39

Când burghiul soneriei străpunse liniştea întunericului, Melania Lupu crezu că visează. Se întoarse pe partea cealaltă, dar trilul insistent o făcu în cele din urmă să deschidă ochii. Mirciulică, trezit şi el din somn, îşi ridică în semn de întrebare coada, apoi o luă în galop spre bucătărie, adulmecând după micul dejun.

În drum spre vestibul, Melania se uită la ceas. Cinci fără zece.

„Probabil s-a inundat iar baia la Georgeşti… Din câte ştiu însă am închis toate robinetele…“

Se uită prin vizor şi, la început, nu recunoscu figura trasă a doctorului Mircescu. Căciuliţa de astrahan brumăriu era trasă mult, acoperindu-i sprâncenele şi jumătate din urechi.

— Eu sunt, tanti Melania, Alfred!

Bătrâna descuie, înfiorându-se de aerul rece.

— Doamne sfinte, Alfred! Ai rămas un original. Ştii, dacă mă gândesc bine, n-am primit nici o vizită în viaţa mea la cinci dimineaţa… Dar acolo ce ai? Pleci în voiaj?

Se uita curioasă la un sac de călătorie pe care Mircescu, după ce se dezbrăcase în antreu, îl adusese în casă.

— Hai, stai jos… Ce s-a întâmplat? Nu pari în apele tale…

„Dar a părut vreodată? Bietul de el, nu s-a simţit niciodată bine în propria-i piele. Destul de incomod…“

Doctorul Mircescu îşi trecu instinctiv degetele peste obraz. Era vizibil tulburat, întreaga lui făptură, stăpânită de nervozitate, făcea impresia că vibrează.

— Te rog să mă ierţi… Ar fi trebuit să-ţi dau măcar un telefon, dar n-am vrut să sun de la noi… Iar pe stradă n-am găsit nici unul care să funcţioneze.

— Laura e bine?

— Da… Doarme… Nu te superi că am îndrăznit…

— Să lăsăm formalităţile! Eu sunt o femeie în vârstă care nu prea are ce face cu timpul ei, aşa că nimeni, niciodată, nu mă poate deranja.

Mircescu îi sărută recunoscător mâna. Orice gentileţe, indiferent de persoana care i-o dăruia, îl emoţiona până la lacrimi.

— Ştiam că ai să mă înţelegi.

— Dar bineînţeles, dragul meu. Stai să-ţi dau un păhăruţ de coniac. Atât cât să te încălzeşti… Cred că am să-i ofer unul şi lui Mirciulică. Îi stimulează dispoziţia…

— Mirciulică? făcu amuzat medicul. Mai trăieşte? Îl ştiu de o sută de ani.

Bătrâna îl privi contrariată:

— N-are decât şapte ani şi jumătate. Îl confunzi însă, probabil, cu Mircea cel Bătrân.

Medicul se uită la ea visător. Rămăsese aceeaşi persoană încântătoare care-i punea funde în păr şi-l îndopa cu marţipane. Alfred, cu un apetit în genere dificil, detesta acadelele acelea colorate – piersici, cireşe, mere, roşcove – dintr-o pastă condensată, prea dulce. Le înghiţea însă ca să-i facă plăcere, ca să-i simtă apoi degetele răcoroase pe fruntea totdeauna prea încinsă. Desigur, fusese totdeauna puţin caraghioasă, dar îi stătea bine, naivităţile de Scufiţă Roşie emoţionau. Emana mai cu seamă o atmosferă specială, de „alt secol“, cu preocupări absurde dar graţioase, cu dantele la care se pigulea un cincinal. Oamenii aveau vreme şi stresul nu se inventase încă, iar prin urechea uriaşă a gramafonului se adresau cu accente sfâşietoare rochiilor de muselină şi vestoanelor din mătase brută Adelina Patti, Melba, Batistini, Kurz…

— La ce te gândeşti, Alfred?

— La tine, tanti Melania.

— O, roşi bătrâna, nu cred că merit să-mi acorzi atâta importanţă. La vârsta ta ar trebui să te preocupe persoane tinere şi fermecătoare.

Mircescu dădu din mână cu gestul omului care a încetat de mult să se gândească la problema respectivă. Apoi, constată deodată că se simţea neaşteptat de bine, liniştit, reconfortat. Aici, în ambianţa dulce, caracteristică oricărui interior, fie şi o cameră de hotel, locuit şi dichisit de Melania, simţi cum temerile i se risipeau şi o undă de optimism îi îmbujoră cugetul.

„Da, totul se va termina cu bine. Presimt că aşa se va întâmpla. În definitiv, am rezolvat ce a fost mai greu.”

Melania, care nu-l slăbea din priviri, constată surâzând:

— Ai prins puţină culoare în obraji. Am susţinut totdeauna că un păhăruţ înghiţit dimineaţa pe stomacul gol e un stimulent inegalabil. Şi acum spune-mi, dragul meu, despre ce este vorba… E chiar atât de greu?

Părea atât de neajutorat, de fragil, de vulnerabil, încât Melania se aplecă şi îi strânse mâna spontan.

— Hai, copilul meu! Nu poate fi chiar atât de greu.

— Greu? Nu…, nu greu. Arătă cu bărbia spre sacul de voiaj: Aş vrea, adică te rog dacă poţi să-mi păstrezi o vreme câteva obiecte.

Melania se interesă naivă:

— Demenajaţi?

— A, nu, nu-i vorba despre asta. Unde să ne mutăm?… Dar, găsite la mine, ar putea trezi suspiciuni.

Ochii bătrânei sclipiră.

„Fii atentă, fetiţa mea, devine interesant… Îţi dai seama că în sacul acela nu se află două crătiţi şi o pompă de desfundat chiuveta. Şi poţi pune pariu pe un kilogram de jeleuri că pe domnul maior Cristescu l-ar interesa straşnic să audă ce are Alfred de spus…”

Încurcându-se în cuvinte, doctorul Mircescu se aplecă brusc şi deschise fermoarul sacului. Scoase obiectele unul câte unul şi le întinse pe covor. Melania, care se aştepta oricum la ceva năzdrăvan, măcar o pereche de porumbei, un crocodil sau ceva în genul ăsta, rămase cu ochii căscaţi de surpriză.

— Le recunoşti? întrebă Alfred. Era speriat şi, în acelaşi timp, încântat de sine: „Uite de ce-am fost în stare…“

Melania dezmierdă marginile icoanei din secolul al XI-lea. Un sfânt „papistaş“. Părea bolnav, dar nu din cauza celor nouă secole ce trecuseră peste el. Fusese de la început bolnav, chiar în tinereţile de mult mântuite. Tuberculoză, poate anemie pernicioasă.

— Cum îl cheamă pe dumnealui?

Alfred se miră:

— Ce, nu-l ţii minte? E celebrul nostru Sfânt Martin.

— Sigur că-l ţin minte, dar nu i-am ştiut niciodată numele. Nu cred însă că ar putea fi vorba de Sfântul Martin. Din câte îmi amintesc eu, acela a fost un oştean voinic care şi-a spintecat mantaua în două pentru a dărui jumătate unui sărman căruia îi clănţăneau oasele de frig. Văd şi acum poza din cartea de istorie. Întâmplarea s-a petrecut pe un pod.

Puse icoana alături de celelalte obiecte. Le ştia pe toate, cum să nu le ştie, doar ani de zile le admirase în casa avocatului Mircescu! Uite şi Picasso-ul, una dintre marile lui achiziţii, desenul lui Lautrec, cristelniţa.

Se interesă şoptind:

— Cum ai reuşit să le capeţi înapoi?

— Prin perseverenţă şi un pic de noroc.

Se înfierbântase, şi bătrâna se gândi că era aproape frumos. Înflăcărarea îi vopsea chipul cu lumină, părea de douăzeci de ani, avea ceva din tinerii lui Rafael, făcând bineînţeles abstracţie de trup.

— Auzi, tanti Melania! Ştii cu cât s-a vândut acum, în noiembrie, un Corot la licitaţia muzeului Privat Getty de Malibu? Cu – silabisi – treizeci şi trei de milioane de franci noi! Am văzut pânza în catalog, Femeia cu mandolină. Aşa, nu pare cine ştie ce… Îţi dai seama ce avere am aici? Picasso are aceeaşi cotă.

Melania îl privi, compătimitoare.

— Şi ce-ai de gând să faci cu averea, copilul meu?

Glasul medicului se năpusti. Răbufneau acum toate dorurile ascunse, toate umilinţele îndurate de la oameni, de la viaţă, şi despre care îşi închipuia că va putea să le înfrângă, să le uite aprinzând havane cu bancnote de o sută de dolari.

— Vreau să trăiesc! În sfârşit, să trăiesc!

Melania zâmbi cu tristeţe:

— Dragul meu, nu banii te învaţă să trăieşti. Te civilizează, sunt de acord, îţi deschid perspective neaşteptate, dar, ca să ştii să trăieşti, trebuie să te naşti cu talentul ăsta. Laura a ştiut… A ştiut şi când a sărăcit…

— Iar eu n-am să ştiu niciodată, asta vrei să spui.

— Dragul meu, mie nu-mi place să fiu dezagreabilă. Mi-e teamă să nu încerci încă o decepţie. Poate cea mai mare… Aveam cândva o prietenă, o femeie foarte fină. Când s-au schimbat vremurile, a fost obligată să muncească din greu. Ceva foarte ingrat, la un birou de mesagerii. Venea frântă acasă, uneori târziu, după ce se lăsa întunericul. Aşa am întâlnit-o într-o noapte geroasă de ianuarie, pe la zece. Am schimbat câteva vorbe, dar mi-am dat imediat seama că era fericită. Acasă – o garsonieră modestă – o aştepta o cadă fierbinte, pregătită de bărbatu-său, şi o sticlă de vin ieftin, pe care voia să-l fiarbă cu zahăr şi scorţişoară. Aveau să-l bea împreună ascultând programul de muzică de dans de la difuzor, căci radioul îl vânduseră de mult.

Făcu o pauză şi reluă pe acelaşi ton al gândurilor ce caută mult îndărăt, peste ani:

— Am mai avut o prietenă, Mica Duma. Ce n-avea femeia asta? Rolls, riviere de briliante, una din cele mai somptuoase case din Bucureşti, o armată de slugi… S-a sinucis la treizeci de ani. Se plictisea…

Mircescu ridică din umeri:

— Prefer să mă plictisesc cu bani decât fără. Oricum, sunt dator să încerc.

— Şi cum vezi tu practic problema?

— Voi face tot posibilul să scot marfa peste graniţă. Asta-i de la sine înţeles.

— Cum?

Doctorul avu o scurtă ezitare:

— Am să mă gândesc. Există totdeauna o soluţie.

„Poţi fi convinsă că a şi găsit-o, draga mea. Nu sunt însă la fel de convinsă că e şi convertibilă în fapt… Ingeniozitatea n-a fost partea cea mai tare a Mirceştilor…“

Se mulţumi doar să constate:

— Ştii, lucrurile astea nu sunt deloc simple. Şi nu-i de ajuns să găseşti un singur truc. Repetiţia, sistemul trădează. Ai patru obiecte – deci ai nevoie de patru găselniţe.

— Poate mă ajuţi tu, râse medicul. Ai totdeauna idei.

— Aşa susţine Laura, neuitând să adauge că, totdeauna, cretine. Câtă vreme crezi că va trebui să păstrezi lucrurile la mine?

— O lună, poate două, poate trei… Depinde de mai mulţi factori. Adăugă nesigur: Primeşti? Nu-ţi ascund că, dacă nu eşti de acord, mă pui în mare încurcătură. Totală. N-am prieteni, n-am… de fapt, n-am pe nimeni. Eşti singura persoană pe lume în care am încredere. Mai mult decât în mama.

— Ştiu, dragul meu…

Se ridică şi, luându-l pe Mirciulică în braţe, începu să se plimbe.

„O ocazie nebănuită, draga mea… În nici un caz nu trebuie să-i dai cu piciorul. Aşa ceva nu se naşte la orice colţ de uliţă.“

Mircescu o urmărea concentrat. Era o realitate! Dacă bătrâna refuza depozitul, nu-i rămânea decât o singură soluţie, şi aceea riscantă. Să predea pentru o vreme sacul la un birou de bagaje. Dar cât ţi-l ţin ăia acolo, fără să intre la idei?…

Întrebarea neaşteptată a bătrânei îl pocni în moalele capului:

— Te rog să fii sincer, Alfred!… Tu l-ai omorât pe inginerul Dragu?

Mircescu, după un moment de stupoare, îşi coborî privirea:

— Nu.