72

— Cine?!

— Mioara Georgescu… Soţia lui domnu’ Dolga.

— Aha! pricepu Cristescu şi mută reflex receptorul la urechea cealaltă.

Gestul revenea frecvent în ultima vreme, dar maiorul abia acum – de ce tocmai acum, stând de vorbă cu gâsca asta? – băgă de seamă. Se întrebă dacă nu-i un act instinctiv. „Oare nu mai aud cu urechea dreaptă la fel de bine? Trebuie să verific…“ Era simplu. N-avea decât să asculte ceasul brăţară cu o ureche, apoi cu cealaltă. Diferenţa, cât de sensibilă, se sesiza imediat.

— Cu ce vă pot fi de folos?

— Cu nimic, făcu simplu femeia, ignorând convenienţa şi imaginându-şi probabil că maiorul i se pune la dispoziţie pentru o cumpărătură oarecare sau alt serviciu domestic. Voiam să vă spun… Ştiţi, am vorbit şi cu madam Tanţi, vecina mea de la doi…

„Dumnezeule! oftă în gând Cristescu. E atât de perfect imbecilă, încât îţi vine să crezi că joacă teatru.“

— E o femeie foarte cumsecade şi cultă.

— Da, doamnă, mi-aţi descris-o şi rândul trecut. Am reţinut.

— Şi tocmai discutam. Dumneaei m-a sfătuit să vă deranjez… Domnul Dolga avea obiceiul să vorbească noaptea în somn. La început parcă mi-era frică, pe urmă m-am obişnuit… Odată a zis aşa! „Ai să mi-o plăteşti…“ M-am speriat. Zic: „Eu?“ Zice: „Da, tu, Cristeo…“ Asta am vrut să vă spun.

— S-a întâmplat de mult?

— De Moş Nicolae… Ţin minte, că pe mama o cheamă Niculina.

„Mda… E o corelaţie…”

— Îmi pare bine că m-aţi sunat. Comunicarea-i interesantă. Vă mulţumesc foarte mult.

— Pentru puţin.