43

— Auzi, Mirciulică?

Motanul n-auzea, dar Melania nu se sinchisi. Se simţea excelent, ca în toate dimineţile reci, cu cer fumuriu. Din punct de vedere al constituţiei fizice, predilecţia pentru anotimpul rece n-avea justificare. Fusese toată viaţa subţire, iar transpiraţia abundentă, blestemul persoanelor corpolente, îi era un fenomen necunoscut. Şi totuşi, nimic n-o înviora mai mult decât o dimineaţă rece, „ştii, draga mea, acidulată ca o şampanie bine frapată“, o zi cu aromă de tufănele, umbrele ude şi şoşoni de cauciuc. „Chiar! De ce-or fi renunţat cucoanele la şoşoni? Mi se pare cu mult mai elegant să te duci într-o vizită şi să-i scoţi în vestibul, rămânând într-un escarpen elegant, decât să tropăi în cizme de infenterist sau – oroare! – să te descalţi şi să intri în ciorapi…“

— M-asculţi, dragul meu? Consider că nu e tocmai prudent să păstrăm în casă obiectele aduse de Alfred. Ce spui tu?… Hoţi? Vezi, nu la aspectul ăsta mă refeream. N-am fost în viaţa mea o nababă, aşa că n-am încercat teama că aş putea fi jefuită… Tu însă eşti mai circumspect. Ştiu, de când ţi-a furat parizerul domnul Ionescu de la trei, căruia nu-i place să stea la coadă. Mă gândeam la domnul maior Cristescu…

Se apropie tiptil, în vârful picioarelor, de fereastră, de parcă în propria-i locuinţă i-ar fi fost frică să nu fie surprinsă de cineva. Dădu la o parte un colţ de perdea. Iubea peisajul familiar al străzilor din ce în ce mai puţine în Bucureşti, cu blocuri vechi, de trei-patru etaje, ocolite de circulaţie şi deci aproape pustii, unde oamenii se cunoşteau între ei măcar după figură, străzi care îşi păstraseră fizionomia iniţială, îţi dădeau impresia că timpul a rămas pe loc.

În momentele ei de dispoziţie meditativă, Melania se simţea emoţionată închipuindu-şi multitudinea de întâmplări consumate între acele ziduri vreme de patru sau cinci decenii. În acelaşi perimetru evoluase de pildă un magistrat celibatar, cu tabieturi, baston şi Universul în buzunarul de la veston, mai târziu un cuplu – el miliţian, ea tramvaistă –, amândoi tineri şi gălăgioşi, apoi o domnişoară bătrână, fără prieteni, cu părul prea lung şi rochii prea scurte, pe urmă din nou un cuplu de soţi în vârstă; seara se puneau la mare ţinută (el într-un smoking care cunoscuse şi zile mai bune, ea în rochie decoltată) şi se îmbătau la ei acasă cu vin de 14:50.

La fel când era silită să se ducă la cimitir (ziua morţilor, parastasele colonelului, ori înmormântări unde prezenţa e obligatorie şi care se transformau în reuniuni deosebit de agreabile ale foştilor prieteni, avându-se doar decenţa să nu se pună muzică), Melania încerca un sentiment asemănător. N-o impresiona imaginea pumnului de oase zăcând în fund de gropniţă, ci feliile de viaţă zăticnite sub lespezile de marmură; emoţii, sentimente, diplome, examene, ambiţii legitime ori deşarte, procese istovitoare, prima scrisoare de dragoste, patimi mistuitoare, poeziile închinate celui mai frumos nas din lume, satisfacţia dormitorului cumpărat în rate, vacanţe splendid colorate, la mare, nervii făcuţi de servitoare, divorţuri dureroase, corigenţe, teze la matematică…

Întoarsă acasă, Melania se simţea copleşită de sentimentul zădărniciei şi, în loc de un simplu păhăruţ de coniac, bea două. De aceea, evita pe cât posibil drumurile la Bellu – „nu ştiu cum se face, dar numai acolo am cunoştinţe; pe undeva e bine, când va fi să mă mut, voi fi scutită de deplasări“ – şi, având şi o vocaţie în acest sens, îşi umplea viaţa numai cu agreabil.

Asta intenţiona şi-acum, în dimineaţa ceţoasă de iarnă.

— Nu, domnul maior Cristescu nu trebuie să găsească bagajul lui Alfred. Cred că nu e cazul să-ţi aduc aminte, draga mea, că băiatul acela bucălat şi drăgălaş, locotenentul Azimioară, a început să te supravegheze. Nu, nu, n-ai de ce să te superi. După atâtea coincidenţe nefericite, este firesc ca domnul maior să nu mai aibă încredere în tine… Până vei lua o hotărâre, trebuie să duci obiectele de acasă. Dar unde? Unde, Melania? Concentrează-te şi arată-mi încă o dată cât eşti de isteaţă. Hai, fetiţa mea, te rog…

Ca întotdeauna când reflecta intens, plimbările bătrânei în lungul garsonierei căpătau un ritm mai lent, cu opriri dese şi lucruri luate în mână şi cântărite.

— Să le îngropi undeva? Te rog, draga mea, nu fi ridicolă. Te joci de-a Comoara din insula Cocotierilor? E absolut demodat, iar despre conservarea obiectelor e inutil să mai discutăm…

Azvârli o privire întâmplătoare pe geam şi exclamă încântată:

— Mirciulică! Vino să-l vezi pe domnul Petrăchescu… Ei, cum nu-l ştii? Persoana aceea mare cât un garderob cu oglindă care stă la colţul străzii. Închipuieşte-ţi, l-am întâlnit alaltăieri în staţia de tramvai cu Gigel în braţe. Îl ducea la doctor.

Plină de elan, deschise fereastra şi strigă cu o voce piţigăiată din pricina efortului!

— Domnu’ Petrăchescu! Domnu’ Petrăchescu!!

Grasul, surprins, îşi ridică privirea:

— A! Sărut mâinile.

— Cum îi merge lui Gigel?

Bărbatul surâse radios:

— E bine, sărut mâna! Aproape complet întremat… Dar nu-i mai dau drumul pe-afară.

— Foarte bine, vă rog să-i transmiteţi multă sănătate…

Închise fereastra şi se întoarse spre Mirciulică.

— Nu trebuie să fii gelos, dragul meu. Nici nu-ţi trece prin minte ce răi pot fi oamenii! Gigel îi trezea dimineaţa, mă rog, concedă, în zori, şi-atunci l-au otrăvit. Cum, nu înţelegi? Gigel e cocoşul domnului Petrăchescu, un element foarte harnic şi conştiincios.

Oftă mulţumită, „mi s-a luat o piatră de pe inimă“, şi îşi reluă plimbarea constructivă.

— Deci, draga mea, nici nu mai discutăm de îngroparea obiectelor… Ce-ar mai fi? Să le ascunzi într-un cavou la Bellu? A, nu! Ai mai folosit acest truc şi-apoi nu uita că eşti urmărită pas cu pas… În tolba poştaşului? Nici nu te gândi, proastă mică. Iartă-mă, Melanie, dar soluţia aceasta ar presupune o colaborare cu PTT-ul, ori tu ai fost totdeauna împotriva combinaţiilor cu complici.

Se concentrase toată şi privirea albastră, de obicei palidă, căpătase consistenţă.

— Dar e simplu, draga mea! Extrem de simplu. Dacă vrei să ascunzi obiectele, ele nu trebuie ascunse. Ci, dimpotrivă, expuse. Icoana o vei atârna printre celelalte. Nu-mi spune că domnul maior Cristescu, o persoană distinsă şi cultă, fără îndoială, este şi expert în materie de obiecte de artă. Tabloului lui Picasso e de ajuns să-i schimbi rama cu una mai modestă, desenul lui Lautrec îl strecori printre hârtiile vechi din birou… Iar cristelniţa? O laşi să ruginească şi o pui în blidarul din bucătărie, între ibricele de aramă… Bineînţeles, aceasta e o soluţie provizorie.

După jumătate de ceas, fredonând bine dispusă, îi puse lesa lui Mirciulică şi-l scoase la plimbare. Înainte de a încuia uşa, îşi luă ca totdeauna bun rămas de la fotografia ei, făcută acum patruzeci de ani la Studio-Julieta.

— La revedere, draga mea.