48

— Un cocoş arţăgos! Îmi place… Ştii, e o chestie de opoziţie. Nu-mi plac persoanele care acceptă necondiţionat orice, fără să se îndârjească. Nu trebuie să fii supărat, Mirciulică. A trecut printr-o grea încercare, şi-acum e firesc să se răzvrătească.

La fiecare cucurigu, motanul tresărea şi ciulea urechile.

Melania, cu spatele spre Mirciulică, gusta delicat dintr-un bol cu lapte de pasăre.

„Hotărât, azi nu te poţi bizui pe el. E mai ţepos decât însuşi domnul Vlad Ţepeş – apropo, cred că dumnealui a inventat clisma – şi mai ermetic decât un sfinx. Pe sfincşi i-a inventat un surdomut, poţi să mă crezi pe cuvânt, Melanie. Dar nu despre asta e vorba acum…“

Se îndreptă spre oglindă. Când nu se simţea în formă, nu aprindea lumina, iar în timpul zilei trăgea draperiile.

„Nu pentru că te-ai confunda cu Elisabeta Angliei, fetiţa mea. Regina era slută, fecioară şi de sânge nobil. Ori tu, Melanie, prezinţi mici diferenţe. Bunica ta e din Mizil – ai auzit de conţi de Mizilisburg? – slută n-ai fost niciodată, iar fecioară foarte puţin, căci n-ai avut timp. Dacă eviţi oglinda sau lumina prea indiscretă, este pentru că nu are sens să te indispui azi când arăţi ca o ciupercă şifonată, tu ştiind foarte bine că mâine, după un somn reconfortant, vei fi proaspătă ca o brânduşă de pădure… Atenţie, draga mea! Devii din nou încrezută şi mai cochetă decât i se cuvine unei doamne…“

Oglinda îi întoarse chipul de toate zilele. Vag ofilit în contururi, dar mereu proaspăt colorat, cu flori roz în pomeţi şi albastre în privire. Surâsul fermecător il putea invidia şi o fată de douăzeci de ani.

Îşi trecu mâinile prin părul buclat de culoarea levănţicii – eau d’argent – şi băgă de seamă că piatra inelului începuse să joace. Era un ametist prins în două gheare, briliante mici, pe care-l cumpărase cu vreo douăzeci de ani în urmă.

„Furia zodiacului, ţii minte, Melanie? Tu eşti născută în martie, iar piatra Berbecului e ametistul… Colonelul s-a enervat. Dacă tot vrei să-ţi cumperi un inel, barem să-ţi fi luat ceva ca lumea, nu un mărţisoraş vineţiu… Nu putea suporta loboda şi de aceea nu făceai borş rusesc decât când dumnealui pleca la manevre…“

După câteva ture prin casă, Melania se aşeză în fotoliu. Blocă telefonul şi ascultă câteva secunde tonul şi păcăniturile receptorului scos din furcă. Zgomotul o enerva şi puse o pernă deasupra.

— Da, Melanie, acum ai toate condiţiile să reflectezi în linişte. Spune-mi sincer, dar sincer de tot, ştii, ca între noi două! Ce ai de gând să faci cu lucrurile lui Alfred şi, în consecinţă, cum vrei să procedezi faţă de domnul maior Cristescu? Nu uita, el te consideră prietena lui şi nu cunosc nimic mai frumos pe lume decât camaraderia. Ai de gând să-l dezamăgeşti?

Tăcu o vreme cu ochii aţintiţi asupra peisajului lui Picasso, fără să priceapă mare lucru. Ea una prefera pictura academică – se dădea în vânt după Corot – şi regretase totdeauna că nu-l putuse admira la el acasă. Nu fusese niciodată în Franţa, căci…

— Înainte de război, amânam de pe un an pe altul. Colonelul nu era ceea ce aş numi eu un voiajor şi, mai ales, nu-i plăcea să iasă dintr-o viaţă cu program cazon. Orice schimbare, nu mai zic fantezie sau capriciu, îl speria. După aceea, a venit o perioadă… anti-turistică. Chiar o călătorie în Bulgaria părea o utopie… Iar acum… Acum n-ai bani, draga mea. Aud că cel mai modest hotel la Paris costă douăzeci de franci pe noapte, ceea ce reprezintă cu mult peste posibilităţile tale. Nu, hotărât, scoate-ţi ideile astea din cap!

Îşi privi câteva clipe mâinile pe o parte şi pe alta şi ridică brusc capul burzuluită.

— Adică de ce ţi le-ai scoate din cap? Ştii, Melanie, uneori modestia ta mă irită. Ba ai să te duci la Paris şi chiar la vară!

Privirea îi căzu din nou asupra pânzei lui Picasso, dar în faţa ochilor avea o altă imagine. Un peisaj delicios.

— Corot, evident – reprezentând o felie de pădure. O pădure de menuet… Bois de Boulogne sau poate crângul de la Chantilly… Simţea pe piele soarele cald, pe obraji adierea răcoroasă a copacilor graţioşi, în nări arome dulci.

— Spune-mi, Melanie! Ai de gând să scoţi pânza din casă? Şi vorbeşte te rog mai încet, ştii cât de indiscret e Mirciulică.. Mă priveşte ce-am să fac. Şi cu domnul maior Cristescu cum rămâne? Sper că n-ai de gând să-ţi spun. Ăsta e secretul meu. Şi-acum, noapte bună. Am obosit de atâta pălăvrăgeală.

Se băgă în pat şi, peste câteva minute, stinse lumina.