8

 

 

— Draga mea, arăţi absolut divin.

Lelia, contrar femeilor frumoase, atât de obişnuite cu omagiile, încât nu mai reacţionează nici în faţa complimentelor jenant de măgulitoare al căror metru vizează Everestul, surâse cu timiditate de fetiţă.

— Adevărat?

Marian Dragu, prea versat pentru a se lăsa păcălit de ingenuitatea reacţiei, aprecie totuşi ineditul de stil. O prinse tandrii de bărbie.

— N-am pronunţat în viaţa mea un cuvânt mai adevărat.

O învălui într-o privire admirativă. Era îmbrăcată cu rafinament, în nuanţe desăvârşite ţinând seama de blondul părului, ajutat discret de L’Oreal 3 să bată în argintiu. Întreaga toaletă era cenuşie: rochia angorată, blana delicată petit-gris, accesoriile. Un fular rose pal ţinea culoarea obrajilor şi a buzelor cu frăgezime de fetiţă.

Pe Calea Victoriei, Dragu înregistră încântat privirile trecătorilor; aceleaşi omagii mute în sala Melodyului.

Inginerul alegea restaurantul în funcţie de clasa victimei. Astfel, Continentalul şi Athénée Palace-ul erau rezervate exemplarelor de notă maximă – rarisime – a căror poziţie socială şi materială corespundeau fizicului de excepţie. Aceasta era categoria „Lady“ şi despre care Dragu îşi închipuia că ar putea fi competitive chiar la Ritz, Hilton, Claridge, Tour D’Arent, sau new yorkezul 21. Erau şi singurele numere pentru care se decidea să îmbrace costum şi cravată.

„Intelectualele“ erau conduse la Capşa: „Nu-i muzică (fireşte, restaurant cu adevărat de elită), vezi lume ceva mai scuturată, mai apar din când în când şi exponate ale fostelor clase exploatatoare; în fine, ce a mai rămas. Oricum, putem discuta în linişte…“

Pe gâsculiţele frumuşele, de obicei studente sărăcuţe, provinciale modeste sau mici funcţionare după două-trei rateuri la facultate, le impresiona „Bulevardul“, fastuos în abundenţa lui de oglinzi, marmură şi aurărie. Muzica de café-concert a lui Tudor Pană le făcea sentimentale şi, după două pahare de vin, începeau să se simtă bine, nu le mai inhibau serviciile complicate de masă, faptul că nu ştiau să atace un şalău bonne-femme ori Chateau-Briand-ul, sau că toaleta lor încropită din împrumuturi nu era exact ceea ce ar fi trebuit să fie.

Paraşutelor le asorta Berlinul gălăgios cu mulţi studenţi greci, dans dezlănţuit şi nici un fel de pretenţii vestimentare. Uneori, când Anca lipsea din oraş, se sărea restaurantul, respectivele fiind aduse direct acasă şi servindu-li-se acelaşi meniu: vodcă, sticksuri şi covrigei uscaţi, ultimele casete ale ultimei formaţii en vogue, atmosferă clar-obscură.

Dragu observă încântat eleganţa discretă cu care mânca Lelia (nu balet, „fiţi atenţi ce desăvârşit despic eu morunul sau puiul de baltă“) în general, atitudinea extrem de naturală. În mod evident, nu debuta azi în lumea marilor restaurante.

— Câţi ani ai, Lelia?

Femeia făcu ochii mari şi lăsă tacâmurile din mână. Inginerul se grăbi să completeze:

— La vârsta ta asemenea mărturisiri avantajează. Eşti scandalos de tânără.

— Peste zece ani n-am să mai fiu şi-atunci ai să calculezi: „Stai să vezi! Dacă în ’83 avea aşa şi pe dincolo, înseamnă acum… Extraordinar, n-aş fi crezut!“

Dragu începu să râdă. Îi prinse mâna şi-i sărută podul palmei.

— Ştii, Lelia, ceva mă surprinde…

— Îi? făcu fata ridicând sprâncenele şi clipind, de fapt clămpănind des ca o păpuşă. „Compoziţia“ o făcea extrem de tânără, părea o elevă de liceu care izbutise să plece boită de acasă, fără s-o vadă maică-sa.

— Mi se pare ciudat, rosti aprinzându-i bricheta, că nu te-am întâlnit până acum. Era imposibil să nu te fi remarcat!

— Ce caraghios eşti! Gândeşte-te că am terminat liceul abia acum doi ani…

„Asta înseamnă cel puţin şapte!“, socoti pentru el Dragu, dar se mulţumi doar să dea din cap, auditor amabil.

— …şi, în consecinţă, nu ieşeam. Ai mei erau, sunt cam ortodocşi. Şi mai e ceva. Bucureştiul are circa două milioane de locuitori, fără a mai pune la socoteală flotanţii, cei veniţi ocazional, cu treburi sau să caşte gura, străinii. Nu era greu deci să nu ne întâlnim.

Dragu ştia că are dreptate. De fapt, azvârlise afirmaţia doar pentru a deschide pârtie unor întrebări mai directe. Părinţi ortodocşi… Pe undeva normal. Lelia stârnea şi sfinţii zugrăviţi pe ziduri de biserică.

— Să ştii că în provincie mentalitatea a rămas rigidă.

— De unde eşti, Lelia?

— Din Râmnicu Vâlcea. Ultimul an de liceu l-am făcut însă aici. Am stat la sora maică-mii.

Fata se întrerupse. Îl zărise în sfârşit pe Luc şi se simţi dintr-o dată mult mai liniştită. Cristea ocupase o masă în apropierea orchestrei. Îl însoţea 46, înduminecat într-un costum sobru cu vestă şi papion. Părea un personaj din Opera de cinci parale în travesti.

— Şi după aceea? se interesă încet Dragu.

— A! Am dat la Institutul de teatru şi am căzut.

— N-ai perseverat?

Lelia îşi clătină buclele blonde.

— N-am talent. Hai să zicem că fiind fotogenică aş fi intrat la cinematografie. Şi după treizeci şi cinci de ani ce făceam? Pelicula nu iartă. Dacă n-ai har, ca actriţă în maximum zece ani eşti perisabilă. Vin altele, tinere, fără riduri, „la modă“…

— Gândeşti teribil de lucid. N-ai încercat şi în altă parte?

— Ţţ! M-am măritat.

— Serios? Încă nu mi-ai spus.

— Când era să ţi-o spun! râse Lelia. Dacă pui cap la cap orele petrecute împreună nu întrunim nici măcar o normă.

— Cine e tipul? Mai există în viaţa ta? Hai, vorbeşte-mi, nu mă lăsa să te trag eu de limbă.

Lelia ridică din umeri:

— Era medic, cu cincisprezece ani mai mare ca mine. Te rog să mă crezi că ne-am iubit…

— Slavă Domnului, respiră inginerul, că o spui la trecut.

— Poate-l iubesc şi azi… Nu ştiu, adăugă visătoare.

După cum Dragu îşi asorta restaurantul la victimă, Lelia îşi recita autobiografia – trei sau patru variante bine puse la punct – ţinând seama de hramul fraierului. Pentru Marian alesese basmul fermecătoarei tinere văduve, incapabilă să se desprindă de umbrele trecutului, dar care în bună parte corespundea realităţii.

— A murit, explică, într-un accident de avion în Franţa. Se afla la un congres… Sunt doi ani de-atunci.

— Îmi pare rău, îngână inginerul de circumstanţă. Scuză-mă că te întreb. Din ce trăieşti acum? N-ai deloc aerul unei salariate care aşteaptă chenzina, făcând socoteala că în sfârşit poate luna viitoare va reuşi să-şi cumpere rochia visată timp de un semestru. Lelia îşi coborî privirea.

— Mi-a lăsat mult, foarte mult. În obiecte şi bani numerar.

— Care se vor epuiza într-o zi…

— Deocamdată trăiesc doar din dobânzi. Iar într-o zi, mă voi recăsători… O să-ţi par burgheză, adăugă roşind („cum Dumnezeu reuşeşte?!“, se minuna mereu, până la exasperare, 46), dar vreau să am măcar trei copii.

„Îţi stau la dispoziţie, replică Dragu în gând. Uite o tehnică la care mă pricep binişor…“

Lelia se uită la cupa goală şi Dragu i-o umplu cu şampanie, fără să mai aştepte chelnerul.

— E răsuflată. Trebuie să-mi promiţi că vii într-o zi la mine. Vreau să-ţi ofer un Binet 1910. Mai am câteva sticle de la taică-meu.

Era una din pastilele preferate ale inginerului, făcând parte din repertoarul rezervat celor de nota 10 sau intelectualelor, rar, în crize acute de grandomanie, şoricuţelor. Sticlele existau, într-adevăr, dar goale. Ocazional, când voia să ia maul, le umplea cu Zarea obişnuită, în care punea o jumătate de linguriţă de bicarbonat, apoi improviza o mică toaletă de staniol. Toantele, ameţite de muzică, de alcoolul consumat înainte, de lumina difuză şi de farmecul inginerului, se lăsau impresionate de bubuitul formidabil al sticlei destupate. Unele îşi notau pe pachetul de ţigări, cu dermatograf, marca.

Lelia îşi ridică privirea limpede:

— Şi cu nevastă-ta ce faci? Am apreciat că m-ai avertizat chiar de la început că ai nevastă. Nu ştiu dacă eşti un om bun sau rău, dar, dat fiind startul, nu te văd mincinos şi asta înseamnă ceva.

— Ai să te convingi că nu te înşeli. Dar fiindcă veni vorba de starea mea civilă… Cum de-ai acceptat să te întâlneşti cu un bărbat ocupat?

— Mă simt extraordinar de bine cu tine, parcă am fi camarazi de-o viaţă. Ţi-am spus că intenţionez să mă recăsătoresc peste doi-trei ani. Până atunci însă vreau să mă distrez, dar mai ales să cunosc viaţa, oamenii. Tu nu eşti un personaj comun…

— Deci mă studiezi… Mă aşteptam la ceva mai măgulitor, dar deocamdată mă mulţumesc şi cu atât… Dansezi?

 

— Valabil tandemul, trebuie să recunoşti, aprecie Mielu 46. Gagiu’ e ’ncliftat Neckermann, zici că-i din patria dolarului.

Luc concedă zgârcit:

— Mda… nu-i rău…

El însă arăta foarte bine într-un ansamblu pus în circulaţie de Sfântul acum vreo douăzeci de ani, dar care continua să rămână în actualitate. Înfăţişarea masculină, un anume aer sportiv, altul decât cel al profesioniştilor, îi determina pe cei mai mulţi să-l califice spontan drept om al apelor sau aerului. De altfel, dintre toate ocupaţiile pe care şi le atribuia, în funcţie de împrejurări, avea predilecţie pentru cea de aviator.

 

Îşi rezemă bărbia în mâinile încrucişate, observându-i pe cei doi. Într-adevăr făceau o pereche remarcabilă. Dansau decent – un tango celebru, languros, ce-ţi purta gândul spre meleaguri cu excedent de soare şi băuturi cu multă gheaţă –, dar nu crispat. Armonia desăvârşită nu era însă a perechii rodate, ci a două trupuri tinere, bine făcute, cu graţie firească. „În orice caz, îşi zise Cristea, îţi dai imediat seama că ăştia doi încă nu s-au culcat împreună…“

Fin observator, Luc se lăuda, şi nu fără temei, că-i este de ajuns o singură privire pentru a ghici starea socială şi materială, statutul civil, în fine, tot hramul unui individ. Cât priveşte cuplurile, îl amuza (în special în restaurante) să ghicească stadiul legăturii. „Sunt la prima ieşire, copiii se tatonează… Pe ăia de vizavi îi vezi? Cu gonzesa vopsită ca un drapel! Încă nu s-au sărutat… Nici blonda cu grasul! N-au făcut până azi amor, dar, după ce pleacă din birt, se lasă cu aşternut… Frumoşii de alături? Ascultă-mă pe mine, luna viitoare serbează cel puţin două cincinale de când nu se mai deranjează reciproc…“

— Măiculiţă! exclamă Mielu holbându-se. Fii atent, neamule, ce depou are dama în fustă verde! Uite-o acolo, lângă coloană, dansează cu un bărbos!

Luc îşi întoarse privirea plictisit. Femeia, cam la vreo treizeci de ani, reprezenta exact genul lui Mielu. Chip drăgălaş, ochi drăcosi, bărbie dublă, şezut mai mult decât generos. Simţindu-se admirată, îşi conduse partenerul pe nesimţite spre masa escrocilor, făcând fiţe, adevărate acrobaţii cu fesele agresive.

Lui Mielu 46 îi străluceau ochii.

— Ce cotlete babane!

— Mă, tu eşti nebun! spuse Cristea sincer consternat. Asta dacă-ţi dă un brânci, iei trenul de Chitila fără să mai treci prin gară. Te catapultează!

— Nu-mi duce grija… O invit la noi la masă.

— Auzi! Fără chestii din astea. Te trezeşti la căminul din Bolintin? Nu vreau scandal.

— Stai ţeapăn, milord. Tipu-i mameluc, nu-şi ruinează bicepşii pentru o gagică. Dama mă place, ce mai! De cinci minute îmi arată ce dentist bun are…

Într-adevăr, femeia râdea cu gura până la cercei, aruncându-le priviri directe, aproape agresive. Cristea dădu un bobârnac brichetei fine, cu marginile placate.

— Te place pe dracu’!

Mielu se ridică şi se îndreptă spre toaletă. Luc îl avertiză încă o dată:

— Ai grijă! Nu vreau circ.

Rămase pe gânduri, uitându-se după Lelia şi Dragu, care părăsiseră ringul. Se întreba dacă „safe-ul“ inginerului merita eforturile Leliei şi riscurile pe care le presupunea implicit o eventuală devalizare.

De câte ori o însoţea, umbră discretă, în astfel de întreprinderi, Cristea încerca un sentiment de autonemulţumire, foarte aproape de greaţă. Traficarea farmecelor iubitei ofensa bărbatul din el, o anume mentalitate extrem de virilă. Şi deşi era încredinţat că manevrele Leliei se opreau categoric la uşa tuturor dormitoarelor, presimţea că ţineau totuşi de arsenalul prostituţiei. Luc detesta proxeneţii. I se părea firesc să fure, să spargă, să escrocheze, dar găsea abject să comercializeze trupul femeii iubite. Iar în momente de mare sinceritate îşi spunea că, traficând graţiile Leliei, nu era mai puţin ticălos.

În fond, Cristea avea veleităţi de burghez pus pe pricopseală. Visul lui era „marea lovitură“, care-i va permite să ducă o viaţă de cetăţean cumsecade, în perimetrii materiali concepuţi de el. O vilă cu verandă (neapărat verandă, dă bine, sună bine, arată bine), „asezonată“ cu obiecte de calitate (n-aveau fireşte să lipsească televizorul în culori şi video-casetofonul), o maşină imperialistă, o rezervă serioasă în aur şi valută. Toate alături de Lelia, bineînţeles, şi unul sau doi copii care să mişune în grădină, jucându-se cu un câine de rasă. Spre deosebire de alţi amici din tagmă, Luc nu viza un viraj spre occident.

— Ce să facem acolo? îi explicase Leliei în nenumărate rânduri. Nu poţi fi bun meseriaş decât în ţara în care te-ai născut. Trebuie să cunoşti oamenii, deprinderile, unde trebuie să dai gaură, başca tehnica locală. Safe-urile lor nu seamănă cu casa de bani a lui Costică, responsabil la Restaurantul Răzoare. Pe urmă e concurenţa. Adică mă duc eu, tolomac de pe malul Dâmboviţei, să suflu în ciorba boşilor din Chicago?

— Unii o fac, zâmbise Lelia. Există escroci internaţionali, capete de afiş pe listele Interpolului.

— Există. Dar ăia sunt umblaţi, şcoliţi (ştiu cel puţin trei-patru limbi capitaliste), au tradiţie. Că trag la Ritz – în Paris, la Royal – în Monte Carlo sau la Hilton – în New York, tot la îndemână sunt. Vorba aia, am fost o singură dată la Praga şi nu ştiam, la hotel Park, pe ce buton să apăs ca să evacuez WC-ul.

— Astea se învaţă cel mai uşor. Chestia-i să ai bani.

— Zi-mi unde e îngropată oala cu galbeni, că mă arunc într-acolo în pas gimnastic.

— Adevărat, pentru o femeie e mult mai uşor.

— Tot copil ai rămas, Lelia. Nu zic, eşti superbă, dar ştii ce concurenţă-i acolo? „Fetiţele“ debutează la cincisprezece-şaisprezece ani, la douăzeci şi cinci eşti purie şi, dacă n-ai izbit-o, treci la sectorul marinari beţi, în speluncile din Marseille sau Barcelona. Iar gagicile sunt trăznet! Îmi spunea unul călătorit, şi tipu’ nu-i un ageamiu, că cele mai frumoase muieri din Paris le-a văzut făcând trotuarul în Pigale. Baremi halotcele din Amsterdam – cică stau în vitrină aşteptându-şi muşterii – îţi taie pur şi simplu răsuflarea, zici c-ai picat în haremul lui Soliman Magnificul.

— E chestie şi de noroc.

Cristea îi prinsese amândouă mâinile:

— Şi cu mine ce faci?

Ridică privirea, uitând să tragă din ţigară. Mielu 46 se întorcea radios ţinând şoldana de braţ.

— Faceţi cunoştinţă. Domnişoara Vali.

Femeia chiţăi, întinzând o mână grăsulie cu degete strangulate de trei-patru inele banale şi de prost-gust, dar de care era foarte mândră.

— Poţi să-mi spui Vali. E mai simplu.

Avea o voce neaşteptat de subţire, piţigăiată, faţă de gabaritul generos. Emana un miros special de brună asudată. Stridentă era lăcomia de toate soiurile şi nuanţele de care părea impregnată întreaga făptură. O simţeai lacomă dinaintea unei mese copioase, în pat, la vederea unui portofel bine garnisit, mereu flămândă, avidă, nesăţioasă. Peste fusta verde purta un pulover care-i desena sânii enormi şi burleurile lăsate de sutien, dar amănuntul îl stimula teribil pe Mielu. Îi mângâia spinarea ondulată, iar ochii îi străluceau încântaţi.

Cristea, fără să-i dea atenţie, se uită la Mielu:

— Unde-i mocofanul?

— Şi-a adus aminte că mâine semnează o condică, rânji Mielu. Bărbatul tău e în câmpul muncii, nu-i aşa, scumpete?

— Nu-i deloc al meu, ciripi grăsana. Am fost colegi de liceu, atât.

Cristea îi îndreptă o privire ascuţită.

„Tu ai făcut liceul şi pe mine mă cheamă Dama cu camelii…“

Întoarse plictisit capul spre masa Leliei. Cei doi păreau adânciţi în discuţie, foarte ocupaţi şi încântaţi unul de celălalt. Cristea simţi o strângere de inimă. Dincolo de gelozia pe care încerca totdeauna să şi-o reprime, avea o stare de nelinişte nouă. Trăia sentimentul primejdiei, presimţea eşecul. Mai mult, nenorocirea.

 

Vali, surprinzându-i încordarea şi direcţia privirii, îl măsură maliţioasă:

— Îţi place cetăţeanca?… E bine, nu zic, dar cu frumosul ăla de la masă îşi pârleşte manichiura. Ciuleşte receptorul, că ştiu ce vorbesc.

— Adică?

— Am cunoscut două tipe care s-au îmbătat cu verde de Paris din cauza lui.

— I-auzi! se minună Mielu.

— Pe cuvânt de sindicalistă. E inginer, procopsit – are un coteţ ca’n Dallas – dar fiară mare.

— Adică? insistă Cristea.

— Nu i-a scăpat fâţă pe care să-şi fi pus ochii. Fetele-i pică popice la picioare, gagiul are un lipici nemaipomenit, dar baiul e că în aşternut îşi prăpădesc nu numai acele de păr, dar şi inimioarele. Când se plictiseşte, cam după o lună, două, le şutează ca pe o coajă de portocală. Toantele îi plâng pe sub fereşti, câte două-trei o dată.

Mielu o privi rânjind:

— Tu n-ai fost toantă, nu-i aşa?

— Nu! râse Vali. Pe mine nu m-a vrut el.

Luc se crispă. Dragu săruta palma Leliei, care râdea. Ciudat! Lelia nu îngăduise nimănui până acum asemenea intimităţi. Şi râsul… Râsul acela senzual, din piept, pe care i-l cunoştea atât de bine. Cristea încleştă pumnii. Era râsul clipelor la care îşi închipuia că doar el avea dreptul.

 

Lelia ţinea paharul lângă buze fără să soarbă din el. Surâdea vag, pe gânduri, neluându-şi ochii de la chipul inginerului.

— Rămâne deci stabilit, rosti Dragu. Azi e miercuri… Sâmbătă bem împreună şampania Binet 1910.

— Ascultă, zâmbi fata. Părerea mea e s-o păstrezi pentru o persoană mai competentă.

— E plăcerea mea. În fond, era încântat de replica ei. „Nu-i proastă. Alelalte îmi înghiţeau motorina dându-mi să înţeleg că doar cu licori de juma’ de secol sunt deprinse.“

— Şi cu doamna Dragu cum rămâne? Unde o expediezi?

După zvâcnetul de nepăsare al umerilor, înţelese cât de puţin conta femeia aceea în viaţa lui. Apoi, pe neaşteptate, cu o surpriză care-i împietri o clipă obrazul, realiză cât de bine se simţea în compania inginerului. Că Marian Dragu îi plăcea, cum nu i-a mai plăcut nici un bărbat înaintea lui.

„Şi Luc?” Îşi stăpâni pornirea instinctivă de a-şi întoarce capul spre masa lui Cristea. Nu-i era teamă de expresia de pe chipul lui. Îi era teamă de a ei. „Şi totuşi pe el îl iubesc… Ăsta mă amuză ca un căţel, ca o jucărie, ca un capriciu, ca un mărţişor…”

— Nu-ţi face probleme, draga mea, spuse cu suficienţă şi ton de stăpân absolut Marian. Doamna Dragu n-a văzut-o pe maică-sa de astă-vară. Mi se pare normal şi cuviincios ca, după atâta vreme, să petreacă împreună la Caracal acest sfârşit de săptămână.

Umplu din nou cupele:

— Ultimul pahar, iubita mea!

Era într-adevăr ultimul, dar n-o ştia.