55

Melania Lupu îl primi pe Mielu 46 cu dezinvoltura ei obişnuită. Şuţul nu se anunţase la telefon, sunase pur şi simplu la uşă, iar bătrâna, mereu suavă şi cu ochi candizi, îi deschisese fără ezitare. Mielu îl mângâiase în treacăt pe Mirciulică, gazdă alături de Melania, iar aceasta păru fermecată de gest.

— Presimt că dumneavoastră doi veţi deveni foarte buni prieteni. Ştiţi, Mirciulică e mai dificil, nu se apropie de oricine.

În vederea întâlnirii cu bătrâna, Mielu se pusese la „ţol sobru“. Un costum de gata de la Adam, maro, la care asortase o cravată albastră.

„Oroare! gândi Melania, dar apreciez că tânărul se prezintă într-o ţinută decentă. Gulerul cămăşii e proaspăt şi, în orice caz, n-a venit în straie de salahor. Blugi – parcă aşa le spune – şi pulovere pe gât spălate la două săptămâni.“

Ospitalieră ca totdeauna, îi oferi un ceai. Mielu, nelaîndemână în ambianţă – décor-climat-maniere Melania – acceptă cu un burghez „n-aş vrea să vă deranjaţi“.

— Poate preferaţi o vodcă. Bărbaţilor li se întâmplă să aibă asemenea preferinţe iarna. Ştiu de la colonel – bietul meu soţ care, în lunile friguroase, debuta dimineaţa cu o litră de coniac Martel, „combustibil“ după cum se exprima – şi nici Mirciulică nu se dă înapoi din faţa unui grog fierbinte, bine preparat.

Mielu – ca toţi cei care o întâlneau prima oară – rămase perplex, întrebându-se dacă „gagica“ e belalie sau „face mişto de viaţa“ lui. Acceptă, totuşi, vodca şi intră în subiect având sentimentul că dacă n-o face imediat va fi incapabil să mai acţioneze. Încercă să-şi perie limbajul şi să pară cât mai distins.

— Stimată tovarăşă… ăăă… doamnă…

— Ba vă rog, spuneţi-mi tovarăşă. Mă face să mă simt extrem de tânără, căci pe vremea mea nu se întrebuinţa acest apelativ. Vorbiţi, nu ştiţi cât de nerăbdătoare sunt să aflu motivul pentru care mă vizitează o persoană atât de interesantă.

Mielu o privi cu gura căscată: „Ce-i cu asta, domnule? A picat din scrinul bunicii?“ Nesimţindu-se în stare să ţină piept unui asediu de politeţe cu jabou, declară răspicat:

— Obiectele manglite – o scăpă – de doctorul Mircescu se află la dumneavoastră.

— Manglite? Nu sunt sigură că înţeleg acest termen. În orice caz, eu nu l-am întrebuinţat niciodată şi, tot aşa, nici unul dintre prietenii mei. Poate că aveţi amabilitatea să mi-l explicaţi.

— Adică săltate, ăăă…, vreau să zic şutite…, nu! nici asta! Furate din casa lui Dragu.

— Cine? Alfred Mircescu a furat? Aceasta n-o voi crede în ruptul capului. E o persoană adorabilă… Mi-l amintesc de pe vremea când avea splendide bucle blonde.

— Ei bine, acum are splendide bucle sure şi pesemne nu mai e atât de adorabil! Doamnă! L-am văzut cu ochii mei când le-a încărcat în roabă, vreau să zic în sacoşă, şi le-a scos din locuinţa fraierului. L-am filat vreo două zile şi l-am văzut venind la dumneavoastră cu sarsanaua.

Melania îşi subţie privirea:

— Habar n-am despre ce vorbiţi. Obiecte? Ce fel de obiecte?

— Icoane, argintărie şi alte chestii de Consignaţie. Cucoană! Hai să nu ne pierdem vremea. În trimestrul ăsta mai avem de realizat şi, dacă nu ne grăbim, ne ajung capitaliştii din urmă. Vă propun un târg. Mergem la fifty-fifty sau – îşi luă inima în dinţi – vă torn la miliţie pentru complicitate: tăinuire de boscârţe furate şi restul tacâmului.

Melania rămase tăcută sub privirea aţintită a escrocului.

— Pronunţaţi-vă! făcu Mielu nerăbdător. Adăugă, renunţând la limbajul spălat: Mă grăbesc! E rece la matale şi mă trage la picioare.

Bătrâna redeveni vioaie:

— O! Asta e din cauza proastei circulaţii! Mă refer la circulaţia periferică. Vă recomand cu căldură frecţii cu lasonil şi un sejur, măcar trei săptămâni pe an, la Băile Felix. Sunt de-a dreptul extraordinare! Pedichiuristul meu, domnul Costică, o persoană distinsă şi cultă – s-a înscris de curând la Universitatea Populară, cred că secţia canto, e sopran de coloratură – s-a vindecat numai în trei şedinţe. De unde mergea cu baston, acum umblă în patru labe ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, e o dovadă de sprinteneală. Încercaţi doar şi o să vedeţi că nu e deloc uşor dacă nu te cheamă Grivei, tigrul Akbar sau Ghiţă.

— Ghiţă?! întrebă aiurit şuţul.

— Da, porcul Ghiţă. Numele e la fel de frecvent în lumea porcină ca, să zicem, Popescu în cartea de telefon. Voiam să vă spun că eu una n-am izbutit căci, după prima încercare, mi-au trebuit cinci minute ca să revin la poziţia normală.

Mielu o privea căpiat. Se scutură „dă-o dracului, bătrâne, te laşi aiurit de o vice-centenară?“ Exclamă enervat:

— Lăsaţi textele! Ori mergeţi, ori parolaţi!

Bătrâna îşi coborî pleoapele. Zvâcneau, rândunici speriate, dar aceasta era o simplă metaforă care trecu prin mintea hoţului. În realitate, se simţea la fel de stăpână pe ea ca totdeauna.

— Îmi îngăduiţi, domnule…, domnule… Iertaţi-mă, dar încă nu v-aţi prezentat.

— Mielu! spuse scurt şutul. Mielu 46.

Melania, clămpăni din gene:

— Mielu Patruzeci şi şase? Ce original!! N-am auzit până acum – am împlinit şaizeci şi cinci de ani şi patru luni jumătate, deşi lumea mă crede mult mai tânără – de un nume de familie care să reprezinte o cifră. De obicei, începu să bată câmpii, numele de familie derivă fie din nume mici – Stan-Stănescu, Vasile-Vasilescu etc., fie din profesii – Ciubotaru, Săraru, Crâşmaru, Dogaru etc, sau porecle: Surdu, Mutu, Chioreanu, Şchiopu… Apropo de nume, mi se par grozav de neinspiraţi părinţii care îşi botează istoric copiii! Gândiţi-vă doar! Napoleon Ionescu, arhivar la Tribunalul din Focşani, sau Cleopatra, dactilografă! Slavă Domnului, pe mine mă cheamă doar Melania Adelaida-Evelina… Şi am să vă mai spun ceva…

Mielu, excedat, o întrerupse cu bruscheţe:

— Mie-mi zice 46, de la umblători, aşa sunt eu! Am talpa prosperă. Hai, cucoană, să lăsăm circul. Da sau nu!

Melania îşi coborî privirea:

„Fii atentă, draga mea, extrem de atentă. De răspunsul care-l dai, atârnă foarte multe lucruri. În primul rând plecarea la Paris nu! – hotărât, nu te voi lăsa să ratezi şi ocazia aceasta – relaţiile tale cu domnul maior Cristescu, ca să nu mai vorbim de…“

Şirul gândurilor îi fu curmat de intervenţia brutală a holului:

— Ei, ce facem? Batem palma?

— Cred, cred că da, domnule Mielu. Vă aştept mâine seară, la ora şapte să zicem, dacă dumneavoastră nu v-aţi luat alte angajamente.

— De ce mâine şi nu azi?

— Ştiţi, la mine e cam igrasie şi am preferat să duc lucrurile acelea la o prietenă. Mâine însă voi lua un taxi şi-atunci vom încheia tranzacţia.

O privea circumspect, zicându-şi însă în acelaşi timp că e prea „rozată“ ca să poată fi „ocnă“. „I-a picat din senin care de aşi, dar e ageamie…“

Maiorul Cristescu l-ar fi asigurat că se înşeală.