31

Când Cristescu îşi manifestă dorinţa de a sta de vorbă cu Nanu, proprietăreasa, cucoana Lucreţia, desenă o figură atât de uluită, încât maiorul începu să râdă:

— Nu înţeleg ce vă surprinde.

— Stă la mine de doi ani. Sunteţi prima persoană care-l caută acasă sau la telefon. Aşa ins… orfan, n-am pomenit. Dar poftiţi… Poftiţi în casă!

Din obişnuinţă, Cristescu îşi roti ochii în jurul odăii. Amestec de mobile vechi şi noi, clasicul garderob cu oglindă – de zestre –, garnitura de 8500 „recamier“ cu fotolii, obiecte multe, mărunte, presărate peste tot. Închipuindu-şi că maiorul se uită la fotografia înrămată în plastic de pe televizor – un bărbat tip victimă cu o mustaţă bătăioasă în contrast aproape iar cu privirea de rumegător blajin –, cucoana Lucreţia zise:

— Răposatul… A fost grefier patruzeci şi cinci de ani la raionul Tudor Vladimirescu. De… Am făcut şi noi ce-am putut.

Cristescu sesiză substratul afirmaţiei, mustind de o satisfacţie domestică, emoţionantă în cumsecădenia ei.

— E foarte frumos…

— Ce-am putut… Un singur salariu, că al meu m-a ţinut acasă. Avem şi o fată, măritată bine, după un doctor… Luaţi o dulceaţă?

Amuzat – proprietăreasa îl trata ca pe un musafir personal – Cristescu refuză amabil, arătându-se presat de timp.

— Da… sigur… Cum să nu? Bătu într-o uşă cu furnirul cam scorojit. Domnu’ Octavian! Domnu’ Nanu!… Ai oaspeţi.

Rămase cu gâtul întins şi urechea la pândă, până se auzi mişcare dincolo. Uşa se deschise brusc şi apăru un cap ciufulit, cu privire de strigoi.

— Mă iertaţi un minut, spuse după ce Cristescu se legitimă. Mă schimb şi…

Chipul cucoanei Lucreţia căpătă o expresie conspirativă, „bârfă la portiţă“, şi şopti precipitat:

— Curios om. Cumsecade, cinstit, dar mut plătică. Zace toată ziua în iatac cu ochii pe pereţi. Are vreun necaz, oare?

— Nu, surâse Cristescu… Am venit pentru câteva informaţii.

Nanu se ivi în prag şi cucoana Lucreţia se oferi gentilă:

— Puteţi rămâne aici, că-i mai cald. Eu tot am treabă în curte.

— Da, făcu Nanu repede, e preferabil.

„Pesemne, îşi zise Cristescu măsurându-l, dincolo mizeria e crâncenă. A apucat cel mult să arunce o cuvertură peste aşternut…“

Toată înfăţişarea lui Nanu trăda dezinteres, o silă de propria-i persoană şi tot ce-l înconjura. „Uite unul despre care, dacă auzi că s-a sinucis, exclami: era de aşteptat!“

Figura cu trăsături nesigure, stinse, de blond trecut de prima tinereţe, era aceea a unui bărbat ce-şi închipuie despre el că nu există deziluzie pe care să n-o fi cunoscut. Hainele ponosite aveau nevoie de perie, gulerul şi reverele erau plouate cu mătreaţă. Costumul părea intrat la apă – de ce toţi indivizii al căror interes pentru femei oscilează spre zero au pantalonii prea scurţi, în vreme ce centura le ajunge la subsuori? —, cămaşa verzuie era dubioasă.

— Ştiu de ce-aţi venit la mine, spuse brusc Nanu.

Cristescu îl privi surprins. Nu pentru că Nanu intuise motivul vizitei, ci pentru că făcuse prima mişcare. Şi-l închipuise mai degrabă circumspect, un ins care nu-şi dezvăluia imediat artileria, aşteaptă să fie atacat.

— De ce? întrebă Cristescu negăsind o replică mai bună.

— A murit Dragu şi probabil mă socotiţi unul dintre suspecţi.

— O afirmaţie interesantă, aprecie maiorul. Avem de-a face cu suspecţi doar în materie de crimă. Cine v-a informat că inginerul Dragu a fost asasinat?

Nanu râse. Un râs strâmb, cu buze chinuite. Deşi avea o dantură corectă, râsul îl urâţea.

— Lucruri din astea se află totdeauna, domnule maior.

— Doar când este vorba despre un cap de afiş sau faci parte din cercul mai îngust ori mai larg al victimei.

— Să zicem că pe mine m-a interesat în mod special persoana lui Dragu şi i-am urmărit în permanenţă evoluţia. Pe urmă, formula din faire-part e concludentă: tragica moarte. Nu tragic accident – maşină, avion etc. —, nu fulgerătoare – infarct, nu după o lungă şi grea suferinţă – boală incurabilă.

— Aproape logic, aprecie maiorul. Deci urmăreaţi îndeaproape existenţa inginerului Dragu. Înseamnă că persoana care mi-a sugerat să discut cu dumneavoastră era bine informată.

— Pot să vă întreb despre cine-i vorba?

Cristescu desluşi în ochii lui Nanu un interes atât de viu, încât deveni curios. Ce-l mai putea oare zgâlţâi pe acest dezabuzat, ce-l putea scoate din indiferenţa totală faţă de o viaţă lipsită de orice mugur de nădejde?

— Nu vă pot da un nume, căci nu mă aflu în posesia lui. Mi-a telefonat la birou o femeie care a ţinut să rămână anonimă.

— O femeie, repetă Nanu. Da… da…

— Presupun că vă gândiţi la cineva anume.

Octavian Nanu avu o scurtă ezitare. Ridică brusc din umeri: „nu mai am nimic de pierdut“.

— Cred că ştiu cine v-a sunat. Fosta mea logodnică, Cecilia Bratu. Mă rog, acum doamna colonel Vintilă.

„Aha! îşi închipui maiorul că sesizează despre ce-i vorba. Probabil încă una dintre istoriile acelea în trei ale lui Dragu: el – raiul, iubita disputată şi Nanu, logodnicul păcălit şi abandonat.

— Vă detestă chiar atât de mult?

— Poate că a făcut-o din spirit de justiţie, rânji Nanu, din responsabilă echitate cetăţenească. Suntem datori să dăm tot concursul nostru autorităţilor.

Maiorul – nu trebuia să îmbătrâneşti în miliţie ca să cunoşti mentalitatea generalizată în legătură cu „turnătorii“ – trecu peste observaţie.

— Bineînţeles, este vorba despre o simplă impresie, dar nu cred că doamna în cauză m-a căutat dintr-un puseu justiţiar.

— Nici eu nu cred, râse Nanu.

— Dragu a fost pricina despărţirii dumneavoastră?

— Indirect, da…

— L-a… iubit?

Nanu avu un gest de imensă osteneală.

— Toate îl iubeau… Ce importanţă mai are? Un lucru sigur. N-au trăit împreună. Completă cu greutate: El n-a vrut-o.

Maiorul nu comentă. Era limpede că pe Nanu, în ciuda blazării, întâmplările acelea vechi încă îl căzneau.

— Poate aş fi iertat-o… Ce caraghios! Să ierţi pe cineva că nu te iubeşte… În mentalitatea mea neroadă, mentalitatea tuturor bărbaţilor, esenţial mi se părea că nu-i aparţinuse. Gândire sălbatică, necivilizată. Uneori o strângere de mână conţine mai mult adulter decât o săptămână petrecută la Mamaia în aceeaşi odaie de hotel. Nu credeţi?

— Vă mărturisesc, se eschivă maiorul, că n-am reflectat asupra fenomenului. Personal, în probleme afective nu cred în sentinţe şi reţetare. Cuvântul decisiv îl are structura individului. În consecinţă, de ce v-aţi despărţit?

— Ea a plecat. După ce m-au dat afară din slujbă.

— Care a fost motivul concedierii?

— Dosarul meu e acolo, la întreprindere… Mi-e silă să mă mai gândesc… Toate au rămas departe, chestiunea carierei ratate nu mă mai atinge. Dacă vă interesează însă diabolismul unei persoane, canibalismul cu care un individ îl poate distruge pe altul şi ştiţi să citiţi printre rânduri, merită să răsfoiţi dosarul. E opera integrală a inginerului Dragu. Râse sardonic: „Dragul nostru domn Dragu…“

„Da, îşi zise Cristescu, cred că într-adevăr merită studiat.“

— Iau drept exact ceea ce-mi spuneţi dumneavoastră. Cecilia cunoştea situaţia reală?

— Cea pictată de Dragu. Nici măcar nu m-a lăsat să mă explic, să argumentez. Avea încredere oarbă, tâmpită în tot ce spunea, făcea şi afişa Dragu. Iar pe mine m-a suspectat în permanenţă de invidie. Ce minte obtuză! Doamne, Dumnezeule!… Nu vă supăraţi! Aveţi cumva o ţigară?

Maiorul îi întinse prompt pachetul. Spre deosebire de alţi fumători îl desfăcea complet, nu doar la un colţ, umplându-şi buzunarele cu tutun. Nevastă-sa făcea de fiecare dată scandal. La spălat, toate rufele căpătau un miros de „mahorcă“.

— Invidios! De ce dracu’ să fiu invidios? Pe un chip de gigolo 1980 şi o pereche de pantaloni bine călcaţi? Pe un cap găunos – ce preocupări şi veleităţi! – pe o inteligenţă de escroc? Mi-e indiferent ce gândiţi despre mine, dar am fost un bun profesionist, cu cel puţin opt capete şi cinci biblioteci de specialitate peste Dragu. Omul ăsta n-a deschis o carte tehnică de când a isprăvit facultatea, lucrarea de stat i-au făcut-o alţii… În sfârşit… Scuzaţi-mă, am obosit…

Arăta într-adevăr livid, umerii i se pleoştiseră.

— Nu vă reţin. Bineînţeles, despre lucrurile acestea vom mai discuta. Punctaţi-mi doar, vă rog, în mare, cum v-aţi petrecut ziua de sâmbălă.

Nanu îşi apăsă pleoapele cu mâna. Cristescu avu impresia acută că ard.

— Nu vă mai osteniţi, domnule maior. Eu l-am ucis pe Dragu.