13

Piatra scăpăra splendid la lumina veilleusei. Era un smaragd de trei carate instalat pe o crenguţă de briliante. Un model de acum circa o sută cincizeci de ani, dar „anticele“ aveau picanteria lor, se purtau din nou alături de străbunii nobili.

Pe doctorul Alfred Mircescu îl umfla râsul când auzea câte o cuconiţă (în materie de snobism, femeile deţin campionate), prima sau a doua generaţie după WC-urile cu faianţă de lemn – de un par te ţii, cu celălalt dai după câini – pomenind în treacăt de bunica Sturdza sau verii Ghiculeşti. Cu surâs condescendent, spre sporirea notei de autentic şi justificarea numelui plebeu, un „escu“ oarecare, strecurau şi câte o mezalianţă; mariajul neconvenabil era determinat în general fie de pasiunea bunicii pentru un mişel de rând, ofiţer de obicei, sau de falimentul bunicului prinţ, care fatal dusese la însoţirea cu un negustor bogat.

În continuare, „strănepoata“ Callimachilor, sau Ghiculeştilor, sau Mavrocordaţilor îşi arăta inelul, broşa ori brăţara rostuite de pe la bătrâne, autentice aristocrate ajunse în mizerie:

— Uite vezi, ăsta îl am de la bunica (sau stră, sau mătuşa mare, sau…). Era născută Cantacuzino… Din păcate, au rămas doar câteva piese. Apoi, cu oftat şi surâs resemnat: Ştii cum a fost atunci, după ce s-au schimbat vremurile. S-a pierdut totul…

Artistele în materie făceau rost şi de fotografii vechi, cucoane şi domni importanţi în straie bogate plini de giuvaeruri – vezi pozele de la Bellu. Erau preferate burţile cu veste şi hara-kiri de lanţuri pe care le presimţeai scumpe şi grele la cântar, barbetele şi mustăţile à la Franz-Josef, uniformele de generali de la 1877, crinolinele şi umerii goi, ori, dimpotrivă, cascadele de dantele Bruxelles ori Valenciennes, à la Marie Stuart.

Răposaţii, uitaţi de decenii în albume de catifea cu colţuri de argint, zâmbeau iar pe ziduri de bloc nou, contemplând căpiaţi oameni a căror existenţă n-ar fi presimţit-o chiar dacă şi-ar fi închipuit că neamul nu li se va stinge niciodată.

Mircescu puse inelul la loc, în cutiuţa de marochin roşu pe care literele de aur – Valentin Rue de la Paix – se desluşeau încă perfect.

Momeala! Da, momeala ţinuse.

— Am un inel de vânzare, domnule inginer. O adevărată piesă.

Glasul lui Marian Dragu răsunase plin de uimire în receptor:

— Ia te uită! Cum se face că vă adresaţi tocmai mie? Dintre toate calificativele cu care m-aţi dezmierdat, „escroc“ a fost cel mai gingaş.

— Sunteţi dintre puţinii în măsură să precizeze giuvaerul şi care poate oferi o sumă substanţială, nediluată de rate.

— Perfect! Ce propuneţi?

— Vă pot face o vizită sâmbătă?

— Prefer să vin eu la dumneavoastră.

— Regret, dar mi-e imposibil. E ultimul obiect de preţ al mamei şi nu ştie că am de gând să-l înstrăinez. Trebuie menajată.

— Înţeleg. Rămâne atunci pe luni, să zicem.

— Insist pentru sâmbătă, domnule Dragu. (Nevastă-sa îi comunicase că pleacă la Caracal, deci lucrurile se aranjau cum nu se poate mai bine.) Am nevoie stringentă de bani, până la sfârşitul acestei săptămâni.

Alfred Mircescu puse inelul alături de o fiolă cu un lichid de un verde identic cu cel al smaragdului.

„Coincidenţele destinului!“ traduse Mircescu.

Un frison care-i zgâlţâia tot trupul îl cuprindea la gândul că-şi va recupera comorile, cristelniţa brâncovenească, icoana veche de o mie de ani, Picasso-ul, desenul lui Toulouse-Lautrec… I-l făcuse cadou după operaţia reuşită o bătrână a cărei bunică, Elsa Filip, o aventurieră, colindase lumea împreună cu un taraf de lăutari. Cărbunele lui Lautrec o surprinsese la Moulin Rouge.

Doar mâna lui genială ar fi putut reda mişcarea aceea îndrăzneaţă, de pasăre venită în picaj, a arcuşului. Elsa fusese desenată din spate, cu profilul abia schiţat rezemat de vioară. O capodoperă pe care n-ar fi schimbat-o cu nici unul din desenele lui Ingres.

„Să-mi aduc aminte să iau sacul albastru. Intră totul acolo, şi nu atrage atenţia…“

I se făcu dintr-o dată foame şi părăsi odaia.

În bucătărie, Laura Mircescu mânca fursecuri de ciocolată cu lapte. Îşi măsură fiul ironică.

— Ce-a rămas cu asasinatul tău, Alfred? Urmăresc în fiecare zi decesele din gazetă cu sufletul la gură. Zău, prea îmi dai emoţii. À mon âge, tu sais…

Alfred Mircescu deschise hotărât frigiderul. Scoase untul şi un pate de ficat şi declară pe un ton care se voia indiferent:

— Consultă-l pe cel de luni, dar nu înainte de a-ţi lua propranololul.

— Luni?! De ce luni?

— Pentru că duminică nu apare România liberă.

— Tiens! Înseamnă că sâmbătă…

— Exact. Sâmbătă.

Bătrâna chicoti, dar nu comentă. Îşi muie buzele în cană, apoi, aducându-şi aminte, rosti pe un ton diurn:

— Să nu uiţi de andive, Alfred.

— Acum s-a închis. E ora două.

— Bineînţeles că nu acum. Dar mâine să nu uiţi. Adăugă sarcastică: Sâmbătă s-ar putea să fii prea ocupat…