mai bine să nu-mi dau drumul la gură. În timp ce vorbea, scoase o batistă şi îl tamponă pe Belknap pe bărbie. Nu întâlneşti o asemenea combinaţie de cruzime şi prostie în fiecare zi. Şi de aceea trebuie să te întreb: eşti vrăjitoare bună sau rea?  Îi arătă batista pe care înflorise o pată. Aveai o picătură de sânge aici, îi explică el. Poţi s-o păstrezi!

— Nu înţeleg, spuse Belknap cu un amestec de uimire şi incredulitate în voce. Ţi-ai riscat viaţa ca să mi-o salvezi pe a mea… fără să ştii măcar dacă sunt aliat sau duşman?

Rinehart ridică din umeri.

— Să spunem că am avut o presimţire. Nu putea fi decât una sau alta. Recunosc, am mers la noroc, dar, dacă nu arunci zarurile, nu joci. O, înainte să-mi răspunzi la întrebare, trebuie să ştii că mă aflu aici în calitate de reprezentant neoficial al Departamentului de stat al SUA.

— Dumnezeule mare! exclamă Belknap, încercând să-şi pună ordine în gânduri. Operaţiuni consulare? Echipa Pentheus?

Rinehart se mulţumi să zâmbească.

— Şi tu eşti tot de la Operaţiuni consulare, nu-i aşa? Ar fi trebuit să ni se transmită un fel secret de a strânge mâna. Sau să ne dea câte o cravată specială a clubului, deşi ar trebui să mă lase pe mine să aleg modelul.

— Ticăloşii! spuse Belknap, uluit de această descoperire. De ce nu mi-a spus nimeni nimic?

— Lasă-i întotdeauna să meargă pe dibuite, asta e filosofia lor. Dacă o să-i întrebi pe băieţii din Strada C 2201, o să-ţi explice că aceasta este procedura pe care o folosesc câteodată, mai ales atunci când au pe teren agenţi care operează singuri. Unităţi separate care operează în secret. O să-ţi spună ceva pompos despre separarea operaţiunilor. Partea proastă este că uneori te trezeşti că te calci pe propria coadă. Avantajul este că se evită influenţarea gândirii, rutina, se aplică o mare diversitate de abordări. Aşa ţi se spune. Dar adevărul este, cred eu, că au dat-o în bară la modul cel mai clar. Ceva cât se poate de obişnuit.

În timp ce vorbea, atenţia îi fu atrasă de un scrin de mahon şi alamă pentru băuturi, care se afla într-un colţ al încăperii. Ridică o sticlă şi se lumină la faţă.

— Şliboviţă de douăzeci de ani vechime de la Suvoborska. Nu e rău deloc. Cred că merităm amândoi câte o duşcă. Am câştigat-o cu trudă. Turnă câte puţin în două pahare şi îi întinse unul lui Belknap.

— Până la fund! strigă el.

Belknap ezită, apoi dădu paharul pe gât. Mintea îi fierbea. Oricare alt agent operativ în situaţia lui Richart ar fi avut un post de observaţie. Dacă trebuia să pună la cale o intervenţie directă, ar fi ales un moment în care Lugner şi acoliţii săi şi-ar fi pus armele deoparte. După ce le-ar fi utilizat. Iar Belknap ar fi primit o banderolă de onoare peste sicriu. Lugner ar fi fost ucis sau arestat. Cel de-al doilea agent operativ ar fi fost lăudat şi promovat. Organizaţiile de felul acesta apreciau mai mult prudenţa decât curajul. Nimănui nu i s-ar fi cerut să intre de unul singur într-o încăpere în care erau trei oameni înarmaţi. Un astfel de gest ar fi sfidat logica elementară, ca să nu mai vorbim despre procedurile standard de operare.

Cine era omul acesta?

Rinehart scotoci prin hainele unuia dintre bodyguarzii ucişi şi scoase un pistol american compact – un colt cu ţeava scurtă, desfăcu magazia şi se uită înăuntru.

— E al tău?

Belknap mormăi afirmativ, iar Belknap îi aruncă arma.

— Ai gusturi bune. Nouă milimetri cu capul dantelat. Echilibrul perfect între puterea de oprire şi forţa de penetrare şi în mod clar departe de a fi o producţie standard. Englezii spun că pe om îl poţi judeca întotdeauna după pantofi. Eu aş spune că felul în care îşi alege armele spune multe.

— Aş vrea să ştiu şi eu ceva, spuse Belknap, încercând să pună cap la cap ceea ce aflase în ultimele minute. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu eram prieten?

— Atunci ar fi fost un al patrulea cadavru pentru echipa de curăţenie.

Rinehart puse o mână pe umărul lui Belknap, îl strânse încurajator şi continuă:

— Dar o să mai afli ceva despre mine: mă mândresc cu faptul că sunt un prieten bun pentru prietenii mei.

— Şi un duşman periculos pentru duşmanii tăi periculoşi?

— Văd că ne înţelegem, răspunse interlocutorul lui volubil. Aşadar, ce zici, putem să plecăm de la această petrecere a muncitorilor? Am cunoscut gazda, ne-am prezentat omagiile, am băut un păhărel – cred că acum putem pleca fără să jignim pe nimeni. Nu e bine să fii niciodată ultimul care pleacă. Aruncă o privire către cele trei cadavre, apoi continuă: Dacă te duci mai aproape de fereastră, ai să vezi un scaun mobil şi o schelă, adică exact ceea ce trebuie pentru spălatul ferestrelor într-o după-amiază, deşi cred că vom sări peste partea asta. Îl conduse pe Belknap peste pervazul zdrobit pe platforma care era fixată cu cabluri atârnate de balconul apartamentului de deasupra. Întrucât la toate aceste clădiri se executau lucrări de întreţinere, era puţin probabil să atragă atenţia cuiva de jos, chiar dacă ar fi fost cineva acolo.

Rinehart îşi scutură ultimele cioburi de pe salopeta maronie.

— Uite ce este, domnule…

— Belknap, spuse acesta şi se înţepeni pe platformă.

— Uite care e treaba, Belknap. Câţi ani ai? Douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase?

— Douăzeci şi şase. Şi spune-mi Todd.

Rinehart se jucă cu cablul şi trase mai tare de el, iar platforma începu să coboare încet, cu zgâlţâituri.

— Asta înseamnă că eşti de câţiva ani în uniformă, aşa aş spune. Eu împlinesc treizeci anul viitor. Mai am câţiva ani de acţiune. Aşa că dă-mi voie să-ţi spun ce o să constaţi. O să constaţi că majoritatea colegilor tăi sunt mediocri. Aşa este în orice organizaţie. Dacă dai peste cineva care are talente reale, trebuie să fii atent la acea persoană. Pentru că într-o comunitate inteligentă progresul real este asigurat numai de o mână de oameni. Aceştia sunt ca nişte pietre preţioase. Nu poţi să le laşi să fie zgâriate, zdrobite sau să se piardă. Dacă vrei ca treaba să meargă bine, trebuie să ai grijă de prietenii tăi.

Ochii lui gri verzui străluciră şi mai intens şi adăugă:

— Există o expresie celebră a unui scriitor englez, poate că ai auzit de el, E. M. Forster. A spus că, dacă va fi pus să aleagă între a-şi trăda un prieten şi a-şi trăda ţara, speră să aibă curajul să-şi trădeze ţara.

— Parcă îmi sună cunoscut. Belknap privi în jos spre strada care, slavă Domnului, era pustie. Asta e filosofia ta? Simţi o picătură de ploaie, solitară, dar grea, apoi încă una.

Rinehart scutură din cap.

— Dimpotrivă. Morala aici este că trebuie să-ţi alegi cu grijă prietenii. O altă privire intensă. Pentru a nu fi niciodată nevoit să faci o asemenea alegere.

Cei doi păşiră în strada îngustă, lăsând platforma în urma lor.

— Ia găleata, îl îndemnă Rinehart. Belknap făcu ce i se spusese, dându-şi seama imediat că era un sfat înţelept. Salopeta şi şapca lui Rinehart erau o deghizare perfectă într-un oraş muncitoresc; ducând găleata şi şpaclul, Belknap devenea un tovarăş foarte potrivit.

O altă picătură grea de ploaie căzu pe fruntea lui Belknap.

— O să înceapă curând să toarne, spuse el ştergându-se.

— Totul se va prăbuşi curând, spuse agentul cel slăbănog şi toţi cei de aici, din inima inimilor, îşi dau seama de lucrul acesta.

Rinehart cunoştea bine topografia oraşului: ştia ce magazine făceau legătura între două străzi, ce alei dădeau una în spatele alteia şi conduceau spre alte străzi.

— Aşadar, ce părere ai despre Richard Lugner după scurta întâlnire avută cu el?

Chipul ciupit de vărsat al trădătorului şi răutatea lui impasibilă îi reveniră în minte ca imaginea unei fantome.

— Întruchiparea răului, spuse scurt Belknap şi se miră singur de ce rostise. Era o expresie pe care o folosea numai rareori, dar alta nu s-ar fi potrivit. Cele două găuri gemene ale ţevilor armei care se holbau la el îi rămăseseră înfipte în minte, la fel ca şi ochii plini de răutate ai lui Lugner însuşi.

— Ce concept! exclamă bărbatul cel înalt încuviinţând din cap. Nu prea mai este la modă zilele acestea, dar iată că se potriveşte! Ne considerăm prea sofisticaţi ca să vorbim despre întruchiparea răului. Totul trebuie să fie analizat ca produs al unor împrejurări şi forţe sociale, psihologice sau istorice. Iar, în momentul în care faci acest lucru, răul iese din discuţie, aşa e?

Rinehart îl conduse pe tânăr într-un pasaj subteran care făcea legătura între două părţi ale unei pieţe despărţite în două de o autostradă.

— Ne place să ne prefacem că nu vorbim despre Rău, pentru că am depăşit deja acest concept. Mă întreb dacă este aşa. Bănuiesc că însăşi motivaţia este profund primitivă. Ca în cazul idolatrilor tribali de fetişuri din vremurile străvechi şi noi ne imaginăm că, dacă nu rostim cuvântul, lucrul la care se referă acesta va dispărea.

— E vorba despre chipul lui, mormăi Belknap.

— Un chip pe care numai Helen Keller{1} ar fi putut să-l iubească. Rinehart imită prin mişcări cititul în alfabetul Braille.

— Mă gândeam la felul în care se uită la tine.

— Se uita oricum, corectă Rinehart, subliniind timpul trecut. M-am întâlnit şi eu de câteva ori cu omul ăsta. Era de-a dreptul formidabil. Şi, aşa cum spui, întruchiparea Răului. Ministerul Securităţii Statului din această ţară îi cultivă pe cei de teapa lui Lugner şi prosperă de pe urma lor. Şi este şi asta o formă a Răului. Monumentală şi fără chip.

Rinehart vorbea pe un ton egal, dar nu-şi disimula înfierbântarea din voce. Omul era rece, poate cel mai rece tip pe care îl cunoscuse vreodată Belknap, dar nu era cinic. După un timp, Belknap mai înţelese ceva: fluxul conversaţional al companionului său nu era numai o simplă dorinţă de autoexprimare; era şi o încercare de a-l distrage şi de a-l calma pe tânărul agent operativ ai cărui nervi fuseseră puşi la grea încercare. Pălăvrăgeala lui era un soi de amabilitate.

Douăzeci de minute mai târziu, cei doi – doi muncitori după toate aparenţele – se apropiau de sediul ambasadei, o clădire de marmură în stil Schinkel, acum plină de funingine din cauza poluării. Picături mari de ploaie cădeau intermitent. Un miros familiar de argilă venea dinspre pavaj. Belknap îl invidia pe Rinehart pentru şapca lui. Trei poliţişti est-germani supravegheau ambasada de la postul lor de pe partea cealaltă a străzii, strângându-se în canadienele de nailon şi străduindu-se să-şi menţină ţigările uscate.

Când se apropiară de ambasadă, Rinehart scoase un cârd de plastic de sub salopetă, pe care era un cod şi îl arătă unuia dintre paznicii americani care stăteau la intrare. Acesta dădu rapid din cap, iar cei doi fură lăsaţi să treacă dincolo de gardul consulatului. Belknap simţi alte câteva picături de ploaie care aterizară greoaie, înnegrind asfaltul cu petele lor neregulate. Poarta grea de oţel se închise. Cu numai foarte puţin timp înainte, moartea părea ceva sigur. Acum erau în siguranţă.

— Îmi dau seama că nu ţi-am răspuns încă la prima întrebare, spuse companionul lui cel deşirat.

— Dacă eşti prieten sau duşman?

Belknap încuviinţă din cap.

— Ei bine, hai să fim de acord că suntem prieteni, spuse el într-o izbucnire bruscă de recunoştinţă şi căldură. Pentru că aş avea mare nevoie de mai mulţi prieteni ca tine.

Agentul cel slăbănog îi aruncă o privire prin care îl cântărea cu afecţiune parcă.

— Unul s-ar putea să fie de ajuns, răspunse el zâmbind.

Mai târziu, cu mulţi ani mai târziu, Belknap va avea ocazia să reflecteze cât de mult poate schimba o simplă întâlnire viaţa unui om. O fracţiune de secundă care împarte net firul vieţii omului în ceea ce a fost înainte şi ceea ce urmează după. Dar numai retrospectiv puteai să-ţi dai seama de adevărata valoare a momentului. Acum, mintea lui Belknap era copleşită de gândul apăsător, totuşi banal – astăzi cineva mi-a salvat viaţa – ca şi când această acţiune nu ar fi făcut altceva decât să aducă lucrurile din nou pe făgaşul lor firesc, ca şi când ar mai fi existat o posibilitate de întoarcere înapoi, de revenire la modul în care fuseseră lucrurile. Nu ştia, nu avea de unde să ştie că viaţa lui se schimbase în mod ireversibil. Traiectoria ei se schimbase imperceptibil, dar dramatic.

În momentul în care cei doi păşiră sub copertina maro oliv, care se întindea deasupra intrării în consulat, ploaia răpăia deja pe plasticul ei şi aluneca în şiroaie. Furtuna începuse.