31      

— Wax, trebuie să vezi chestia asta!

Wax şi-a dat jos pălăria, cu privirea înceţoşată.

Paturile nu erau din cale-afară de confortabile, dar măcar nava zbura liniştit, fără turbulenţe. Era frumos, căci pe plutac se simţise mereu ca şi cum ar fi fost pe cale să se prăbuşească într-o culme de deal.

Wayne stătea aplecat afară pe fereastra mare din cameră.

— Se deschide fereastra aia? a întrebat Wax, surprins.

— Orice fereastră se deschide, a spus Wayne, dacă împingi în ea suficient de tare. Vino, trebuie să vezi asta.

Wax a oftat, urcându-se lângă el şi aplecându-se pe fereastră. Sub ei, Elendel se întindea ca o mare de lumini.

— Sunt ca nişte râuri de foc, a zis Wayne. Uite ce modele formează. Zonele bogate mai luminate, toate drumurile drepte. Frumos.

Wax a mormăit.

— Asta e tot ce poţi spune, amice?

— Wayne, eu văd asta în aproape fiecare seară.

— Vezi, nu e corect. Ar trebui să te simţi vinovat.

— Că sunt Monedăîmpingător?

— Că trişezi în viaţă, Wax.

— Şi dacă mă prefac că sunt recunoscător?

— Presupun că merge şi-aşa.

Wax s-a aşezat iarăşi pe pat, apoi a tras de cizme, desfăcându-le şireturile. Îl durea tot corpul, de parcă ar fi fost bătut şi lăsat inconştient. Ar fi vrut să dea vina pe efortul din ultimele zile, dar ţinuse Brăţările Doliului în mână şi fusese complet vindecat.

Asta însemna că durerile se datorau faptului că dormise câteva ore pe patul ăla. Rugină. Chiar îmbătrânea. Gândindu-se la asta, şi-a dat însă seama că mortalitatea nu-l mai înspăimânta ca pe vremuri.

—Ar trebui să mergem pe punte, a sugerat el, ridicându-se.

Avusese o zi plină de când plecaseră din munte. Opriseră într-un oraş ca să telegrafieze înainte, apoi aşteptaseră să se lase noaptea înainte să-şi vadă de drum. N-avea de gând să aducă o imensă navă zburătoare lângă oraş fără să-i avertizeze mai întâi.

Jordis fusese de acord, după ce-i promisese să o reaprovizioneze pentru drumul de întoarcere. Marasi îşi făcea griji în legătură cu căpitanul, dar el se uitase în ochii femeii din spatele măştii. Era un soldat, omorâse oameni, deşi pretindea că nu conduce decât o navă comercială.

Ştia. Wax avusese Brăţările. Ar fi putut să-i omoare pe Malwish şi să le ia nava fără să se gândească de două ori. În schimb, el alesese compromisul oferit de Steris. Dincolo de cuvintele ei dure, Jordis ştia că obţinuse mai multe din situaţia asta decât ar fi avut motive să spere.

Wayne i s-a alăturat în uşa camerei şi s-au dat amândoi la o parte ca să le facă loc unor membri ai echipajului. Nu le putea vedea feţele, dar îşi dădea seama cum se simt din faptul că vorbeau puţin şi înaintau mohorâţi.

— Au fost frânţi, i-a şoptit Wayne, uitându-se peste umeri la ei. Nu e drept ce li s-a întâmplat oamenilor ăstora, Wax.

— Când e viaţa vreodată dreaptă?

— Cu mine a fost, a spus Wayne. Mai mult decât dreaptă. Având în vedere ce merit.

— Vrei să vorbeşti despre asta? a întrebat Wax.

— Despre ce?

— Ai folosit o armă, Wayne.

— E, a fost o puşcă. Nu se pune.

Wax şi-a aşezat mâna pe umărul prietenului său.

Wayne a ridicat din umeri.

— Cred că al meu corp şi-o fi zis: Ce mai contează?

— Credeam că înseamnă că te-ai iertat pe tine însuţi.

— Nu, a spus Wayne. Eram doar foarte supărat pe soră-ta.

— Ştiai, nu-i aşa? a întrebat Wax, încruntându-se. Că o să se vindece?

— Nu voiam să omor pe cineva cu sânge rece...

— E bine, bănuiesc.

— ...dar nici n-aveam de unde să iau o brichetă ca să-i dau foc.

— Wayne...

Bărbatul mai scund a oftat.

—Am văzut metalminţile ieşindu-i de sub mânecă. M-am gândit că dacă vrei să iei o putere de la un Feruchimist, atunci iei vindecarea. N-aveam de gând s-o omor pe soră-ta, amice. Dar m-am distrat băgând puţin spaima în ea, şi oricum aveam nevoie de ţepuşele lui MeLaan.

Wayne s-a uitat în depărtare.

— Ar fi trebuit să rămân acolo, presupun. Să o ţin, ca să nu fugă, nu? Dar nu gândeam limpede, ca să zic aşa. Credeam că eşti mort, prietene. Chiar asta credeam. Şi-mi tot ziceam: Oare Wax ar putea să o omoare de-a binelea? Sau i-ar mai da o şansă, aşa cum mi-a dat şi mie? Aşa că am lăsat-o să trăiască. N-am apăsat pe trăgaci încă o dată, era ultimul lucru pe care-l puteam face pentru tine. Are sens ce zic?

Wax l-a strâns pe Wayne de umăr.

— Mulţumesc. Mă bucur că înveţi.

S-a simţit ipocrit s-o spună când, de fapt, ar fi vrut ca Wayne să-i fi luat metalminţile şi să o lase să îngheţe.

Wayne a rânjit. Wax a arătat în direcţia în care se duseseră şi membrii echipajului.

— Ne vedem acolo sus.

— Te duci să-ţi iei femeia? a întrebat Wayne. O să-i fie greu să se împace cu viaţa la oraş, departe de habitatul ei natural al deşerturilor îngheţate şi pustii din...

— Wayne, l-a întrerupt Wax cu fermitate.

— Hă?

— Ajunge.

— Dar nu...

— Ajunge.

Wayne a rămas cu gura deschisă, apoi şi-a lins buzele şi a dat din cap.

— Bine. Ne vedem sus, amice?

— Ajungem şi noi curând.

Wayne s-a îndreptat spre punte. Wax a pornit pe coridor, spre camera pe care o împărţeau Marasi şi Steris. Şi-a ridicat mâna să bată la uşă, dar aceasta era întredeschisă, aşa că s-a uitat înăuntru. Steris era culcată pe pat, învelită într-o pătură. Dormea. Marasi nu se vedea. Spusese ceva cum că ar fi vrut să vadă oraşul de pe punte.

A rămas în uşă, privind-o cum doarme. Era cât pe-aci să plece; trecuse prin atâtea lucruri în ultimele zile. Sigur se simţea epuizată. De îndată ce ajungeau în Elendel, trebuiau să descarce prizonierii şi să aducă provizii la bord – aveau să treacă ore întregi până ce nava urma să pornească din nou la drum. Putea să mai doarmă puţin.

Uşa a scârţâit când s-a împins în ea şi Steris s-a trezit, tresărind. L-a văzut imediat. Apoi a zâmbit, s-a relaxat şi şi-a îmbrăţişat perna. Purta o rochie de călătorie pe sub pătură.

Wax a intrat în cameră şi s-a aşezat pe patul de vizavi. Era atât de puţin spaţiu acolo, că atingea patul ei cu genunchii. Şi astea erau cuşetele mari ale navei. S-a aplecat, luându-i mâna într-a lui.

Ea l-a strâns de mână, cu ochii închişi, şi n-au făcut decât să stea acolo. În tăcere. Ceilalţi puteau să mai aştepte câteva minute.

— Mulţumesc, a spus Wax, uşor.

— Pentru ce? a întrebat ea.

— C-ai venit cu mine.

— N-am făcut mare lucru.

— Ai fost de mare ajutor la petrecere, a zis Wax. Şi negocierile tale cu Malwish... Steris, a fost incredibil.

— Poate, a spus ea, dar tot m-am simţit ca un cufăr ce face parte din călătorie.

El a ridicat din umeri.

— Steris, cred că toţi suntem aşa. Duşi dintr-o parte în alta de datorie, de societate sau chiar de Dumnezeu. Chiar şi-n vieţile noastre pare că suntem doar parte a unei călătorii mai mari. Dar, din când în când, avem o alegere de făcut. Una reală. Poate că n-o să putem alege ce ni se întâmplă sau unde ne vom opri, dar ne putem îndrepta spre ceva.

El i-a strâns mâna.

— Şi tu ai ales să te îndrepţi spre mine.

— Dar lângă tine e cel mai sigur loc..., a spus ea.

El i-a pus peste gură mâna plină de bătături. Altă aventură.

În cele din urmă, un membru al echipajului a venit să-i caute şi Wax s-a ridicat fără tragere de inimă, ajutând-o şi pe Steris să se ridice. Au mers apoi braţ la braţ prin coridoarele navei, sus pe punte, unde-i aşteptau ceilalţi.

Aici Wax a putut să aprecieze mai bine ce văzuse Wayne. Oraşul chiar arăta superb în priveliştea panoramică de pe punte. Oare asta o să fie o privelişte pe care toată lumea o s-o poată vedea? s-a gândit Wax, în timp ce Steris îl strângea de mână, privind oraşul cu zâmbetul pe buze. Tehnologia aceasta a zborului era nouă, dar nu trecuseră mulţi ani de când văzuse prima maşină pe drum şi acum se găseau peste tot.

Marasi îl condusese pe căpitanul Jordis pe deasupra oraşului. Wax nu putea să citească limbajul corporal al căpitanului şi nici pe cel al echipajului. Erau impresionaţi de mărimea oraşului şi de înălţimea zgârie-norilor? Sau chestiile astea erau cât se poate de răspândite în Sud?

S-au apropiat de turnul Ahlstrom, iar Wax încerca să-şi închipuie ce poveşti avea să citească în ziarele de-a doua zi. Ce bine! Ura orice subterfugiu, voia ca oamenii din Elendel să ştie că lumea tocmai devenise un loc mult mai mare.

Turnul Alustrom, unde Wax deţinea acţiuni de proprietate, avea un vârf plat. Căpitanul îl asigurase că va putea să-şi aterizeze nava şi pe un cui, atâta vreme cât nu era ascuţit. Şi chiar au reuşit s-o conducă pe vârful turnului.

— Sunteţi sigură că nu vreţi să rămâneţi? a întrebat-o Marasi. Să vizitaţi oraşul, să aflaţi cine suntem cu adevărat?

— Nu, mulţumesc.

Lui Wax cuvintele i se păreau forţate. Dar era greu să-ţi dai seama cu medalioanele de traducere.

— Vom accepta oferta voastră de provizii şi vom pleca în seara asta.

Era vremea să debarce. Wax şi Steris au pornit iarăşi pe coridoare, urmaţi de ceilalţi.

— Mi se pare că toată excursia a fost un vis, a comentat Steris. Trebuie să scriu chestiile astea de îndată ce ajung acasă, ca să nu le uit.

Wax a încuviinţat, dar se gândea la întâlnirea lui cu Armonie.

Coridorul ducea la o joncţiune, în dreptul căreia peretele navei se deschisese şi fusese lăsat în jos un pod de andocare, ce cobora pe acoperişul turnului. Jos de tot, Wax a recunoscut câteva figuri care-şi suceau gâturile ca să poată vedea nava. Guvernatorul Aradel venise şi el.

Allik stătea în uşă şi şi-a ridicat masca atunci când s-a apropiat Waxillium. N-a dat din cap, n-a făcut o plecăciune, doar şi-a ridicat masca. Printre oamenii lui, poate că toate lucrurile acestea se exprimau prin unul şi acelaşi gest, căci şi ceilalţi au făcut la fel.

— Măreţe, i-a spus Allik lui Wax. Focul care vine să-ţi fie cunoscut.

— Şi ţie, Allik.

— O, îmi este, a spus bărbatul rânjind. Fiindcă focul meu e acasă, da?

S-a uitat la Marasi şi şi-a dat masca jos cu totul – cea spartă, pe care o reparase cu lipici. I-a întins-o cu două mâini, lucru care i-a făcut pe câţiva din spatele lui să exclame.

— Te rog, a zis Allik.

Cuvântul era mai accentuat acum decât înainte.

Căpitanul, care nu-şi ridicase masca pentru Wax, a înlemnit când a văzut gestul. Marasi a ezitat, apoi a acceptat masca.

— Mulţumesc.

— Mulţumesc eu, domnişoară Marasi, a răspuns Allik. Pentru viaţă.

A luat o mască plată, nedecorată, de la brâu şi a tras de curelele de piele. Era doar o bucată curbată de lemn, cu două găuri în dreptul ochilor.

— Abia aştept să ajung acasă, dar următorul meu loc după aceea va fi probabil tot aici. Am de gând să accept invitaţia ta de a vizita oraşul.

— Atât timp cât mai aduci nişte ciocolată, poţi să-l vizitezi de câte ori vrei, a zis Marasi.

Wax a zâmbit. Au renunţat toţi cinci la medalioanele de greutate, o formalitate necesară – aşa li se spusese. Jordis deja îi dăduse lui Wax câte unul în dar: şi pentru traduceri, şi pentru depozitat căldură; şi pe-acelea putea să le păstreze. Wayne probabil că mai furase încă un set, deşi Wax intenţiona să debarce înainte să-l întrebe.

Wax i-a condus pe pasarelă, cu Steris la braţ.

— Serios, Waxillium, a spus Marasi, ducându-se lângă ei. Trebuie neapărat să imporţi ciocolata aia a lor. Nu ştiu ce pun în ea, dar e uimitoare. Crezi că navele o să fie importante? Stai să guşti ciocolata.

— Hei, a exclamat Wayne, oprindu-se de partea cealaltă, dar întorcându-se să se mai uite o dată la navă. Marasi, cred că pilotul ăla te cam place.

— Îţi mulţumesc pentru că ne ajuţi cu genialele tale puteri de observaţie, Wayne.

— Ar putea să fie util politic, a spus Steris.

— Te rog! a exclamat Marasi. La vârsta mea, e un copil. Şi să nu te aud chicotind.

— N-aş îndrăzni, a spus Wax, privind în faţă.

Dar a văzut cu câtă reverenţă purta Marasi masca.

În faţa lor, ajutoarele guvernatorului şi paznicii s-au strâns într-un grup, de parcă ar fi putut respinge ciudăţenia pe care o văzuseră şi ce reprezenta ea, apărându-se de aceasta cu trupurile lor. Aradel stătea deoparte, de parcă s-ar fi împins singur afară din grup.

Wax s-a dus către el, cu Steris la braţ, şi-a aşteptat.

— Drace, a spus Aradel în cele din urmă.

— Te-am avertizat, a răspuns Wax.

Aradel şi-a scuturat capul, uluit, cu ochii mari.

— Poate că asta o să distragă atenţia tuturor de la dezastrul pe care l-ai creat în Noul Seran.

— A fost rău? a întrebat Steris.

Aradel a mormăit.

— Senatul mi-a aprins focul sub şezut de vreo două zile încoace, tot urlă despre război şi despre iresponsabilitatea conducerii. De parcă eu chiar aş fi avut vreodată o cât de mică influenţă asupra voastră.

A tresărit uşor, luându-şi ochii de la navă şi tuşind – îşi dăduse seama ce spusese şi cui i-o spusese.

Wax a zâmbit. Aradel era direct, dar, de obicei, dădea dovadă de mai mult tact. Nu puteai să faci carieră în comisariat dacă nu ştiai cum să menajezi orgolii.

— Îmi cer scuze, Lady Harms, a spus. Ladrian, vreau să aud ce s-a întâmplat în Noul Seran. Adevărul adevărat, din gura ta.

— O să ţi-l spun, a promis Wax. Mâine.

— Dar...

— Guvernatorule, a zis Wax, îmi dau seama în ce poziţie te afli, dar n-ai habar prin ce-am trecut în ultimele zile. Oamenii mei au nevoie de odihnă. Mâine, te rog.

Aradel a mormăit.

— Bine.

— Ai pregătit chestia pe care-am cerut-o? a întrebat Wax.

— E jos, a spus Aradel, întorcându-se spre navă. În apartamentul prezidenţial.

Guvernatorul a respirat adânc, privind iarăşi nava enormă. Comisarul general Reddi conducea un grup de poliţişti la navă, ca să facă transferul de prizonieri.

Wax putea să vadă acum că doar jumătate de navă aterizase pe clădire. Un ventilator se învârtea în continuare leneş, ţinând-o pe loc. Probabil că au făcut-o aşa în mod voit, s-a gândit el. Să ne transmită un mesaj. Vor să ne aducă aminte că, deşi o să obţinem tehnologia asta în curând, vor trece ani de zile până o să ştim s-o folosim.

— Cred că o să fim în regulă, i-a spus Wax lui Aradel. Dacă oraşele exterioare s-au gândit să ne atace, asta o să le descurajeze. Răspândiţi informaţia că nava zburătoare a traversat centrul Elendel şi m-a lăsat aici, după care a plecat în pace.

— Avem tratatele iniţiale semnate, Excelenţă, a adăugat şi Steris. Ne sunt favorabile comercial. Asta ar trebui să liniştească radicalii şi să ne obţină timp în plus ca să rezolvăm lucrurile.

— Da, poate că da, a spus Aradel. Dar Senatului o să-i fie greu să înghită aşa ceva, Ladrian. Nu nava însăşi, ci faptul că tocmai am lăsat-o să plece.

A ezitat.

— Nu le-am spus ce-ai zis despre celălalt obiect.

— Despre Brăţările Doliului? a întrebat Wax.

Aradel a încuviinţat, prea politicos să comenteze la ceea ce sigur se gândea. Ce mi-ai mai făcut de data asta, Ladrian?

— MeLaan? a întrebat Wax. Vrei să te ocupi tu de asta?

— Sigur, a răspuns ea, păşind spre ei.

Purta un costum împrumutat de la oamenii din sud; pantaloni de bărbat şi cizme înalte. Şi-a pus braţul pe umărul guvernatorului.

— Sfântule, a spus Aradel, cu o voce încordată, dar cuviincioasă. Îţi dai seama cât de nedrept e să fiu pus să vorbesc cu tine, când poţi recurge mereu la mesageri divini care să te scoată din belele?

— Asta nu e nimic, a spus Wax, făcându-i semn lui Steris spre nişte scări. Poate o să-ţi povestesc odată despre conversaţia pe care am avut-o cu Dumnezeu ultima oară când am murit.

— Ai fost crud, a zis Steris când au ajuns la trepte.

— Prostii, a conchis Wax. Acum e politician. Are nevoie de antrenament pentru alte ocazii când o să fie luat prin surprindere într-o conversaţie. Îl ajută la dezbateri şi chestii din astea.

Ea l-a privit.

— O să fiu mai bun, a promis el, ţinând uşa deschisă pentru ea.

Marasi s-a dus spre ei, dar Wayne a prins-o de braţ şi i-a făcut semn să-i lase.

— Mai bun? a întrebat Steris de pe scară. Înseamnă că n-o să te mai plângi când te iau la petreceri.

— Fireşte c-o să mă plâng, a răspuns Wax, urmând-o pe scări şi lăsându-i pe ceilalţi în urmă. Este o trăsătură definitorie de-ale mele. Dar o să încerc să mă plâng de-acum încolo mai ales faţă de tine şi de Wayne.

— Iar eu promit că o să fiu uimită de fiecare dată când o să salvezi lumea de toate pericolele, a spus Steris.

I-a zâmbit.

— Şi să am mereu câteva fiole de metal cu mine, pentru orice eventualitate. Apropo, unde mergem?

El a rânjit, ducând-o la ultimul etaj al blocului; era un apartament prezidenţial neocupat. Proprietarii se duseseră în Elmsdel pentru o vacanţă prelungită. Pe holul din faţa apartamentului au găsit, aşezat pe un scaun, un bărbat obosit purtând hainele unui preot de-ai Supravieţuitorului. Îşi purta mantia de ceaţă formală mai degrabă ca pe un şal, peste sutane ale căror mâneci erau decorate cu cusături care reprezentau cicatricile Supravieţuitorului.

Steris l-a privit pe Wax.

— Mă întrebam dacă vrei să fii soţia mea, a zis Wax.

— Dar deja am fost de-acord...

— Da, dar ultima oară am întrebat cu un contract în minte, a zis Wax. Eram şeful unei case care urmărea o uniune cu o doamnă cu avere. Cererea aia e încă valabilă, mulţumesc. Dar acum te cer din nou. E important pentru mine. Vrei să fii soţia mea? Vreau să ne căsătorim. Chiar acum, în faţa preotului şi-a Supravieţuitorului. Nu pentru că aşa spun nişte cuvinte pe-o hârtie, ci pentru că aşa vrem.

A luat-o de mână şi i-a spus în şoaptă:

— Mi s-a urât de singurătate, Steris. E vremea să recunosc asta. Şi tu... tu eşti incredibilă. Chiar eşti.

Steris a început să plângă încetişor. Şi-a luat mâna dintr-a lui şi s-a şters la ochi.

— Plângi de bine sau de rău? a întrebat Wax.

După atâţia ani în care fusese cu femei, tot nu ştia să facă deosebirea.

— Chestia asta nu era pe niciuna dintre liste, vezi tu.

— A!

El şi-a simţit inima cum tresare.

— Şi nu mai ţin minte o singură dată când să nu fi avut ceva pe liste şi să fie aşa minunat.

Ea a încuviinţat, cu nasul roşu şi ochii umezi.

— Şi chiar este. Mulţumesc, Lord Waxillium. Dar în seara asta?! Aşa de repede? Nu merită şi ceilalţi să vadă nunta?

— Au fost deja la una, a zis Wax. Nu e vina noastră că n-a avut loc şi-o ceremonie la sfârşit. Deci... ce spui? Dacă eşti obosită, nu vreau să te oblig. Mă gândeam că...

Drept răspuns, l-a sărutat.