14

„Doamne! De-ar înceta odată! Simt că înnebunesc!“

Octavian Nanu strângea pumnii de furie. Capul îl ţinea între două perne rezemate de braţele ridicate. Inutil! Trăncăneala leneşă a cucoanei Lucreţia spărgea zidurile încăperii, străpungea pânza pernelor, îi sfredelea burghiu urechile.

Din pricina frigului, proprietăreasa încuiase celelalte odăi şi îşi primea acum prietenele în dormitor.

— Da, draga mea, o potriveşti bine din făină… cât cuprinde… ştii, până se îngroaşă, ca la clătite…

Nanu făcea eforturi disperate să n-o audă.

„Sâmbătă! mai am treizeci şi şase de ore… După aia, nu mă mai interesează nimic.”

Avu un râs care răsună ca un scâncet.

„E ultima vineri pe care o trăieşti, tovarăşe inginer Dragu!“

Încercă o voluptate specială gândind, ultima. Şi repetă cuvântul, de astă dată cu voce tare:

— Ultima.

— Taci! făcu dincolo coana Lucreţia ridicând un deget. Parcă zise ceva… Îi?… Mi s-o fi părut! Spui drept, n-am mai pomenit asemenea naţie de om şi slavă Domnului, n-am trecut nici eu prin lumea asta cu urechile astupate. Răposatul, după cum bine ştii, a fost grefier patruzeci de ani la raionul Tudor Vladimirescu, mă rog, cum îi zicea, şi auzea destule. Venea acasă şi tot povestea…

— Dacă te deranjează, auzi Nanu glasul celeilalte – o ştia, o cumătră cu multe şorţuri şi urechea din naştere în forma găurii de cheie – de ce nu-i faci vânt?

— Aia e, că nu mă deranjează, râse cucoana Lucreţia. Nici nu-l simt. Da’ spune şi dumneata, coană Valerică! Stă la mine de aproape doi ani şi nu ştiu dacă a strănutat o sută de cuvinte. Omul, că-i necăjit, ori bucuros, tot mai sloboade un of! ori un ha, ha, ha! Spui drept, mi-e milă să-l dau afară. Când mă gândesc la el, parcă văd un câine fără de stăpân, amuşinând porţile în noapte aprigă de iarnă.

„…câine fără stăpân, repetă Octavian Nanu foindu-se în aşternutul prea fierbinte, umed ca un scutec, ca un chilot de baie îmbrăcat sub pantaloni înainte de a se fi uscat. Şi are dreptate!“

Aşa se simţise după ce-l abandonase Cecilia. Îngrozitoare zile, săptămâni, luni… Se gândise la sinucidere, la crimă, simţea nevoia unui act disperat. O reîntâlnise după vreo cinci ani, tot zveltă, tot fâşneaţă, mereu cochetă dar în mod evident îmburghezită. Emana din întreaga ei făptură un sentiment de automulţumire, de suficienţă, de „m-am ajuns“. Se cazase bine – era căsătorită cu un colonel de aviaţie – şi devenise extrem de importantă.

— Eşti fericită?

Se întâlniseră cu totul întâmplător în Piaţa Romană şi se lipiseră de ceasul de la Leonida ca să nu încurce circulaţia.

— Dar, bineînţeles! Am doi copii… Vino într-o zi la noi, să ne vezi apartamentul, să-l cunoşti pe bărbatu-meu. Trebuie să-ţi spun că-i un om supercivilizat, ştie că ai existat în viaţa mea. În fond, de ce nu am rămâne prieteni?

Nanu se crispase. Detesta stilul bărbatului nobil a cărei siguranţă de proprietar e travestită în înţelepciune cu mult sos de distincţie. Vezi romanele englezeşti: Lady Abigail şi Sir John s-au iubit în copilărie, au fost chiar logodiţi… Şi ce importanţă are? Hai să uităm fleacurile, suntem amici, marţea viitoare dejunăm la King.

— Pe Dragu l-ai mai văzut?

Cecilia îl măsură surprinsă.

— Dragu?! Bag de seamă că ai rămas un caraghios. N-a însemnat niciodată nimic pentru mine.

— Şi atunci? De ce m-ai părăsit?

— Am realizat la timp că nu-mi poţi oferi nimic sau mă rog, foarte puţin din tot la ceea ce aspiram eu. Hai să lăsăm momentele dezagreabile! Spune-mi când vii să ne vezi… Uite, mie mi-ar conveni de pildă miercuri seara… Îţi explic unde stau, e foarte simplu…

Nanu o ascultase cu un sfert de ureche. Intuia perfect cum avea să decurgă vizita, o etalare de multilaterală bunăstare: „Uite, covorul ăsta e manual, a costat atâtea mii de lei – şi leul era leu“, sufrageria, refuzată la export, dormitorul stil, uzina muzicală în care intrase iar o căruţă de bani. Urma obligatoriu un recital al copiilor geniali, „ia spune tu, Cătălin, poezia aia cu bunica şi gâscanul“, apoi repertoriul colonelului – isprăvi – vitejii – decoraţii – şi „între noi fie vorba“ cât îl costase remontul vilei.

— …tai mărunţel, faci un rântaş şi…

„Tai mărunţel… Nu! rânji Octavian Nanu. Eu n-o să fac tocană. Dau o singură dată… ştiu cum să înfig cuţitul. De jos în sus! Şi adânc. Rămâne pe sâmbătă.“ Îi reveni absurd în minte titlul unui roman de-al lui Hilton şi parafrază „Adio, mister Dragu!“

Râse şi în curând adormi.

— …nu-l ţii în cuptor mai mult de zece minute… Smântâna o serveşti la masă.