PROLOG

— Telsin! a strigat Waxillium ieşind din baraca de antrenament.

Întorcând privirea, Telsin a tresărit şi s-a ghemuit la pământ. Sora lui Waxillium avea şaisprezece ani şi era cu un an mai mare decât el. Părul ei lung şi negru încadra un nas mic, borcănat şi buze zeflemitoare; dungi colorate în V străbăteau partea din faţă a veşmintelor ei terrisiene tradiţionale. Îi veneau ca turnate, aşa cum lui nu-i stăteau niciodată. Când le purta Telsin, păreau elegante. Waxillium se simţea de parcă ar fi fost îmbrăcat într-un sac.

— Du-te, Asinthew! a spus ea, înaintând încetişor în marginea barăcii. O să pierzi recitarea de seară.

— N-or să-şi dea seama c-am plecat. Nu verifică niciodată.

Înăuntrul barăcii, Maestrul Tellingdwar ţinea predica despre cuviincioasa purtare terissiană. Obedienţă, umilinţă şi „demnitatea respectuoasă”, cum îi ziceau ei. Vorbea cu elevii mai tineri; cei deja mari, ca Waxillium şi soră-sa, trebuiau să exerseze meditaţia.

Telsin s-a îndepărtat în grabă, traversând zona împădurită din Elendel cunoscută sub numele simplu de Satul. Pentru o clipă, Waxillium s-a simţit nelalocul său, apoi a grăbit pasul după ea.

— O să ai probleme, i-a spus, prinzând-o din urmă.

Au ocolit trunchiul unui stejar enorm.

— Tu o să-mi faci mie probleme.

— Şi? a zis ea. Care-i faza cu tine şi regulile?

— Nu-i nicio fază. Doar...

Ea a luat-o ţanţoşă prin pădure. Băiatul a urmat-o oftând; la un moment dat s-au întâlnit cu alţi trei tineri terrisieni, două fete şi un tip înalt. Kwashim, una dintre copile, l-a măsurat pe Waxillium din cap până-n picioare. Era zveltă şi cu pielea măslinie.

— Tu l-ai adus?

— S-a ţinut după mine, a spus Telsin.

Waxillium i-a zâmbit încrezător lui Kwashim, apoi şi lui Idashwy, cealaltă fată. Avea ochi mari şi era de-o vârstă cu el. Pe Armonie... ce frumoasă era! L-a văzut cum o măsoară din ochi şi-a clipit de câteva ori, după care şi-a ferit privirea cu un surâs rezervat pe buze.

— O să ne pârască, a spus Kwashim, încercând să-i devieze atenţia de la fată. Ştii că aşa e.

— Ba nu, s-a răstit Waxillium.

Kwashim l-a săgetat cu privirea.

— Vezi că e posibil să pierzi orele de seară. Cine mai răspunde la toate întrebările? O să fie o tăcere de mormânt în clasă şi nimeni n-o să-l mai linguşească pe profesor.

Forch, băiatul înalt, stătea chiar în penumbră. Waxillium nu s-a uitat la el, nu i-a căutat privirea. „Nu ştie, aşa-i? Nu-i cu putinţă să ştie.” Forch era cel mai mare dintre ei, dar rareori deschidea gura să îngaime ceva.

Era născut-binar, la fel ca Waxillium, dar niciunul dintre ei nu folosea prea mult Allomanţia. În Sat, zona lor terrisiană, Feruchimia, era binecuvântată. Faptul că şi el, şi Forch erau Monedăzvârlitori nu prea conta pentru terrisieni.

— Hai să mergem, a zis Telsin. Gata cu cearta. Oricum n-avem mult timp la dispoziţie. Dacă frate-meu vrea să vină şi el, atunci asta e.

Au urmat-o pe sub coroanele copacilor, cu tălpile păşind pe frunze foşnitoare. Cu atâta verdeaţă în jur, puteai să uiţi că eşti în mijlocul imensului oraş. Strigătele oamenilor şi zgomotul copitelor potcovite pocnind pe pietrele cubice ale pavajului veneau de undeva din depărtare şi parcă nici mirosul fumului nu se mai simţea. Terrisienii se străduiau să ţină zona lor de oraş calmă, liniştită, paşnică.

Lui Waxillium ar fi trebuit să-i placă.

Grupul celor cinci tineri a ajuns curând la Pavilionul Sinodului, unde bătrânii terrisieni îşi aveau birourile. Telsin le-a făcut semn să aştepte, în timp ce se grăbea spre o fereastră ca să tragă cu urechea. Waxillium s-a oprit privind speriat în jur. Se însera, pădurea era tot mai întunecată, dar oricine putea să treacă pe-acolo şi să-i găsească.

Nu-ţi mai face atâtea griji, şi-a spus. Trebuia să ia şi el parte la poznele lor, ca soră-sa. Atunci aveau să creadă că e unul de-ai lor. Nu-i aşa?

Sudoarea i s-a prelins pe obraji. În apropiere, fără nicio grijă, Kwashim stătea rezemată de un copac; un rânjet i s-a lăţit pe buze când a văzut cât de speriat era. Forch aştepta în penumbră; ghemuit, fir-ar rugina să fie! – la câtă emoţie adunase în el, ar fi putut la fel de bine să treacă drept copac. Waxillium a aruncat o privire spre Idashwy şi ochii ei mari. Fata s-a înroşit şi s-a întors.

Telsin s-a strecurat înapoi.

— E înăuntru.

— Ăla e biroul bunicii, a spus Waxillium.

— Fireşte, a zis Telsin. A fost chemată la birou pentru nu ştiu ce urgenţă, nu-i aşa, Idashwy?

Fata a încuviinţat tăcută.

— Am văzut-o pe bătrâna Vwafendal trecând pe lângă odaia mea de meditaţie.

Kwashim a zâmbit.

— Aşa că n-o să fie atentă.

— Să fie atentă la ce?

— La Poarta de Tinichea, a spus Kwashim. Putem să ieşim în oraş. O să fie şi mai uşor decât de obicei.

— Decât de obicei? a întrebat Waxillium, uitându-se îngrozit ba la Kwashim, ba la soră-sa. Aţi mai făcut asta?

— Fireşte, a răspuns Telsin. E greu să găseşti ceva bun de băut în Sat. Dar sunt nişte baruri mişto două străzi mai încolo.

— Tu, oricum, eşti un străin, a comentat Forch ridicându-se.

Vorbea uşor, chibzuit, de parcă fiecare cuvânt cerea o atenţie specială.

— De ce să-ţi pese dacă plecăm? Uite, tremuri. De ce ţi-e frică? Oricum tu ţi-ai trăit aproape toată viaţa acolo.

Eşti un străin, i-au spus. Cum de reuşea soră-sa să-şi găsească un locşor în oricare grup? De ce trebuia să rămână el mereu pe dinafară?

— Nu tremur, a răspuns Waxillium. Nu vreau să am probleme, asta e tot.

— O să ne pârască, a zis Kwashim.

— Ba nu.

Cel puţin, nu pentru asta, oricum, s-a gândit Waxillium.

— Hai să mergem! a spus Telsin, conducând trupa prin pădure înspre Poarta de Tinichea, un nume pretenţios pentru un loc care nu era decât o altă stradă – deşi e drept că strada aia avea şi o arcadă de piatră unde apăreau sculptate simbolurile terrisiene ale celor şaisprezece metale.

Dincolo de poartă se afla o cu totul altă lume. Lămpi de gaz strălucitoare de-a lungul străzilor, vânzători de ziare care se întorceau acasă seara cu ziarele nevândute subraţ. Muncitori care se îndreptau spre barurile gălăgioase ca să tragă o duşcă. Nu cunoscuse niciodată lumea aceea cu adevărat; crescuse într-un conac de lux plin de haine scumpe, caviar şi vin.

Ceva din viaţa aceea simplă îl atrăgea. Poate că urma să găsească ceva acolo. Un detaliu care îi tot scăpa. Un amănunt, un lucru pe care toţi ceilalţi păreau să-l aibă, dar el nici nu putea să-l numească.

Ceilalţi patru tineri au rupt-o la fugă, trecând de clădirea cu ferestrele fumurii unde Waxillium şi Telsin, singura lui soră, zăboveau de obicei noaptea ca să citească. Terrisienii nu angajau paznici la intrările pe domeniilor lor, dar stăteau de veghe.

Waxillium n-a înaintat niciun pas, nu încă. S-a uitat în jos, suflecându-şi mânecile robei ca să lase la iveală brăţările de metal pe care le purta la încheietură.

— Vii? a strigat Telsin la el.

N-a răspuns.

— Fireşte că nu vii, nu vrei să ai probleme.

Telsin i-a dus pe Forch şi Kwashim mai departe. În schimb, Idashwy a rămas în urmă. Fata cea tăcută i-a aruncat o privire nedumerită.

Pot să fac asta, s-a gândit Waxillium. Nu e mare lucru. În urechi i-a răsunat zeflemeaua soră-sii şi atunci şi-a impus să facă un pas înainte şi-a ajuns lângă Idashwy. A simţit un ghem în stomac, dar a mers umăr la umăr alături de ea, bucurându-se de zâmbetul fetei.

— Ce era aşa urgent? a întrebat-o pe Idashwy.

— Ce?

— Chestia urgentă care-a chemat-o pe bunica.

Idashwy a ridicat din umeri, scoţându-şi peste cap roba terrisiană; gestul l-a şocat, până a înţeles că pe sub ea purta o fustă şi-o bluză convenţionale. Fata şi-a aruncat roba în tufiş.

— Nu ştiu mare lucru. Am văzut-o pe bunica ta alergând spre pavilionul Sinodului şi l-am auzit pe Tathed întrebând ceva. Despre un fel de criză. Aveam de gând să ieşim oricum în seara asta, aşa că m-am gândit că ăsta ar fi un moment potrivit.

—Şi chestia urgentă..., a spus Waxillium, privind peste umăr.

— Ceva despre nu ştiu ce căpitan de poliţie care venea s-o interogheze.

Un poliţist?

— Hai să mergem, Asinthew, i-a spus ea, luându-l de mână. Bunică-ta o să-l mănânce cu fulgi cu tot pe intrus. Poate că deja e în drum spre noi.

A încremenit.

Idashwy se uita la el. Ochii ei frumoşi şi căprui nu-l lăsau să gândească.

— Haide, l-a îndemnat ea. Nici nu e o infracţiune să te furişezi. Tu oricum ai trăit afară paisprezece ani.

Rugina naibii!

— Trebuie să plec, a spus el, apoi s-a întors pe călcâie şi a pornit-o spre pădure.

Idashwy a rămas pe loc. Waxillium a intrat în pădure, alergând spre Pavilion. Ştii că acum o să creadă că eşti un laş, s-a auzit spunând. Toţi o vor crede.

Waxillium s-a lăsat la pământ lângă fereastra bunicii, cu inima bătându-i gata să-i iasă din piept. S-a lipit de zid şi, într-adevăr, putea să audă ceva prin fereastra deschisă.

— Şi noi supraveghem, comisare, a zis bunica Vwafendal dinăuntru. Doar ştii asta.

Waxillium a îndrăznit să se ridice puţin, trăgând cu ochii peste pervaz ca s-o vadă pe bunică stând la biroul ei, adevărata întruchipare a probităţii terrisiene, cu părul ei împletit şi hainele imaculate.

Bărbatul care stătea în faţa ei îşi ţinea pălăria de comisar sub braţ, în semn de respect. Era un bătrân cu mustăţi căzute, iar insigna de pe piept arăta că e şi căpitan, şi detectiv. Rang înalt. Persoană importantă.

Da! s-a gândit Waxillium, căutându-şi carneţelul în buzunar.

— Terrisienii se supraveghează singuri, a spus el, pentru că rareori au nevoie de poliţie, a spus comisarul.

— Nici acum n-au nevoie de ea.

— Informatorul meu...

— Acum aveţi informator? a întrebat bunica. Credeam că a fost un pont anonim.

— Anonim, da, a spus comisarul, punându-i o bucată de hârtie pe birou. Dar e mai mult decât un pont.

Bunica lui Waxillium a ridicat biletul. Waxillium ştia ce scria pe el. Chiar el îl trimisese comisarilor.

O cămaşă care miroase a fum, atârnând în spatele uşii.

Cizme murdare de noroi ce se potrivesc cu urmele care au fost găsite lângă clădirea incendiată.

Canistre de ulei în cufărul de sub pat.

Lista conţinea o serie de indicii care-l incriminau pe Forch pentru incendierea sălii de mese cu câteva săptămâni înainte. Waxillium a fost încântat să vadă că poliţiştii îi luaseră descoperirile în serios.

— E tulburător, a spus bunica, dar nu văd nimic pe lista asta care să vă dea dreptul să interveniţi pe teritoriul nostru, căpitane.

Comisarul s-a aplecat, rezemându-şi braţele de marginea biroului, ca s-o înfrunte.

— Nu ne-aţi refuzat ajutorul aşa de repede când am trimis o brigadă de pompieri ca să stingă focul.

— Accept ajutor oricând e vorba de salvat vieţi, a adăugat bunica. Dar n-am nevoie de ajutor când trebuie să-i azvârl în închisoare. Mulţumesc.

— E pentru că Forch ăsta e binar? Vă e teamă de puterile lui?

Ea i-a aruncat o privire dispreţuitoare.

— Bătrână Vwafendal, a spus el, respirând adânc. Aveţi un criminal în comunitate...

— Dacă avem, a zis ea, o să ne ocupăm de individul ăsta singuri. Am vizitat casele de tristeţe şi nimicire pe care voi le numiţi închisori, Căpitane. N-o să accept ca unul de-ai mei să ajungă acolo pe baza unor invenţii anonime venite prin poştă.

Comisarul a oftat şi s-a îndreptat din şale. Cu un pocnet, a mai pus încă ceva pe birou. Waxillium şi-a mijit ochii să vadă, dar comisarul acoperise obiectul cu mâinile.

— Ştiţi câte ceva despre incendii, Bătrână Vwafendal? a întrebat comisarul. Noi o numim crimă însoţitoare. De obicei e folosită ca să acopere un furt, să mascheze o fraudă sau ca act de agresiune iniţială. Într-un asemenea caz, focul este doar un mesager. Cel mai bun lucru care se poate întâmpla e că va incendia din nou ceva. Cel mai rău... ei bine, o să urmeze ceva şi mai teribil, Bătrână. Ceva ce-o să regretaţi cu toţii.

Bunica a strâns din buze. Comisarul a ridicat mâna, lăsând la vedere obiectul. Era un glonte.

— Ce e asta?

— Un suvenir.

Bunica l-a azvârlit de pe masă, aruncându-l de peretele în spatele căruia se ascundea Waxillium. Băiatul a tresărit şi s-a ghemuit iarăşi la pământ, cu inima zvâcnindu-i în piept.

— Nu vă aduceţi instrumentele morţii în locul acesta, l-a repezit bunica.

Waxillium s-a întors la fereastră tocmai la timp ca să-l vadă pe comisar punându-şi pălăria pe cap.

— Când băiatul ăla o să dea din nou foc la ceva, a murmurat el, trimiteţi după mine. Să sperăm că n-o să fie prea târziu. O seară bună.

A plecat fără să mai spună nimic. Waxillium s-a lipit şi mai mult de zidul clădirii, temându-se ca nu cumva comisarul să se uite înapoi şi să-l vadă. N-a făcut-o. Bărbatul a mers înainte pe cărare, făcându-se nevăzut în umbrele amiezii.

Dar Bunica... n-a crezut. Nu putea să vadă? Forch comisese o crimă. Aveau să-l lase în pace, pur şi simplu? De ce...

— Asinthew, a spus bunica, folosind numele terrisian al lui Waxillium, aşa cum făcea întotdeauna. Vrei să vii încoace, te rog?

A simţit cum e cuprins imediat de panică, apoi de ruşine. S-a ridicat.

— De unde ştiai? a întrebat el prin fereastră.

— Reflecţia din oglinda mea, băiete, a spus ea, ţinând o cană de ceai cu amândouă mâinile şi fără să-şi întoarcă privirea spre el. Ascultă-mă, te rog, dacă vrei.

Mohorât, a ocolit clădirea şi a intrat pe uşa pavilionului de lemn. Împrejur mirosea a baiţ, tocmai se apucase să-l aplice. Încă mai avea baiţ sub unghii.

A intrat în cameră şi-a închis uşa.

— De ce...

— Stai jos, Asinthew, a spus uşor.

S-a dus la birou, dar nu s-a aşezat pe scaunul pregătit pentru oaspeţi. A rămas în picioare, chiar acolo unde stătuse comisarul.

— Scrisul tău, şopti bunica, arătând spre hârtia pe care o lăsase comisarul. Nu ţi-am spus că problema cu Forch e sub control?

— Tu spui multe lucruri, bunico. Eu cred când am dovezi.

Vwafendal s-a aplecat în faţă. Din cana pe care o ţinea în mâini ieşea abur.

— Of, Asinthew, a adăugat ea, credeam că vrei cu adevărat să te integrezi în locul ăsta.

— Da.

— Atunci, de ce tragi cu urechea la fereastra mea, în loc să faci meditaţiile de seară?

Roşu la faţă, şi-a întors privirea.

— Calea terrisiană înseamnă ordine, copile, a afirmat bunica. Există motive pentru care avem reguli.

— Şi să incendiezi clădiri nu e împotriva regulilor?

— Fireşte că e, a adăugat bunica. Dar Forch nu e responsabilitatea ta. Am vorbit cu el. Îi pare rău. Delictul lui e greşeala unui puşti fără direcţie şi care petrece prea mult timp singur. Le-am cerut celorlalţi să şi-l facă prieten. Va face penitenţă pentru delictul său, dar în felul nostru. Ai prefera să-l vezi putrezind în puşcărie?

Waxillium a ezitat, apoi a oftat, lăsându-se în scaunul din faţa biroului bunicii.

— Vreau să ştiu ce e bine, a şoptit el, şi apoi s-o fac. De ce e aşa de greu?

Bunica s-a încruntat.

— E uşor să-ţi dai seama ce e bine şi rău, băiete. Dar recunosc că a alege să urmezi ceea ce ştii că trebuie să faci e...

— Nu, a spus Waxillium.

Apoi a ezitat. Nu era înţelept s-o întrerupi pe bunica V. Nu ţipa niciodată, dar îi simţeai mereu dezaprobarea, aşa cum puteai să simţi că vine o furtună. A continuat pe un ton mai împăciuitor.

— Nu, bunica. Nu e uşor să ştii ce e bine.

— E legea scrisă a căilor noastre. Ţi se predă în fiecare zi la lecţii.

— Asta e doar o voce, a spus Waxillium, o filosofie. Sunt atât de multe...

Bunica s-a întins peste birou şi i-a acoperit mâna cu a ei. Avea pielea caldă de cana fierbinte de ceai.

— Of, Asinthew, a spus ea. Înţeleg cât de greu trebuie să-ţi fie. Copil din două lumi.

Două lumi, s-a gândit el imediat, şi nicio casă.

— Dar trebuie să ţii cont de ce eşti învăţat, a continuat bunica. Mi-ai promis că o să ne respecţi regulile câtă vreme eşti aici.

— Am încercat.

— Ştiu. Tellingdwar şi ceilalţi instructori raportează lucruri bune despre tine. Zic că înveţi materia mai bine decât oricine, că parcă ai fi trăit aici toată viaţa! Sunt mândră de efortul tău.

— Dar ceilalţi copii nu mă acceptă. Am încercat să fac ce mi-ai spus – să fiu mai terrisian decât oricine, să dovedesc că ăsta e sângele meu. Dar copiii... N-o să fiu niciodată unul de-ai lor, bunico.

— Niciodată e un cuvânt pe care-l folosesc mai ales tinerii, dar pe care rareori îl înţeleg, a adăugat ea, sorbind din ceai. Ghidează-te după reguli. O să-ţi aducă pacea. Dacă unii sunt ranchiunoşi din cauza zelului tău, lasă-i să fie. Poate că, prin meditaţie, se vor împăca cu ei înşişi.

— Ai putea... oare să le porunceşti câtorva dintre ei să se împrietenească şi cu mine? a întrebat el, ruşinat de cuvintele acelea de om slab. Aşa cum ai făcut cu Forch?

— O să văd, a spus ea. Acum du-te. N-o să raportez această indiscreţie, Asinthew, dar promite-mi, te rog, că vei renunţa la obsesia asta pentru Forch şi vei lăsa pedepsele în seama celor din Sinod.

Waxillium s-a ridicat şi imediat piciorul i-a alunecat pe ceva. S-a aplecat. Era glonţul.

— Asinthew? a întrebat bunica.

A ascuns glonţul în palmă când s-a ridicat şi s-a grăbit să iasă.

— Metalul e viaţa ta, a spus Tellingdwar în faţa barăcii, ajungând la ultimele părţi ale recitării de seară.

Waxillium medita îngenuncheat, ascultând predica. De jur împrejur, rânduri de terrisieni paşnici se închinau reverenţioşi, oferind rugi Prezervării, zeul antic al credinţei lor.

— Metalul e sufletul tău, a spus Tellingdwar.

Atâtea lucruri perfecte în lumea aceea tăcută. De ce simţea Waxillium că întina locul acela doar cu prezenţa lui? Că erau toţi parte a unei pânze de tablou imaculate, iar el, doar o pată, undeva jos de tot?

— Tu ne prezervi, a spus el, ai tăi suntem.

Un glonţ, a gândit Waxillium uitându-se la bucata de metal pe care încă o ţinea în palmă. De ce a lăsat un glonţ ca semn de aducere aminte? Ce vrea să zică? Părea un simbol ciudat.

Recitarea s-a terminat, tinerii, copiii şi adulţii s-au ridicat să se dezmorţească. Au schimbat impresii între ei, voioşi şi comunicativi, dar se apropia ora închiderii, aşa că cei tineri trebuiau să o pornească spre casă sau, în cazul lui Waxillium, spre cămin. El, oricum, a rămas îngenuncheat.

Tellingdwar a început să adune rogojinile pe care stătuseră oamenii. Îşi purta capul ras; roba lui era galbenă, cu portocaliu deschis. Cu braţele încărcate de rogojini, s-a oprit când a văzut că băiatul nu plecase cu ceilalţi.

— Asinthew, eşti bine?

Waxillium a dat din cap obosit, ridicându-se în picioare, pe care le simţea amorţite de la cât stătuse în genunchi. S-a îndreptat spre ieşire şi s-a oprit.

— Tellingdwar?

— Da, Asinthew?

— A existat vreodată vreo crimă violentă în Sat?

Supraveghetorul cel scund a înlemnit, strângând rogojinile şi mai tare în braţe.

— De ce întrebi?

— Din curiozitate.

— Nu trebuie să-ţi faci griji, s-a întâmplat cu multă vreme în urmă.

— Ce s-a întâmplat?

Tellingdwar a strâns în grabă şi restul de rogojini. Poate că altcineva ar fi evitat întrebarea, dar Tellingdwar se ştia cel mai sincer dintre toţi. O virtute terrisiană clasică – pentru el, a evita o întrebare era la fel de rău ca a minţi.

— Nu mă surprinde că încă se vorbeşte despre asta, a spus Tellingdwar. Au trecut cincisprezece ani şi sângele ăla tot nu se şterge, presupun. Iar ce se zvoneşte nu e adevărat. A fost asasinată o singură persoană. Era o femeie, omorâtă de bărbatul ei. Amândoi terrisieni.

A ezitat.

— Eu i-am cunoscut.

— Cum a omorât-o?

— Chiar vrei să ştii?

— Păi, zvonurile...

Tellingdwar a oftat.

— Cu o armă. O armă din afară. Nu ştim de unde a luat-o.

Tellingdwar a dat din cap, punând rogojinile într-un teanc dintr-o parte a camerei.

— Bănuiesc că n-ar trebui să fim surprinşi. Oamenii sunt la fel peste tot, Asinthew. Trebuie să ţii minte asta. Nu te crede mai bun decât alţii doar pentru că porţi roba.

Tellingdwar transforma orice conversaţie într-o lecţie. Waxillium i-a făcut un semn din cap şi a dispărut în noapte. S-a auzit un tunet venind de sus, prevestind ploaia, deşi încă nu se lăsase ceaţa.

Oamenii sunt la fel peste tot, Asinthew. Atunci, care era scopul lucrurilor pe care le predau acolo, dacă nu puteau să-i facă pe oameni să înceteze să se mai comporte ca nişte monştri?

A ajuns la căminul băieţilor, scufundat în tăcere. Tocmai se sunase stingerea, iar, ca să-şi ceară scuze de la supraveghetor, Waxillium a schiţat un semn din cap, şi a luat-o grăbit pe hol înspre dormitorul său de la parter. Tatăl lui Waxillium insistase să i se dea o cameră numai pentru el, pentru că avea sânge nobil. Asta nu făcuse decât să-l separe şi mai mult de ceilalţi.

Şi-a dat jos roba şi a deschis dulapul. Vechile lui haine încă atârnau acolo. Ploaia a început să bată în fereastră, în timp ce-şi punea nişte pantaloni şi-o cămaşă ce i se păreau mai confortabile decât nenorocitele alea de robe. Şi-a ajustat lampa şi s-a întins pe pat, deschizând o carte.

Afară cerul chiorăia ca un stomac flămând. Waxillium a încercat să citească timp de câteva minute, apoi a aruncat cartea într-o parte – aproape răsturnând lampa – şi s-a ridicat în picioare. S-a dus la fereastra care şiroia de apă. Din cauza stratului gros de frunze, ploaia cădea în şuvoaie doar pe alocuri. A întins mâna şi-a stins lampa.

Se uita cum plouă, iar mintea îi pulsa de gânduri. În curând trebuia să ia o decizie. Înţelegerea dintre bunică şi părinţi prevedea că trebuie să petreacă un an întreg în Sat şi mai rămăsese doar o lună. După aceea, avea să aleagă dacă rămâne sau pleacă.

Ce-l aştepta afară? Feţe de masă albe, oameni încrezuţi şi fonfăiţi şi multă politică.

Dar aici? Camere tăcute, meditaţie şi plictis.

O viaţă pe care o detesta şi-o viaţă de rutină plicticoasă. Zi după zi şi...

Oare cineva se foia printre copaci?

Waxillium şi-a ciulit urechile, lipindu-şi faţa de geamul rece. Chiar părea că cineva străbătea pădurea înghetaţă, se zărea umbra unei siluete de o înălţime obişnuită, uşor încovoiată şi care purta un sac pe umeri. Forch s-a uitat spre cămine, dar apoi şi-a continuat drumul prin beznă.

Deci se întorseseră. Le luase mai puţin decât se aşteptase. Cum voia Telsin să intre în cămin? Să se caţere pe fereastră şi apoi să susţină că veniseră acasă înainte de închidere, dar că supraveghetorul pur şi simplu nu-i văzuse?

Waxillium aştepta, întrebându-se dacă o să le vadă şi pe fete; dar n-a văzut nimic. Doar pe Forch, dispărând în întuneric. Încotro se ducea?

Un alt incendiu, s-a gândit Waxillium imediat. Dar Forch nu putea s-o facă pe aşa o ploaie, nu?

Waxillium s-a uitat la ceasul care ticăia încet pe perete. Trecuse o oră de la închidere. Nu-şi dăduse seama că petrecuse atâta timp holbându-se la ploaia de-afară.

Forch nu e treaba mea, şi-a spus ferm. S-a întors în pat, dar imediat dădea iar ture prin cameră. Asculta ploaia, temător, neputând să înceteze să se foiască.

Stingerea...

Ghidează-te după reguli. O să-ţi aducă pacea.

S-a oprit lângă fereastră. Apoi a deschis-o şi-a sărit afară, cu picioarele goale afundându-i-se în pământul ud, alunecos. A luat-oînainte, cu apa şiroindu-i pe faţă, prelingându-i-se pe spate. Pe unde oare o luase Forch?

A ghicit, trecând pe lângă arborii uriaşi ca nişte monoliţi sculptaţi, în timp ce răpăitul ploii şi vuietul apei înecau orice alt sunet. O urmă de cizmă lângă rădăcina unui copac i-a dovedit că se afla pe drumul cel bun, deşi trebuise să se aplece mult ca s-o vadă. Rugină! Se întuneca tot mai mult.

Şi-acum? Waxillium s-a întors în loc. Uite, şi-a zis. Depozitul. Era un vechi cămin, rămas gol, unde terrisienii păstrau mobila şi covoarele în plus. Avea să fie ţinta perfectă a unui incendiu, nu-i aşa? Se aflau acolo suficiente obiecte inflamabile şi nimeni nu putea să se aştepte la aşa ceva pe ploaie.

Şi totuşi, bunica a vorbit cu el, s-a gândit Waxillium, năpustindu-se sub stropii de apă, cu picioarele reci călcând pe frunze şi muşchi. O să ştie c-a fost el. Nu-i păsa? Chiar ţinea morţiş să creeze probleme?

Waxillium s-a îndreptat către vechiul cămin, o construcţie monotonă, de trei etaje, care se înălţa în noaptea adâncă şi neagră, cu şuvoaie de ploaie scurgându-se de pe streşini. Waxillium a încercat uşa, era descuiată, fireşte; doar se aflau în Sat. S-a furişat înăuntru.

Pe podea se vedea o pată de apă. Cineva intrase acolo cu puţin timp înainte. A mers de-a buşilea, luându-se după urme, până a ajuns la casa scării. A urcat primele trepte, apoi şi pe celelalte. Oare ce se găsea acolo sus? A ajuns la ultimul etaj şi-a văzut o lumină. Waxillium s-a furişat pe holul acoperit în centru de un covor şi s-a apropiat de ceva; în cele din urmă, şi-a dat seama că pe o masă dintr-o odăiţă înţesată de mobilă şi cu draperii grele şi negre la ferestre se afla o lumânare pâlpâitoare.

Waxillium s-a apropiat de lumânare. Flacăra tremura, plăpândă şi solitară. De ce oare o lăsase Forch acolo? Ce era...

Ceva greu l-a izbit în spate. A urlat de durere, împins în faţă de izbitură şi împiedicându-se de două scaune adunate grămadă. Din spatele lui se auzea tropăit ca de cizme pe podea. Waxillium a reuşit să se arunce într-o parte, rostogolindu-se pe jos, tocmai când Forch izbea un vechi stâlp de lemn de nişte scaune, făcându-le bucăţi.

Waxillium s-a ridicat în picioare, cu durere în umeri. Forch s-a întors spre el, cu faţa ascunsă de umbre.

Waxillium s-a dat înapoi.

— Forch! E în regulă! Vreau doar să vorbim!

A tresărit când a simţit peretele în spate.

— Nu trebuie să...

Forch a venit spre el cu toată puterea. Waxillium a urlat şi s-a repezit pe hol.

— Ajutor! a strigat, cu Forch după el. Ajutor!

Waxillium avusese de gând să o ia spre scări, dar ceva îl întorsese din drum. S-a izbit cu umărul de uşa de la capătul coridorului. Uşa aia ducea spre sala de şedinţe de sus, în cazul în care clădirea aceea era făcută după acelaşi plan ca al lui. Şi poate, cine ştie, ducea şi la alte scări?

A deschis uşa pătrunzând într-o odaie luminată. Mese vechi stăteau grămadă unele peste altele, lăsând în centru un spaţiu deschis, ca o scenă.

În mijloc, sub lumina câtorva zeci de lumânări, un băieţel de vreo cinci ani stătea legat de o bucată de lemn întinsă între două mese. Cămaşa îi fusese tăiată şi zăcea pe podea. Strigătele îi erau înăbuşite de o bucată de cârpă, iar el încerca – neputincios – să se elibereze din legături.

Waxillium încremeni privindu-l pe băiat, linia de cuţite strălucitoare aşezate pe o masă din apropiere, dârele de sânge scurgându-se din crestăturile de pe pieptul copilului.

— Drace! a şoptit Waxillium.

Forch a venit din spate, apoi a închis uşa în urma lui.

— Drace! a repetat Waxillium, făcând ochii mari. Forch, ce naiba e în neregulă cu tine?

— Nu ştiu, a răspuns băiatul uşor. Trebuie să văd ce e înăuntru, ştii?

— Ai plecat cu fetele, a adăugat Waxillium, ca să ai un alibi. Dacă nu e nimeni în camera ta, vei putea spune c-ai fost cu ele. O infracţiune mai mică, să-ţi ascundă adevărata crimă. Rugină blestemată! Soră-mea şi celelalte nu ştiu că te-ai strecurat înapoi aici, nu? Sunt afară, bete, şi nici nu mai ţin minte că ai plecat. Vor jura că erai...

Waxillium s-a oprit când Forch a ridicat privirea, cu lumina lumânărilor jucându-i în ochi şi faţa lipsită de expresie. Ţinea nişte cuie în mână.

Aşa-i, Forch e un...

Waxillium a urlat, aruncându-se spre un maldăr de mobilă tocmai când cuiele au ţâşnit din palma lui Forch, Împinse de Allomanţia lui. Au lovit obiectele din jur ca grindina, izbindu-se de mesele de lemn, picioarele de scaun şi podea. O durere năprasnică i-a săgetat lui Waxillium braţul când s-a dat îndărăt.

A urlat din nou şi, adăpostindu-se, şi-a dus mâna la braţ. Unul dintre cuie îi sfâşie carnea, chiar lângă cot.

Metal. Avea nevoie de metal.

Trecuseră luni de zile de când arsese oţel. Bunica voia să-l vadă îmbrăţişându-şi partea terrisiană. Şi-a ridicat braţele, dar n-avea nimic pe ele. Brăţările lui...

Le-ai lăsat în cameră, idiotule, s-a gândit Waxillium. A căutat prin buzunarele de la pantaloni. Mereu păstra câte ceva...

Un săculeţ de solzi de metal. L-a scos, îndepărtându-se de Forch, care răstrurna mese şi scaune ca să ajungă la el. Undeva în spate, se auzeau scâncetele băieţelului.

Lui Waxillium îi tremurau degetele încercând să deschidă săculeţul, dar metalul i-a sărit imediat din palmă în partea cealaltă a camerei. S-a întors disperat spre Forch, care chiar atunci trăgea o bară de metal de pe masă şi-o arunca spre el.

Waxillium a încercat să se ferească, dar a reacţionat cu întârziere. Bara aruncată l-a nimerit în piept, împingându-l în spate. Forch s-a împiedicat şi a mormăit ceva. Nu avea antrenament cu Allomanţia lui şi nu se pregătise. Împingerea l-a azvârlit înapoi tot atât cât pe Waxillium.

Totuşi, Waxillium s-a izbit de perete şi a simţit ceva frângându-se înăuntrul lui. A tras aer în piept, privirea i s-a înnegurat şi a căzut în genunchi. Încăperea părea să se clatine.

Sacul! Ia sacul!

A căutat peste tot pe podea, abia dacă mai era în stare să gândească. Avea nevoie de metal! Degetele lui însângerate l-au simţit. Nerăbdător, a luat săculeţul şi l-a deschis. Şi-a dat capul pe spate ca să arunce solzii.

Dar o umbră a coborât peste el, lovindu-l în stomac. Osul rupt din trupul lui a cedat complet şi Waxillium a ţipat de durere; abia dacă reuşise să-şi arunce puţin metal în gură.

Forch i-a luat săculeţul din mână, împrăştiind solzii, apoi l-a ridicat.

Tânărul părea mai bine făcut decât ar fi trebuit să fie. De parcă ar fi folosit o metalminte. O parte frenetică a minţii lui Waxillium încerca să Împingă brăţările, dar metalminţile Feruchimice erau teribil de greu de înduplecat cu Allomanţie. Împingerea lui nu era suficient de puternică.

Forch l-a îmbrâncit pe Waxillium pe fereastra deschisă, ţinându-l de gât. Ploaia îl uda şi se chinuia să respire.

— Te rog... Forch...

Forch i-a dat drumul.

Waxillium simţea apa plutind în aer.

Trei etaje mai jos, dincolo de crengile arţarilor, frunzele ude se împrăştiau.

Oţelul prindea viaţă înăuntrul lui, trăgând linii albastre dinspre pieptul său înspre surse apropiate de metal. Toate se aflau deasupra, niciuna dedesubt. Nu putea să Împingă în nimic ca să se salveze.

În afară de o bucăţică de metal din buzunarul de la pantaloni.

Waxillium a împins-o cu disperare, răsucindu-se prin aer. I-a ţâşnit prin buzunar, în jos pe picior, tăind o linie în pantaloni, înainte să fie propulsată înspre pământ de greutatea lui. Waxillium s-a zbătut în aer, încetinind de îndată ce bucata de metal a atins solul.

S-a prăbuşit pe cărarea udă cu picioarele – pe care le simţea zvâcnind de durere – înainte. A căzut; ameţit, dar viu. Împingerea îl salvase.

Ploaia îi uda faţa. A aşteptat, dar Forch n-a mai coborât ca să-l termine. Tânărul închisese obloanele, înfricoşat că cineva are să vadă lumina lumânărilor.

Pe Waxillium îl durea tot corpul. Umerii, de la prima lovitură, picioarele, de la căzătură, pieptul, de la bara de metal – oare câte coaste îşi rupsese? Stătea în ploaie, tuşind, apoi s-a rostogolit, ca să vadă bucata de metal care-i salvase viaţa. A găsit-o uşor, urmându-i linia Allomantică; a săpat prin noroi, ca să scoată ceva din pământ.

Era glonţul comisarului. Ploaia îi spăla mâinile şi curăţa metalul. Nici nu mai ţinea minte când îl băgase în buzunar.

Într-un caz ca ăsta, focul e doar un avertisment...

Trebuia să caute ajutor. Dar băieţelul din odaia de sus deja sângera. Cuţitele îi fuseseră smulse.

Vine ceva şi mai teribil, Bătrână. Ceva ce-o să regretaţi cu toţii.

Brusc, Waxillium îl ura pe Forch. Ăsta era un loc perfect. Liniştit. Frumos. Întunericul n-avea ce să caute acolo. Dacă Waxillium era o pată pe pânza aceea albă, Forch era o groapă cu smoală.

Waxillium a strigat, ridicându-se în picioare şi năpustindu-se prin uşa din spate a vechii clădiri. A urcat două scări cu privirea înceţoşată de durere, înainte să deschidă uşa de la sala de şedinţe. Forch stătea chiar deasupra copilului, ţinând în mână un cuţit însângerat. S-a întors uşor, lăsîndu-l pe Waxillium să-i vadă doar o latură a chipului.

Waxillium a aruncat glonţul între ei, cu cartuşul strălucind în lumina lumânărilor, apoi a Împins cu toată puterea. Forch s-a întors şi-a Împins şi el.

Reacţia a fost imediată. Glonţul s-a oprit în aer, la câţiva centimetri de faţa lui Forch. Amândoi au fost azvârliţi înapoi, dar Forch s-a prins de câteva mese, echilibrându-se. Waxillium fusese izbit de zidul de lângă uşă.

Forch a zâmbit şi, trăgându-şi puterea din metalminte, muşchii i s-au umflat. A tras o altă bară de metal de pe masa de cuţite şi-a aruncat-o spre Waxillium, care a urlat, Împingând-o, ca nu cumva să-l strivească.

Dar nu era suficient de puternic. Forch a continuat să Împingă, iar Waxillium avea prea puţin oţel. Bara a fulgerat văzduhul, împingându-se în pieptul lui Waxillium şi lipindu-l de perete.

Timpul s-a oprit în loc. Un glonţ a rămas suspendat chiar în faţa lui Forch, s-au luat la încăierare pe metalul care, bucată cu bucată, îl strivea pe Waxillium. Pieptul îi fierbea de durere şi atunci din gură i-a ţâşnit un ţipăt.

Avea să moară acolo.

Vreau doar să fac ceea ce trebuie. De ce e aşa de greu?

Forch a făcut un pas în faţă, rânjind.

Waxillium se holba la glonţul care strălucea ca aurul. Nu putea să respire. Dar glonţul ăla...

Metalul este viaţa ta.

Un glonţ. Trei părţi metal. Vârful.

Metalul este sufletul tău.

Cartuşul.

Tu ne prezervi...

Şi nodul din spate. Locul pecare-l lovea ciocanul pistolului.

În acelaşi moment, în ochii lui Waxillium, totul s-a împărţit în trei linii, trei părţi. Le-a văzut pe toate deodată. Şi, pe măsură ce bara de metal îl strivea, a renunţat la două dintre ele.

A Împins în nodul acela din spate. Glonţul a explodat. Cartuşul a zburat îndărăt, Împins de Allomanţia lui Forch, în timp ce glonţul a ţâşnit în faţă, neatins, şi s-a înfipt în craniul lui Forch.

Waxillium a căzut la pământ, bara de metal fusese îndepărtată. S-a prăvălit pe podea, trăgând aer în piept; apa de ploaie îi picura de pe faţă pe podeaua de lemn.

Ca prin ceaţă, a auzit nişte zgomote. Oameni care răspundeau ţipetelor, apoi sunet de împuşcături. S-a străduit să se ridice în picioare, şchiopătând prin cameră, ignorând vocile de terrisieni, femei şi bărbaţi, care urcau scările. A ajuns la copil şi i-a smuls legăturile, eliberându-l. În loc să fugă, copilul a început să plângă şi l-a apucat pe Waxillium de picior, strângându-l tare.

Oameni au năvălit în cameră. Waxillium s-a aplecat, a luat cartuşul de pe podeaua udă, apoi s-a ridicat şi a dat piept cu ei. Cu Tellingdwar, cu bunică-sa, cu bătrânii. Le-a citit oroarea pe feţe şi-a ştiut în acel moment că aveau să-l urască pentru că adusese violenţa în satul lor.

Să-l urască pentru că avusese dreptate.

S-a aşezat lângă cadavrul lui Forch şi-a strâns cartuşul în mână, ţinând cealaltă palmă pe creştetul copilului care tremura.

— O să-mi găsesc propria cale, le-a spus.