76

— Trebuie să-mi exprim recunoştinţa fierbinte, spuse doctorul Mircescu, pentru umanismul de care aţi dat dovadă. Mama a închis ochii aşa cum şi-a dorit-o, în respectul strămoşeştilor datini, iar eu mă simt cu conştiinţa împăcată şi sentimentul reconfortant că mi-am făcut datoria de fiu.

Se echipase de „puşcărie“, în conformitate cu o viziune foarte personală asupra locurilor: pulover gros cu guler rulat, pantaloni strâmţi cu elastice pentru tălpi, hanorac, o căciuliţă pe care o mototolea între degete nervoase. „Ce sănătos e sky-ul!“

Maiorul rosti convenţional:

— Mă bucur că v-am putut fi de folos. Cum vă simţiţi la noi?

Sensul întrebării, categoric sarcastic, anihilat însă de tonul alb, lipsit de orice insinuare, ca şi expresia nevinovată a lui Cristescu îl derutară pe medic. Răspunse, folosind automat aceleaşi intonaţii convenţionale, de amabilităţi schimbate între doi oameni civilizaţi.

— Bine, mulţumesc.

— Practicaţi de mult yoga?

— De zece ani. Am început exerciţiile – râse urât, fără să vrea urât, dar aşa râdea el – în timpul detenţiunii mele. Unul dintre colegii mei de celulă, un profesor condamnat pentru viol, era un vechi practicant. Sunt o fire nervoasă, neliniştită… Iniţial, am căutat o modalitate de sinucidere. Nu suportam regimul de închisoare, ceasurile se dilatau îngrozitor, o zi dura câte trei. Omul acesta m-a salvat. Deşi mă întreb…

Se întrerupse şi râse scurt.

— Dacă nu v-ar fi ajutat mai mult, lăsându-vă să pieriţi.

— Nu era greu de ghicit. Sunt un ratat, şansele mele, chiar înainte de această…, mă rog, poveste neplăcută cu Dragu, de a fi nu fericit, termenul e mult prea ambiţios, dar măcar mulţumit, se aflau sub zero.

Cristescu îl privi în adâncul ochilor. Îşi înţepa buzele cu vârful creionului, automat.

— V-aţi închipuit că, asasinându-l pe Dragu, şansele dumneavoastră de a vă împăca mai comod cu această existenţă ar fi sporit?

— O rectificare, vă rog. Nu eu l-am asasinat pe Dragu.

„Aha! îşi zise maiorul. O luăm de la capăt, doar că în sens invers. Până mai alaltăieri, au ucis toţi, acum n-a ucis nici unul.“

— Aveţi cumva amabilitatea să-mi explicaţi atunci de ce mi-aţi recitat… balada asasinului Alfred the kid?

Simţea că-şi pierde răbdarea, stăpânirea de sine. Mircescu îl simţi. Declară cu o voce care încerca să îndulcească momentul, aproape conjurând:

— Ştiu, a fost inelegant din partea mea…

Cristescu îşi pocni o palmă peste frunte.

— Inelegant! Dumnezeule! De parcă ar fi vorba că aţi uitat să-mi expediaţi de ziua mea o carte de vizită cu felicitări.

— Vă rog, ascultaţi-mă. Sunt convins că mă veţi înţelege.

— Mi-o doresc din tot sufletul.

— Sunt unicul fiu al unei femei care la vremea ei a fost considerată extraordinară. Splendidă, scăpărător de inteligentă, originală în toate actele vieţii ei, voluntară, aproape tiranică, spirituală. Din nefericire, i-am produs o mare decepţie. Altfel trebuia să arate fiul Laurei Mircescu. N-am să vă înşir adjective, am să vă ofer tipuri: nedomolitul, sălbaticul, pătimaşul Heathcliff al domnişoarei Emily Brontë, iată că totuşi nu mă pot stăpâni, epitetele vin de la sine, Reth Butler, aventurierul gentleman, pe care de cincizeci de ani îl iubesc milioane de femei (am cunoscut cucoane în toată firea, bunici credincioase şi azi aceluiaşi idol), sau temerarul Trandafir Alb. Trebuie să vi-l amintiţi, era acel conte enigmatic, care facilita emigrările familiilor proscrise în timpul Revoluţiei franceze. Un astfel de fiu şi-ar fi dorit, cu un asemenea fiu s-ar fi mândrit. În locul lui, s-a trezit cu un mormoloc anemic, mereu bolnav, fricos până la patologic. Unul dintre acei copii care dau probleme părinţilor până târziu, în adolescenţă. Studios, adevărat, capabil, colecţionar de premii, dar teribila Laura aprecia la un bărbat în primul rând calităţile de virilitate. „Puţin îmi pasă că e academician sau că îl cheamă Edison, dacă nu-i în stare să mă apere de o bandă de derbedei care sar pe mine noaptea în port la Marseille sau Barcelona.“ Făcea aluzie la un incident penibil petrecut în străinătate, pe când se afla cu tata în voiaj de nuntă… Cum n-a fost niciodată o femeie victimă şi, în orice caz, nu dispusă să sufere toată viaţa pentru o situaţie iremediabilă, decepţia ei s-a transformat într-un dispreţ nimicitor. Nu ştiu să-i fi smuls vreodată un singur zâmbet care să nu fi fost acid, plin de maliţiozitate.

„Hm! Până aici se pare că nu minte. Şi romanul concordă cu ceea ce mi s-a relatat pe temă. Deci fiul ar fi ideea traumatizat, copleşit de impunătoarea, strălucitoarea şi nimicitoarea statură a mamei…“

— Fenomen paradoxal, eu am adorat-o toată viaţa. O admiram în taină şi tot în taină îi urmăream fiecare mişcare, fiecare reacţie. În copilărie, şi chiar mai târziu, mi-aş fi dat viaţa – nu, nu! nu exagerez, viaţa – ca s-o pot epata, să-i smulg măcar un surâs de aprobare. Visam fapte eroice, pe potriva vârstei. Să salvez un copil de la înec sau dintr-o casă incendiată, mă vedeam călărind un armăsar sălbatic şi luând obstacolele cele mai primejdioase sub privirile ei uluite şi îngrijorate, devenind campion la cursele de automobile ori făcându-l KO pe Joe Louis.

Se opri uitându-se la maior, care îl asculta rozându-şi unghiile de la ambele degete groase.

— Poate că abuzez de răbdarea dumneavoastră.

— Nu…, nu. Vă rog să continuaţi.

— Dorinţa aceasta de a o epata, de a o surprinde, mi-a rămas toată viaţa. Evident, nu mă mai gândeam la acrobaţii, de fapt, nu mă mai gândeam la nimic, dar dorinţa, în stare latentă, a existat permanent. Odată, împlinisem treizeci de ani, îmi luasem doctoratul şi aveam un raft de bibliotecă plin de comunicări, studii, lucrări publicate, am auzit-o spunând unei mătuşi: „…de la foutaise, ma chère! Criminal să fie şi l-aş respecta mai mult.…“ Când m-am hotărât să-l asasinez pe Dragu, desigur mă gândeam la recuperarea obiectelor mele, dar încercam o satisfacţie sadică, jubilam închipuindu-mi ce figură va face când va afla că l-am ucis.

— I-aţi enunţat dinainte intenţiile dumneavoastră?

— Bineînţeles. Şi tot bineînţeles nu m-a crezut în stare, m-a persiflat în mod sângeros. Dacă prima întâlnire cu dumneavoastră n-ar fi avut loc la noi acasă, v-aş fi făcut o declaraţie cinstită chiar de la început. Aşa, ea auzea ce vorbim. Eram fericit că aude. Citise faire-part-ul din ziar, dar parcă încă se mai îndoia. După ce aţi plecat, mi-a spus o singură vorbă. „De, băiete, se pare că tot ai moştenit ceva vână de la noi, Dumeştii…“

— De… Ciudată satisfacţie să-ţi ştii fiul asasin, şi nu prea comod de explicat acolo sus, că eşti practic autorul moral al celei mai crunte fărădelegi. Să reluăm deci filmul zilei de sâmbătă, din unghi total opus: cel al inocentului!

— De acord, făcu medicul. Tot ce v-am declarat cu ocazia primei noastre întâlniri rămâne valabil până la un anumit punct. Adică în primele ore ale dimineţii am făcut curăţenie, după care am mers la Boteanu pentru slujbă…

Făcu o pauză, îşi duse arătătorul la buze şi, timp de o secundă, maiorul îl avu în faţa ochilor pe băieţelul Alfred cu breton şi fluturaş de catifea la cămăşuţa îndantelată, fragil, îngrijorător, reflexiv.

— După aceea, reluă, m-am dus la Dragu acasă.

Deşi Cristescu ştia că în principiu o depoziţie nu trebuie întreruptă, nu se putu împiedica să constate ironic:

— Aha! Aţi avut deci grijă să obţineţi în prealabil OK-ul divin.

Mircescu trecu peste observaţie.

— Am găsit uşa deschisă…

— Scuzaţi-mă, la ce oră?

— 12. Era ora rendez-vous-ului. Fixat. Când am dat ochi cu cadavrul lui Dragu, am avut un şoc. Câteva clipe, poate minute, nu ştiu exact cât a trecut, am rămas paralizat de groază şi surpriză… Şi iar nu ştiu cum am ajuns în stradă. Am urcat într-un taxi – o şansă! l-am găsit imediat – şi am venit acasă. Restul nu mai interesează.

„Mda, gândi Cristescu. Aceeaşi placă. Mielu, Olguţa, micul Alfred… «Am vrut să-l omor, dar mi-a luat-o altul înainte. Şi când l-am văzut pe ăla cu ţeasta ţăndări, s-o aduni cu pipeta, mi-am amintit că în liceu eram campion la cursa cu obstacole.»”

— N-aţi întâlnit pe nimeni? Mai precis, urcând scările, în apartament sau în secundele vertiginoasei dumneavoastră retrageri?

— Nu!

„Cine minte? Nanu sau ăsta? Ora vizitei lor coincide…“

— Pretindeţi că nu v-aţi recuperat obiectele? Acesta era în fond mobilul esenţial al tentativei dumneavoastră.

— Vă jur! Nu mă mai ţineau puterile.

— Încerc să vă cred. Nu-mi pot explica însă un fenomen. De ce tocmai lucrurile dumneavoastră lipsesc din inventarul actual al victimei?

— Asta n-o mai ştiu. Dacă existau sau nu în casă, nu mi-am putut da seama. Eram prea îngrozit ca să mai înregistrez ceva. Posibil însă, emit o simplă ipoteză, este ca Dragu să le fi înstrăinat la o dată anterioară. Nu contest că era un colecţionar pasionat, dar mai înainte de toate a fost un om de afaceri extrem de iscusit. Sunt încredinţat că s-ar fi despărţit chiar şi de cea mai îndrăgită piesă, dacă ar fi obţinut un beneficiu interesant.

— Ipoteza cade. Asemenea înstrăinări sunt prea importante, indiferent de patrimoniu, pentru a se efectua fără actele şi formalităţile necesare. Ori între hârtiile lui Dragu, un pedant până la patologic în chestiuni care presupun cea mai neînsemnată operaţiune financiară, nu s-a găsit nici un act de vânzare-cumpărare privitor la obiectele respective.

— Ce să vă spun?! Într-adevăr, e curios. S-ar putea ca soţia lui să vă poată oferi vreo informaţie.

— E o soluţie, rosti alb maiorul. Îşi luă inima în dinţi şi improviza: Întâmplarea face însă că există un martor care v-a văzut părăsind apartamentul victimei. Făcu o pauză şi adăugă: Duceaţi un mic sac de voiaj.

Maiorul înregistră un singur semn de tulburare. Mircescu clipi de câteva ori, apoi îşi reluă aerul candid, de om pus pe confesiune şi care nu are nimic de ascuns.

„Pentru un hipernervos şi sensibil – e de-ajuns să-i priveşti mâinile – se stăpâneşte extraordinar de bine. Te pomeneşti că o fi vreo chestie cu yoga…“

— Este o minciună. Deliberată sau nu, dar e o minciună.

Cristescu începu să bată cu pixul în sticla biroului.

— Consideraţi că ar putea fi vorba de o confuzie? Hm, greu de acceptat ipoteza. Dumneavoastră nu sunteţi persoana care poate fi luată drept alta… Şi viceversa.

Ca totdeauna când se făcea vreo aluzie la fizicul lui, medicul roşi violent.

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Eu n-am contestat că am intrat în locuinţa lui Dragu, ci doar că aş fi sustras de-acolo măcar un ac.

— Am reţinut, spuse la fel de calm maiorul. Acelaşi martor, şi de data asta nu trişa, v-a văzut în dimineaţa imediat următoare… Făcu o pauză şi accentuă: În zorii dimineţii imediat următoare, mai precis orele cinci, ducând un bagaj la locuinţa doamnei Lupu, unde aţi zăbovit circa un ceas. Când aţi plecat, ţineaţi amândouă mâinile în buzunare.

Medicul făcu ochii mari, mimând surpriza. Brusc, începu să râdă:

— Mi-am amintit. După cum ştiţi, suntem prieteni vechi, aş zice că o consider ca făcând parte din familie. Pentru mine a fost şi va rămâne totdeauna tanti Melania, de parcă ar fi sora mamei. În măsura posibilităţilor, îi fac mici servicii.

Cristescu, cu degetele încrucişate, se aplecă mult peste masă, arborând o expresie zâmbitoare: „Ce frumos ştii să povesteşti matale!…“

— În dimineaţa respectivă, continuă medicul, i-am dus nişte rufe pe care le dăduse la spălătoreasă.

— În zori, la ora cinci!

— Pachetul îl scosesem în ajun.

— Îmi închipui! Dar nu înţeleg de ce aţi pus ceasul să vă deştepte pentru chestia asta. Ca să fiţi la Melania Lupu la ora cinci, înseamnă că v-aţi trezit la trei jumătate.

— Ştiu că vi se pare bizar. Dumneavoastră sunteţi un bărbat ocupat, cu vremea drămuită şi riguros compartimentată, cu o destinaţie exactă a ceasurilor. La ora 16 mănânc, la 20 deschid o carte, noaptea s-a inventat ca să dormi. Pentru oameni ca mine, însă, regulile acestea nu mai există. Dacă am chef, mănânc la trei dimineaţa, dorm toată ziua sau mă plimb la miezul nopţii. Iar programul doamnei Lupu e la fel de dezordonat, fistichiu chiar.

„Ce-i drept, aici nu se înşeală…“

Maiorul îşi sprijini coatele de birou şi începu să-şi bată vârful degetelor într-o mişcare ritmică.

— Vedeţi, domnule doctor, situaţia dumneavoastră se prezintă în momentul de faţă în culori nu tocmai înviorătoare. Sunteţi suspectat de crimă şi, în plus, v-aţi făcut vinovat de furt din avutul particular.

— Prin absurd, replică Mircescu, chiar dacă aş avea de dat cont în faţa instanţei pentru această a doua învinuire, voi beneficia de circumstanţe atenuante. Mi-am recuperat propriile obiecte, pe care un terţ le-a obţinut prin fraudă.

— Fraudă din punctul dumneavoastră de vedere. Actul încheiat la vremea respectivă de către doamna Mircescu este perfect legal. Ca o curiozitate juridică dacă vreţi, chiar dacă obiectele în cauză s-ar fi aflat doar în depozitul inginerului Dragu, iar dumneavoastră le-aţi fi recuperat în absenţa şi fără ştiinţa sa, fapta păstrează aceeaşi calificare: furt.

— Într-adevăr, o subtilitate care mi-a scăpat. Oricum ar sta lucrurile, nu eu sunt autorul furtului. În ceea ce priveşte acuzaţia de crimă, mi se pare ridicolă.

— Vă felicit dacă vă vine să râdeţi. Nu vă ascund că, în momentul de faţă, ocupaţi pe lista suspecţilor locul întâi.

Mircescu încercă să pară amuzat:

— Deci mai am colegi. Asta-i perfect, nu mi-a plăcut niciodată să mă simt singur. Sunt şi ei reţinuţi?

Maiorul se încordă. Întrebarea era puţin comună. Nu te interesează soarta altora decât în măsura în care aceasta poate influenţa propria-ţi situaţie. Îi veni să-şi pocnească o palmă peste frunte: „Tâmpitule!“ Greşise din start considerând neîndoioasă o anumită stare, de fapt, aparentă. Şi anume că… Întrebarea se precipită, se rostogoli singură:

— Cine e complicele dumneavoastră, domnule Mircescu?