EPILOG

Marasi se simţea bine să lucreze la lumina lumânării. Poate pentru că simţea în asta un pericol primordial. Lumina electrică e sigură, e bine stăpânită, domesticită. Dar o flacără deschisă, ei bine, asta e cu totul altceva. E vie. O mică scânteie de furie căreia, dacă i-ar da drumul, ar putea s-o distrugă şi pe ea, şi toate lucrurile din jur.

Lucra cu multe asemenea scântei.

Avea răspândite pe birou, în sediul central de la comisariat, note, dosare, interviuri. Fusese de faţă la multe din ele în ultimele săptămâni, sfătuindu-l pe comisarul general Reddi. Lucrau atât de des împreună, că îi era greu să-şi aducă aminte cât de dificile i se păruseră primele zile în comisariat.

Deşi Suit însuşi nu cedase, mulţi dintre oamenii lui începuseră să vorbească. Ştiau suficient cât să spună nişte poveşti exasperante. Fuseseră recrutaţi dintre disidenţii tineri ai oraşelor exterioare şi li se împuiaseră capetele cu poveşti despre Supravieţuitor şi despre cum ar fi luptat el împotriva conducerii imperiale. Fuseseră antrenaţi în oraşe ca Rashekin şi Bilming, departe de conducerea centrală. În tabere izolate, care erau mult mai complexe decât ar fi putut bănui cineva.

Aradel şi ceilalţi se concentraseră asupra acestor detalii. Trupe, orare, tehnologie – ca dispozitivul acela pentru comunicat la distanţă pe care-l furase Wax din conacul Kelesinei. Se pregăteau pentru război, vorbind în continuare despre pace.

Erau speriaţi, şi pe bună dreptate. Încurcătura asta fusese creată de decenii de neglijenţă din partea lor. Ea spera să poată fi încă descurcată paşnic. A privit dincolo de cuvintele belicoase, de retorică şi s-a concentrat la altceva. Bărbaţii povesteau despre ceva neobişnuit, ceva chiar mai important decât navele zburătoare şi metalele Allomante.

A ridicat o foaie de hârtie acoperită de note. Aluzii, confidenţe făcute cu priviri vinovate, mereu spuse în şoaptă. A adăugat poveştile în dosarele sale referitoare la Trell, vechiul zeu pe care oamenii îl adorau din nou. Un zeu care crease ţepuşe ca să-l corupă pe kandra Paalm şi al cărui nume era rostit de mulţi dintre prizonieri.

Îşi petrecuse luni întregi cercetându-l şi i se părea că nu ştie încă mare lucru. Dar, într-un fel sau altul, tot avea să găsească răspunsurile.

Cei care-l închiseseră pe Suit se gândiseră, poate, să-l şocheze cu austeritatea celulei. Era o celulă obişnuită de închisoare, cu o găleată în care să-şi facă nevoile şi o pătură pe pat. O tactică obosită, fără rost. De parcă el ar fi dormit doar pe petale de trandafir toată viaţa, de parcă nu s-ar fi culcat niciodată pe piatră.

Aveau să vadă. Totul putea să fie un avantaj. În cazul ăsta, putea măcar să le dovedească ceva. N-avea să cedeze, aveau să vadă.

Aşa că n-a fost surprins deloc când, după două săptămâni de captivitate, într-o noapte, uşa de la coridorul din afara celulei s-a deschis şi înăuntru a pătruns un străin. De data asta, era bărbat; avea o barbă neîngrijită şi păr ciufulit. Un cerşetor luat de pe stradă, s-a gândit Suit.

Îi recunoşteai după mers. Nu se plimbau, nu se mişcau relaxat. Erau mereu rapizi, hotărâţi. Motivaţi.

Ochii roşii, care străluceau uşor, erau un alt semn. Din câte-şi dădea seama, Waxillium şi proştii lui nu cunoşteau creaturile astea. Nu înţelegeau, nu puteau să înţeleagă.

Set aveau, la rândul lor, Nemuritori-fără-Chip.

Suit s-a ridicat, trăgându-şi în jos mânecile de la uniforma de prizonier şi aranjându-şi-o pe umeri.

— Două săptămâni e mai mult decât mă aşteptam.

— Timpul nostru nu se conduce după al tău.

— Nu mă plângeam, a spus Suit. Observam. Sunt dispus să aştept după voia lui Trell.

— Eşti? a întrebat Nemuritorul. Noi am înţeles că ai vrea să accelerezi planul.

— Eu doar am spus ce vreau, a zis Suit. Ca să creez dialogul potrivit.

Creatura l-a studiat printre gratii.

— N-ai cedat şi n-ai deconspirat nimic.

— N-am făcut-o.

— Suntem impresionaţi.

— Mulţumesc.

Un avantaj. Chiar şi două săptămâni în închisoare pot fi folositoare.

— Planul va fi accelerat, aşa cum ai cerut, a spus Nemuritorul.

— Excelent.

Creatura a băgat mâna în buzunar şi a scos de-acolo un dispozitiv – ca un pachet mic învelit în fire. Una dintre încercările timpurii ale lui Irich de a crea un dispozitiv explozibil din metalul care alimenta navele. Fusese ineficient, fiindcă nu deţinea o putere mai mare decât dinamita, iar ei aveau nevoie de ceva care poate să distrugă oraşe.

— Aia ce e? a întrebat Suit, devenind mai agitat.

— Planul nostru accelerat nu mai are nevoie de întreaga ierarhie a Set.

— Dar aveţi nevoie de noi! a spus Suit. Să conducem, să supraveghem civilizaţia...

— Nu mai e cazul. Schimbările recente au făcut această civilizaţie prea periculoasă. Dacă-i permitem să existe în continuare, asta va duce la alte schimbări pe care nu le vom putea controla, aşa că am decis să eliminăm toată viaţa de pe această sferă. Îţi mulţumim pentru serviciu, a fost acceptat. Ţi se va permite să serveşti în alt Târâm.

— Dar...

Creatura a declanşat explozibilul şi s-a aruncat în aer cu tot cu Suit.

Wax a tresărit în somn. Aia fusese o explozie?

S-a uitat prin apartamentul liniştit. Steris dormea ghemuită lângă el pe pat, stând complet nemişcată, deşi îl ţinea uşor de braţ. Făcea des asta, de parcă s-ar fi temut să se desprindă de el.

A privit-o la lumina lunii şi era surprins de cât de mult o iubeşte. Dar asta nu l-a îngrijorat. Îşi aducea aminte de multe dimineţi în care se trezise lângă Lessie simţindu-se surprins în acelaşi fel. Era uimit de cât noroc avea, uluit de adâncimea propriilor sentimente.

I-a dat uşor mâna la o parte, apoi a învelit-o mai bine în cearşaf, înainte să se ridice din pat şi să traverseze, cu pieptul gol, încăperea până la balcon.

Îşi petrecuseră luna de miere în apartamentul din zgârie-nori şi nu se întorseseră la casă. Părea o decizie potrivită pentru un nou început şi Wax începuse să se gândească că ar putea să se mute acolo permanent. Era o persoană nouă pentru a suta oară în viaţa lui, iar epoca părea să fie nouă ea însăşi. Nu mai era vremea caselor nobiliare tăcute şi a conversaţiilor din fumoare; era o epocă de zgârie-nori îndrăzneţi şi politică făcută de la centru.

Ceţurile apăruseră iar, curbându-se în jurul clădirilor, deşi blocul era suficient de înalt să poată vedea stelele şi Ruptura Roşie. A vrut să deschidă uşile şi să iasă pe balcon, dar s-a oprit, privind o măsuţă de toaletă pe care Drewton aşezase un şir de obiecte. Valetul îi umblase prin lucruri – erau lucrurile pe care i le găsise prin buzunare şi prin celelalte bagaje lăsate în hotelul din Noul Seran. Probabil că voia să ştie ce să păstreze şi ce să arunce.

Wax a zâmbit, trecându-şi degetele peste cravata şifonată pe care o purtase la petrecerea unde fusese cu Steris. Şi-a adus aminte cum a aruncat-o pe jos când se schimbase în cameră, înainte să evadeze din oraş. Drewton o întinsese acolo, împreună cu un şerveţel de la petrecere şi chiar şi cu un dop de sticlă, pe care-l ţinuse gândindu-se că o să aibă nevoie de ceva în care să se împingă. Dar Drewton îl pusese pe o bucată de stofă, de parcă ar fi fost cel mai important lucru din lume.

Wax a scuturat din cap, cu mâna pe clanţa uşii care dădea în balcon. Apoi s-a blocat din nou şi s-a uitat iarăşi la măsuţă.

Era chiar acolo. Moneda pe care o primise de la cerşetor, strălucind în lumina slabă. Drewton probabil că i-o găsise în buzunar. Wax a întins mâna, ezitând, şi a luat-o de pe masă înainte să iasă în ceţurile de-afară.

Era posibil? s-a gândit el, ridicând moneda în dreptul ochilor. Două metale diferite. Unul era argintiu. Să fi fost nicrosil? Celălalt era cupru. Un metal feruchimic. Deşi modelul de pe faţă nu era acelaşi şi moneda era mai mică, nu părea să fie foarte diferită de medalioanele celor din sud.

De îndată ce s-a gândit la asta – imediat ce-a priceput ce-ar fi putut să fie –, metalmintea a început să funcţioneze şi Wax a descoperit în ea o rezervă pe care o putea folosi. A exclamat.

Li se spunea minţi-de-cupru. Un fel foarte special de depozitare Feruchimică. Una care depozita amintiri.

Wax le-a accesat.

Imediat s-a pomenit în cu totul alt loc. Un loc pustiu, fără urmă de om, în care doar vântul mai sufla praful dintr-o parte în alta. Era o perspectivă dificilă, fiindcă deţinătorul amintirilor nu putea să vadă decât cu un singur ochi.

Celălalt ochi vedea albastru – liniile se întindeau peste tot. Viziunea unui om cu o ţepuşă într-un ochi.

Silueta traversa deşertul acela pustiu, trecând de recoltele lăsate în paragină, cu plante care fluturau în vânt. În faţă se afla un oraş – sau ce mai rămăsese din el.

Şi-a auzit propriile cizme pe roca murdară; vântul sufla, rece. A continuat să meargă spre oraş, trecând de temelii arse de focuri vechi, acum stinse. Ştia cumva că locuitorii de-acolo îşi dărâmaseră propriile case ca să facă rost de lemn de foc – ca în toate celelalte oraşe şi sate prin care trecuse. Erau disperaţi să supravieţuiască.

Cadavre dezgolite se vedeau pe străzi. Li se luaseră hainele pentru foc după ce îngheţaseră în vremea aceea, care multora li s-ar fi părut călduţă.

Drept în faţă, se vedea o clădire de piatră, ca un buncăr. Era lungă şi îngustă, îi aducea aminte de ceva. Nu ceva ce Wax ar fi ştiut, ci o amintire a celui căruia îi aparţineau gândurile acelea. Era amintirea unui lucru îndepărtat, care i-a licărit în minte, apoi a dispărut într-o clipă.

Călătorul a înaintat până la uşa deschisă. Arseseră până şi uşile.

Înăuntru, oamenii se înghesuiau unii în alţii ca să-şi ţină de cald, înveliţi în pături, dar degeaba. Nu mai aveau foc.

Îşi arseseră până şi măştile.

Călătorul se mişca printre ei; unii erau îngrijoraţi, dar cei mai mulţi îl priveau indiferenţi. Îşi aşteptau moartea. Şefii lor se aflau chiar în centru – erau bătrâni, purtau măşti de cârpă peste feţe, căci doar asta le mai rămăsese. O bătrână l-a privit şi şi-a ridicat masca.

A văzut normal într-o lume şi albastru, în cealaltă. Călătorul s-a aplecat şi-a luat-o pe femeie de umeri, îngenunchind lângă ea şi şoptindu-i un singur cuvânt.

Wax a ieşit din amintirea aceea şocat; a lăsat să-i cadă moneda şi a făcut câţiva paşi înapoi.

Moneda s-a lovit de podeaua balconului şi s-a oprit la picioarele lui.

Braţul ăla... Braţul ăla. Era plin de cicatrici care se întretăiau, de parcă ar fi fost lăsate în urmă de o unghie care răzuise pielea în mod repetat. Cuvântul tulburător pe care-l şoptise lăsase un ecou în mintea lui:

Supravieţuiţi.