12      

Atât de puţine se schimbaseră din tinereţea lui Wax. Oamenii de la petrecerea aceea purtau haine uşor diferite: vestele elegante aveau un aer impetuos, tivurile se ridicaseră până la jumătatea gambei, în timp ce decolteul se adâncise, şi numai nişte voaluri subţiri acopereau gâtul şi umerii.

Oamenii, în schimb, rămăseseră la fel. Îl cântăreau, încercând să afle cât valora, ascunzând pumnale în spatele zâmbetelor. A răspuns salutărilor condescendente şi nu i-au lipsit armele pe cât de mult bănuia că o să le ducă lipsa. Nu erau instrumente potrivite pentru lupta asta.

— Eram aşa de stresat când trebuia să merg la chestii din astea, a spus Wax uşor. Când eram tânăr. Pe-atunci încă-mi păsa de părerile altora. Înainte să aflu cât de stăpân poţi fi pe situaţie din clipa în care te hotărăşti că nu-ţi pasă ce cred alţii despre tine.

Steris nu-şi lua ochii de la nişte doamne în rochii fără dantelă.

— Nu sunt sigură că sunt de acord. E important cum eşti perceput. De pildă, eu regret c-am venit cu rochia asta. Voiam să fiu la modă, dar aici moda e diferită. Nu sunt stilată, sunt de-a dreptul avangardistă.

— Mie-mi place, a spus Wax. Iese în evidenţă.

— Şi un coş pe faţă iese în evidenţă. De ce nu te duci să iei ceva de băut, şi eu o să analizez încăperea ca să văd unde se află ţintele noastre?

Wax a încuviinţat. Marea sală de bal era mochetată şi împodobită cu candelabre aurii, deşi în ele străluceau becuri electrice, şi nu lumânări. Tavanul nu se afla foarte sus, dar pereţii erau decoraţi cu firide false şi pictaţi cu fresce. Piese clasice, ca Războinicul în Ascensiune ridicându-se deasupra unui stol de corbi – înfăţişările tipice ale nălucilor Lordului Conducător, din care numai moartea mai rămăsese.

Deşi nimeni nu se apropia de el, nici nu-l evitau. De fapt, păreau să rămână cu încăpăţânare în drumul lui, refuzând să se dea la o parte, pretinzând apoi că nu-l văzuseră când îşi făcea drum în jurul lor. Era din Elendel – duşmanul lor politic, şi voiau să-i transmită un mesaj.

Rugină, cât de mult ura jocurile astea.

Barul se întindea pe aproape întreaga lungime a peretelui şi erau acolo vreo douăzeci de barmani, ca să se asigure că niciunul dintre oaspeţii foarte importanţi nu erau nevoiţi să aştepte. A comandat un gin tonic pentru el şi vin pentru Steris, la care chelnerul i-a răspuns cu o arcuire de sprânceană. Nu era suficient de sofisticat, pare-se. Ar fi trebuit să comande direct whisky.

În timp ce barmanul pregătea băuturile, s-a întors şi a măsurat din priviri încăperea. O muzică delicată de harpă acoperea conversaţiile. Se simţea deranjat să ştie că o parte dintre discuţiile relaxate din camera aceea puteau să însemne mai mult pentru vieţile oamenilor din Bazin decât orice criminal care putea fi aruncat la închisoare.

Marasi mereu vorbeşte despre lucrurile astea, s-a gândit. Iar pe viitor, activitatea poliţienească va fi mai degrabă despre statistici, nu despre arme. A încercat să-şi imagineze o lume unde toate crimele erau prevenite de planuri civice atente şi şi-a dat seama că nu poate s-o vadă. Oamenii s-ar fi omorât între ei în orice societate.

Totuşi, câteodată îi era greu să nu se simtă ca singurul candelabru din cameră care încă mai foloseşte lumânări.

— Comanda dumneavoastră, milord, a spus barmanul, care i-a aşezat paharele pe şerveţele şic din pânză, brodate cu data petrecerii. Erau făcute astfel ca invitaţii să le ia drept amintire.

Wax a scos o monedă din buzunar ca să-i lase bacşiş şi i-a întins-o barmanului. A luat băuturile să se întoarcă la Steris, când barmanul şi-a dres glasul. Bărbatul ţinea moneda în mână, şi nu era cea de cinci pe care vrusese Wax să i-o dea. De fapt, nu semăna cu nicio monedă pe care s-o fi văzut vreodată.

— Am greşit cu ceva, milord? a întrebat bărbatul. Nu vreau să par nerecunoscător, dar n-aş vrea să iau ceva ce pare să fie un suvenir.

Simbolurile de pe monedă... s-a gândit Wax, înapoindu-se la bar. Sunt aceleaşi precum cele de pe zidurile pe care le-a văzut ReLuur. Aproape c-a vărsat paharul unui alt oaspete în încercarea de a-şi recupera banul. I-a dat din nou bacşiş barmanului şi a privit moneda.

Erau aceleaşi simboluri sau unele foarte asemănătoare. Şi aveau un chip pe avers, ca de om care priveşte drept, cu un ochi străpuns de o ţepuşă. Moneda mare era făcută dintr-un aliaj de două metale, cu un inel exterior şi unul interior.

Nu părea veche deloc. Să fi fost nouă sau doar bine păstrată? Rugină şi Ruină... cum ajunsese în buzunarul lui?

Mi-a aruncat-o cerşetorul, s-a gândit. Dar de unde o luase? Oare se găseau mai multe în circulaţie?

Tulburat, s-a dus după Steris. Tot foindu-se, a trecut pe lângă Doamna Kelesina, gazda petrecerii şi femeia pe care o căuta. Femeia în vârstă, strălucitoare într-o rochie neagră cu argintiu, şedea în mijlocul unui grup de oameni, o veritabilă curte în miniatură, ce îi puneau întrebări referitoare la unul dintre proiectele ei civice.

Wax a tras cu urechea o clipă, dar n-a vrut s-o înfrunte pe femeie încă. A găsit-o pe Steris, în cele din urmă, lângă o masă înaltă şi delicată dintr-un colţ al încăperii. Nu era niciun scaun în sală. Nici nu se dansa, deşi exista un ring de dans în centrul camerei, ridicându-se cu câţiva centimetri peste podea.

Wax a pus moneda pe masă şi i-a împins-o lui Steris.

— Ce e asta? a întrebat ea.

— Moneda pe care mi-a aruncat-o cerşetorul ăla. Simbolurile astea seamănă cu cele din pozele făcute de ReLuur.

Steris a strâns din buze, apoi a întors-o pe partea cealaltă.

— O faţă cu un ochi străpuns. Înseamnă ceva?

— Habar n-am, a zis Wax. Pe mine mă interesează mai mult cum a ajuns la cerşetorul ăla şi de ce mi-a aruncat-o mie. Trebuie să fie o relicvă găsită de ReLuur la templu. S-o fi pierdut sau să o fi dat la schimb cuiva din oraş?

A bătut în masă cu un deget, sigur că cerşetorul era ceva mai mult decât pretinsese că e. Iar în mod cert, ar fi descoperit că-l înghiţise pământul dacă se ducea să-l caute în clipa aceea.

În cele din urmă, Wax şi-a băgat moneda în buzunar.

— Trebuie să sperăm că răspunsurile se află undeva aici. Asta presupunând că, într-adevăr, Kelesina e implicată.

— Atunci e vremea să pornim la treabă.

— Am trecut pe lângă ea adineaori. Mergem?

— Nu încă. Vezi cuplul ăla de-acolo? Bărbatul poartă o vestă maronie.

Wax a privit înspre locul semnalat. Era un cuplu de tineri, bine îmbrăcaţi şi cu nasul pe sus. Grozav.

— Este Lord Gave Entrone, a comentat Steris. Familiile voastre au colaborat în afaceri, lucrează în industria textilă; asta o să-ţi ofere o intrare ca să-l abordezi.

— Am auzit de el, a spus Wax. Am curtat-o pe o verişoară de-ale lui odată. N-a ţinut.

— Ei bine, e şi el pe lista făcută de kandra ăla nebun, aşa că s-ar putea să ştie ceva. E tânăr, umblat şi bine văzut – dar nu teribil de important, aşa că e o bună primă încercare.

— Da, a zis Wax, cu ochii pe Entrone, care atrăsese o mulţime de femei tinere, cărora le povestea ceva, făcând multe gesturi.

A respirat adânc.

— Vrei să începi tu?

— Tu ar trebui s-o faci.

— Eşti sigură? Am sentimentul că ar fi fost mai bine dacă m-aş fi dus cu Marasi şi Wayne la dezgropat morminte, pe când tu te simţi bine aici. Te pricepi la lucrurile astea, Steris. Chiar te pricepi – şi nu-mi mai turna poezia cum c-ai fi „plictisitoare”.

Privirea ei era tot mai îndepărtată.

— În cazul ăsta, nu e că sunt plictisitoare... sunt pe lângă. Am învăţat să mă prefac normală, dar listele de glume şi comentarii prepregătite nu pot să mă ducă foarte departe. Oamenii simt că nu sunt autentică, că nu-mi plac lucrurile care le plac lor, că nu gândesc ca ei. Câteodată mă uimeşte că oamenii ca Wayne sau chiar kandra pot să pară atât de neaşteptat de umani, în vreme ce eu mă simt ca o străină.

Ar fi vrut să găsească o cale s-o împiedice să mai spună asemenea lucruri. Nu ştia cuvintele potrivite; de câte ori încerca, părea s-o facă să se retragă şi mai mult.

Steris i-a întins braţul. L-a luat şi împreună au traversat sala spre Lord Gave şi micul grup din jurul lui. Wax nu ştia cum să intervină în conversaţie, dar, de îndată ce s-a apropiat, oamenii care vorbeau cu Gave s-au dat un pas în spate şi i-au făcut loc. Se pare că reputaţia lui conta.

— Lord Waxillium! a spus Gave cu un zâmbet complice. Am fost încântat când am auzit că o să participi la mica noastră adunare. Voiam să te cunosc de ani de zile.

Wax i-a făcut semn lui, partenerei şi unui cuplu cu care stătuseră aceştia de vorbă. Aceştia din urmă au rămas pe loc.

— Cum vi se pare Noul Seran, milord? l-a întrebat una dintre doamne.

— E cam greu să te mişti prin el, a răspuns Wax. Altfel, e simpatic.

Au râs, de parcă ar fi spus ceva amuzant. Wax s-a încruntat. Ce-i scăpase?

— Mi-e teamă, a spus Gave, că n-o să găsiţi multe lucruri care să vă intereseze aici. Noul Seran e un oraş liniştit.

— Dar ce spuneţi, Lord Gave? a intervenit celălalt bărbat. Nu ne prezentaţi oraşul într-o lumină proastă. Viaţa de noapte e fantastică, Lord Waxillium. Iar simfonia a primit premiul de excelenţă de la doi dintre guvernatorii dumneavoastră.

— Da, a răspuns Gave, dar nu sunt atât de multe schimburi de focuri.

Ceilalţi l-au privit fără expresie.

— Am fost un om al legii în Ţinuturile Necruţătoare, a zis Wax.

— A..., a murmurat una dintre doamne. Aţi supravegheat comisariatul vreunui oraş?

— Nu, a fost un adevărat om al legii, a spus Gave. Din cei care călăresc şi împuşcă bandiţi. Ar trebui să citiţi poveştile despre el, mereu apare în ziarele din Elendel.

Ceilalţi trei l-au privit cu expresii amuzate.

— Cât de... excepţional, a comentat una dintre femei în cele din urmă.

— Poveştile sunt exagerate, a zis Steris repede. Lord Waxillium e direct responsabil de moartea doar a vreo sută de oameni. Dacă nu-i incluzi şi pe cei care-au murit de infecţie după ce i-a împuşcat – şi încă nu sunt foarte sigură cum ar trebui număraţi.

— A fost o viaţă dificilă, a zis Wax, privindu-l pe Gave, care a zâmbit din spatele cupei sale de vin, cu ochii licărind.

Pentru un om ca el, Wax şi Steris erau o distracţie.

— Dar acum am lăsat-o în urmă. Lord Gave, voiam să vă mulţumesc pentru anii de comerţ profitabil pentru amândoi.

— O, haideţi să nu vorbim despre afaceri, Lord Waxillium! a spus Gave, înclinându-şi paharul. Suntem la o petrecere.

Ceilalţi au râs. Din nou, Wax habar n-avea de ce.

Drace, şi-a zis, privind prin ei. Chiar sunt ruginit. Se plânsese, fusese lent, dar nu se aşteptase să fie atât de ruginit.

Concentrează-te. Gave ştia ceva despre Brăţările Doliului sau ReLuur credea că ar fi putut să ştie.

— Ai vreun hobby, Lord Gave? a întrebat Wax, primind o încuviinţare din partea lui Steris.

— Nimic interesant, a răspuns Gave.

— Iubeşte arheologia! a spus partenera lui în acelaşi timp.

El a privit-o sec.

— Arheologia, a repetat Wax. Dar nu e deloc neinteresant, Lord Gave.

— Adoră relicvele, a spus doamna. Petrece ore întregi la licitaţii şi cumpără orice...

— Îmi place istoria, a intervenit Gave. Arta veche mă inspiră. Dar tu, draga mea, mă faci să par unul dintre aventurierii aceia aristocraţi.

A rânjit când a rostit cuvântul aventurier.

— Sunt sigur că v-aţi întâlnit cu ei în Ţinuturile Necruţătoare, Lord Waxillium. Oameni care şi-au petrecut vieţile în societate, dar brusc se hotărăsc să caute nu ştiu ce senzaţii tari, acolo unde nu le e locul.

Steris a înlemnit. Wax l-a privit pe tip fix în ochi. Insulta, deşi era ascunsă, era asemănătoare celei pe care o mai auzise în societatea din Elendel.

— Mai bine să încerci ceva nou, a spus Wax, decât să-ţi iroseşti viaţa în aceleaşi vechi activităţi.

— Lord Waxillium! a spus Gave. Să-ţi dezamăgeşti familia nu e deloc original! Oamenii o fac din vremea Ultimului Împărat.

Wax a încordat pumnul. Era obişnuit cu insultele, dar asta îi intrase pe sub piele. Poate pentru că era deja agitat ori doar fiindcă părea îngrijorat pentru soră-sa.

Şi-a stăpânit furia, Steris îl strângea de braţ şi-a încercat o altă strategie.

— Verişoara dumneavoastră e bine?

— Valette? Sigur. Suntem cu toţii mulţumiţi de noul ei mariaj. Îmi pare rău că relaţia voastră n-a mers, dar tipul care-a curtat-o apoi era oribil. Când o uniune implică titluri, e mereu neplăcut să vezi ce se târăşte afară din ceţuri ca să roadă un os.

Nu s-a uitat la Steris când a spus-o. Nu trebuia. Zâmbetul viclean, plin de sine când sorbea din vin.

— Şobolane, a mârâit Wax. Şobolan ruginit şi fără coloană vertebrală.

A întins mâna spre armă, pe care – din fericire – n-o mai avea.

Ceilalţi trei nobili l-au privit şocaţi. Gave a rânjit încrezut înainte să se prefacă oripilat.

— Mă scuzaţi, a spus, luându-şi partenera de braţ şi îndepărtându-se.

Ceilalţi l-au urmat.

Încă furios, Wax a oftat, coborându-şi braţul.

— A făcut-o voit, a comentat. Nu-i aşa? Avea nevoie de o scuză să părăsească conversaţia, aşa că m-a insultat. Când n-a mers, te-a insultat pe tine, ştiind că o să reacţionez.

— Hmm, a spus Steris. Da, ai dreptate.

Steris a încuviinţat. Oamenii din jur discutau între ei, dar în jurul lui Wax şi Steris se făcuse gol.

— Îmi pare rău, a spus Wax. L-am lăsat să-mi intre pe sub piele.

— De-asta l-am încercat pe el mai întâi, a spus Steris. E un bun antrenament. Şi am aflat ceva. Comentariul cu arheologia s-a apropiat de ceva ce nu voia să discute. A trecut la insulte ca să ne distragă.

Wax a respirat adânc, stăpânindu-şi furia născută de întreaga situaţie.

— Şi-acum? Mai încercăm pe cineva?

— Nu, s-a gândit Steris. Nu vrem ca ţintele noastre să creadă că ne ducem înspre ele cu un scop. Dacă interacţionezi cu oameni de la care nu vrem nimic, o să-şi dea seama mai greu ce vrem.

— Aşa-i, a spus Wax, căutând prin sala aglomerată în timp ce harpistul se retrăgea şi-i lua locul o formaţie completă, ai cărei membri îşi aranjau instrumentele.

El şi Steris sorbeau din băuturi când a început muzica. Deşi era suficient de înceată ca să încurajeze dansul cu un partener, avea un ritm neaşteptat. Wax s-a descoperit ascultând-o cu plăcere. Părea să-i alunge frustrarea, să o preschimbe în ceva mai incitant.

— De ce nu te duci acolo? a spus Steris, arătând spre o doamnă în vârstă şi distinsă cu părul gri prins în coc. Ea este doamna Felise Demoux, însoţită de nepotul său. Şi cu ea ai avut afaceri; e exact genul de persoană cu care ai căuta să vorbeşti. O să iau eu alte băuturi.

— Ia-mi un sifon, a spus Wax. O să am nevoie de o minte clară.

Steris a încuviinţat, făcându-şi loc prin mulţime în timp ce oamenii eliberau centrul camerei pentru dansatori. Wax s-a apropiat de Lady Demoux şi s-a prezentat întinzându-i nepotului o carte de vizită, apoi a cerut un dans, pe care bătrâna l-a acceptat.

Flecăreală. Putea să flecărească. Ce e în neregulă cu tine, Wax? s-a gândit el, însoţind-o pe Lady Demoux pe ringul de dans. Poţi să interoghezi un criminal fără probleme. De ce te temi de o simplă conversaţie?

O parte din el voia să spună că era doar lene. Dar răspunsul ăsta îl avea pentru orice nu voia să facă – era doar un pretext. Ce se petrecea, de fapt? De ce devenise atât de reticent?

Fiindcă astea sunt regulile lor. Dacă mă orientez după ele, le accept jocul. Se simţea de parcă ar fi acceptat o zgardă.

Şi-a întors mâna într-o parte, ca să o prindă pe-a doamnei. Când a făcut asta, o altă femeie i-a luat locul şi l-a strâns de mână, trăgându-l în dans spre marginea ringului. A fost aşa de surprins, că pur şi simplu s-a lăsat purtat.

— Mă scuzaţi? a spus Wax.

— Nu e nevoie, a răspuns femeia, n-o să vă răpesc decât foarte puţin timp.

Părea să fie terrisiană, judecând după pielea neagră a acesteia, deşi a ei era mai neagră decât multe pe care le văzuse. Avea părul împletit în cozi, grizonant, şi o faţă cu buze pline şi senzuale. Femeia a început să conducă dansul, făcându-l să se împiedice.

— Vă daţi seama, a comentat ea, că sunteţi un specimen foarte rar. Un Monedăîmpingător şi un Separator.

— Niciuna dintre acestea nu reprezintă o calitate foarte rară, a spus Wax, în lumea născuţilor din metal.

—A, dar orice combinaţie de dublu născut e rară prin natura ei. Ceţurienii sunt unul la o mie; majoritatea feruchimiştilor sunt şi mai neobişnuiţi, iar descendenţa lor, firavă. Este foarte improbabil să ai o combinaţie specifică de amândouă. Sunteţi unul dintre singurii trei născuţi vreodată cu combinaţia asta, Lord Waxillium.

— Serios?

— Nu pot să fiu sută la sută sigură de numărul ăsta. Mortalitatea infantilă pe Scadrial nu e la fel de îngrijorătoare ca-n alte regiuni, dar e tot foarte ridicată. Spuneţi-mi, aţi încercat să vă creşteţi greutatea în timp ce sunteţi în aer?

— Cine sunteţi? a întrebat Wax, continuând să danseze şi preluând controlul, ca s-o răsucească spre dreapta.

— Nimeni important, a spus ea.

— V-a trimis unchiul meu?

— Mă interesează foarte puţin politica voastră locală, Lord Waxillium, a răspuns ea. Dacă-mi răspundeţi la întrebări, o să vă dau pace.

S-a întors pe ritmurile muzicii. Au dansat într-un ritm mai rapid decât era obişnuit, deşi paşii erau cunoscuţi. Melodia era condusă de instrumentele de suflat şi-l făceau să vrea să sară. De ce-l menţionase pe unchiu-său? Fusese neatent.

— Mi-am crescut greutatea în mişcare, a spus el încet. Nu face nimic – toate lucrurile cad cu aceeaşi viteză, indiferent cât de grele sunt.

— Da, uniformitatea gravitaţiei, a spus femeia. Nu de asta eram curioasă. Dacă vă ridicaţi în aer cu o Împingere şi vă creşteţi greutatea dintr-odată, ce se întâmplă?

— Încetinesc. Sunt cu atât mai greu şi mi-e greu să mă împing în faţă.

— Ah, a spus femeia uşor. Deci e adevărat.

— Ce anume?

— Conservarea elanului, Lord Waxillium, când depozitaţi greutate, depozitaţi masă sau pur şi simplu schimbaţi abilitatea planetei de a vă recunoaşte drept ceva ce trebuie atras? E vreo diferenţă? Răspunsul dumneavoastră îmi oferă un indiciu. Dacă încetiniţi când deveniţi mai greu în zbor, atunci asta nu se întâmplă pentru că vă e dumneavoastră greu să împingeţi, ci din cauza legilor fizicii.

S-a îndepărtat puţin de el în mijlocul dansului, eliberându-i mâinile şi împingându-se într-un alt cuplu care le-a aruncat o privire iritată, fiindcă le întrerupseseră dansul. A scos o carte de vizită şi i-a dat-o.

— Vă rog să experimentaţi cu asta în continuare şi să-mi spuneţi ce-aţi mai aflat. Mulţumesc. Acum, dacă mi-aş putea da seama de ce nu are loc o deplasare spre roşu atunci când sunt create bule de viteză...

Apoi, femeia a plecat de pe ring, părăsindu-l nedumerit în mijlocul dansului. Conştient brusc de toate privirile îndreptate asupra lui, şi-a ridicat bărbia şi s-a îndepărtat de ring, la marginea căruia a găsit-o pe Lady Demoux, căreia i-a cerut scuze pentru întrerupere. Femeia i-a dat voie s-o invite la următorul dans, care s-a petrecut fără niciun incident, în afară de faptul că Wax a trebuit s-o asculte pe bătrână vorbind despre ogarii ei ultrapremiaţi.

După dans, a încercat s-o găsească pe femeia ciudată cu codiţe împletite; l-a întrebat chiar pe uşier dac-o văzuse. Cartea de vizită avea o adresă din Elendel, dar niciun nume.

Uşierul a spus că nu intrase în casă nimeni care să se potrivească descrierii, ceea ce l-a nedumerit şi mai mult pe Wax. Unchiul său încerca să creeze Allomanţi. O femeie care-i cerea informaţii specifice despre puterile Allomante nu putea să fie o coincidenţă, nu?

A trecut pe lângă MeLaan. Cu maxilarul drept, peste un metru optzeci înălţime, corpul ei masculin se umflase sub smoching, iar prezenţa ei atrăsese câteva tinere interesate. I-a făcut cu ochiul lui Wax când a trecut pe lângă ea, dar el nu i-a răspuns.

Steris îl aştepta la masă cu o băutură; răsfoia prin paginile unui carneţel, mormăind ceva. Când Wax se apropia de masă, un tânăr a încercat să intre în conversaţie cu ea, dar l-a îndepărtat doar făcând un semn din degete, fără să ridice măcar privirea. Bărbatul, dezamăgit, a făcut cale întoarsă.

Wax s-a dus lângă ea.

— Nu te interesează să dansezi?

— Ce rost ar avea? a spus ea.

— Eu mă duc să dansez, ai putea s-o faci şi tu.

— Tu eşti stăpânul casei, a spus Steris absentă, citind încă. Ai obligaţii politice şi economice. Oricine ar vrea să facă acelaşi lucru cu mine încearcă să ajungă la tine, şi n-am timp de aşa ceva.

— Ori asta, a spus Wax, ori credea că eşti frumoasă.

Steris a ridicat privirea şi şi-a lăsat capul într-o parte, de parcă nici nu s-ar fi gândit la asta.

— Sunt logodită.

— Suntem noi în locul ăsta, a spus Wax. Necunoscuţi pentru toţi cei care nu sunt atenţi la politica din Elendel. Băiatul probabil că nici nu ştia cine eşti.

Steris a clipit. Părea chiar tulburată de ideea că cineva ar putea-o găsi atrăgătoare. Wax a zâmbit, întinzând mâna după paharul pe care-l pregătise pentru el.

— Asta ce e?

— Apă minerală, a spus ea.

A ridicat paharul la lumină.

— E galben.

—Aşa e moda aici, se pare, a spus Steris. Cu gust de lămâie.

Wax a luat o gură şi aproape că s-a înecat.

— Ce? a întrebat Steris alarmată. Otravă?

— Zahăr, a spus Wax. Şapte linguriţe.

Steris a luat şi ea o gură, apoi s-a dat în spate.

— Ce ciudat. E ca şampania, doar că... nu e.

Wax a scuturat din cap. Ce era în neregulă cu oamenii din oraşul ăsta?

— Am hotărât care e următoarea ţintă, a spus Steris, arătând spre un bărbat din partea cealaltă a încăperii, care se sprijinea de o arcadă, lângă un acvariu cu peşti exotici. Avea cam treizeci de ani şi-şi purta sacoul desfăcut, părând să afişeze un soi de dezordine deliberată. Din când în când, mai venea cineva să-i vorbească şi se retrăgea înapoi în mulţime.

— Îi dau lui raportul? a întrebat Wax.

— Devlin Airs, a spus Steris, încuviinţând. E informator. O să găseşti oameni ca el la orice petrecere. Este fie omul cel mai puţin important de aici, fie cel mai important, în funcţie de ce secrete vrei să afli. Era şi el pe lista lui ReLuur.

Wax l-a studiat o vreme şi, când a întors iar privirea spre Steris, jumătate din băutura lui acidulată se evaporase. Ea s-a uitat în altă parte, făcând pe inocenta.

— E poate mai bine să te duci singur la el, i-a zis. Nu e genul de om care să caute public.

— Bine, a spus Wax, respirând adânc.

— Poţi s-o faci, Lord Waxillium.

Wax a încuviinţat.

— Vorbesc serios, a zis Steris. Lord Waxillium, exact asta ai făcut vreme de douăzeci de ani în Ţinuturile Necruţătoare.

— Acolo puteam să împuşc oameni, Steris.

— Serios? Aşa rezolvai lucrurile? Nu puteai obţine răspunsuri şi împuşcai lumea?

— De obicei, doar îi loveam.

Ea a ridicat din sprâncene.

— Sincer, nu, nu trebuia nici să bat, nici să împuşc oameni atât de des. Dar erau alte reguli. Drace, puteam să fac eu regulile, dacă aveam nevoie.

— Aici e acelaşi lucru, a spus Steris. Oamenii ăştia ştiu chestiuni pe care tu vrei să le afli. Trebuie ori să-i păcăleşti, ori să negociezi cu ei. Aşa cum ai făcut mereu.

— Poate că ai dreptate.

— Mulţumesc. În plus, cine ştie? Poate o să scoată un cuţit la tine şi o să ai motiv să-l baţi oricum.

— Nu-mi da speranţe, a spus el, apoi a traversat camera.

Porţile Cimitirului Noului District din Seran erau decorate cu o statuie a Supravieţuitorului ce-şi ţinea braţele rănite deschise larg, susţinând arcada de metal de ambele părţi. Marasi s-a simţit mică în umbra ameninţătoare şi parcă vie a statuii; moţurile negre, de alamă, ale hainelor se răspândeau ca o faclă rotundă în urma statuii, ce scruta cu privirea metalică pe oricine intra în cimitir. O suliţă înfiptă în spate îi ieşea prin piept, cu vârful lustruit ajungând, de partea cealaltă, la cam jumătate de metru sub centrul arcadei.

Când a trecut cu Wayne pe sub ea, Marasi a avut impresia că sângerează şi că o să-i stropească cu sânge. S-a înfiorat, dar nu s-a oprit. A refuzat să fie intimidată de privirea Supravieţuitorului. Fusese crescută în credinţa lor, aşa că toată imagistica aceea înfiorătoare îi era cunoscută.

De fiecare dată când vedea o imagine a lui, i se părea că-i cere prea multe. Era de parcă Supravieţuitorul ar fi vrut ca lumea să vadă contradicţia din interiorul religiei sale. Le cerea oamenilor să supravieţuiască, şi, totuşi, inconografia morţii asociată lui le reamintea constant, cu cruzime, că vor eşua. Supravieţuitorii ştiau că nu poţi să câştigi, ci că doar trebuia să rezişti cât mai mult până ce aveai să pierzi tot.

Supravieţuitorul însuşi încălcase regulile, fireşte. Întotdeauna o făcuse. Doctrina explica de ce nu era mort, ci supravieţuise... şi că urma să se întoarcă atunci când aveau să aibă cea mai mare nevoie de el. Dar dacă sfârşitul lumii nu fusese suficient să-l facă să revină, atunci ce anume l-ar fi putut convinge?

Străbătură cimitirul în căutarea clădirii administraţiei. Se lăsase seara şi, de data aceasta, ceţurile cuprinseseră pământul. A încercat să nu vadă un semn în asta, dar locul arăta cât se poate de înfricoşător. Pietre de mormânt şi statui se pierdeau prin ceaţa învolburată. În unele nopţi, ceaţa i se părea aproape jucăuşă. În seara aceea, mişcările lor imprevizibile păreau mai degrabă o mulţime de spirite care-i priveau pe ea şi pe Wayne, înfuriate de intruziune.

Wayne a început să fluiere. Marasi a simţit un fior pe şira spinării. Din fericire, groparii se aflau într-o clădire nu foarte departe – putea să vadă luminile creând o bulă de galben prin ceaţă.

S-a ţinut aproape de Wayne, nu pentru că se simţea mai confortabil cu el lângă ea.

— Ţinta noastră e un tip pe nume Dechamp, a spus ea. Ar trebui să fie groparul de noapte; e dintre cei care au mai mulţi bani în registru decât ar trebui să aibă. Sigur jefuieşte morminte. De fapt, cimitirul ăsta apărea cel mai des printre ei, şi registrul spunea că oraşul îi plăteşte pe cei de aici ca să se ocupe de cadavrele neidentificate. Sunt aproape sigură că rămăşiţele kandrei au sfârşit aici; trebuie doar să-l găsim şi să-i cerem să sape pentru noi.

Wayne a încuviinţat.

— N-o să fie ca la bancher. Care a fost sceptic, dar în cele din urmă ne-a ajutat.

— Serios? a întrebat Wayne. Mie mi s-a părut c-a fost cam netot...

— Concentrează-te, Wayne. Va trebui să folosim toată forţa legii aici, ca să-l convingem pe ăsta. Bănuiesc că va trebui să-i promitem clemenţă ca să-l facem să ne ajute.

— Stai, stai, a spus Wayne, oprindu-se pe cărare, cu fuioare de ceaţă vălătucindu-i în jurul frunţii. O să-i arăţi şi lui bunurile tale de preţ ca să-l convingi?

— Ce mult aş vrea să te exprimi altfel.

— Ascultă, a spus Wayne uşor, ai avut dreptate cu bancherul. Ai făcut treabă bună acolo, Marasi, şi nu sunt mândru s-o recunosc. Dar chestia asta cu autoritatea merge altfel aici, în lumea oamenilor obişnuiţi. Dacă-i spui cine eşti, îţi garantez că o să se sperie ca un iepuraş. O să găsească cea mai apropiată vizuină şi n-o să comenteze nimic.

— Tehnicile de interogaţie eficiente...

— Nu fac nici cât o ceapă degerată dacă te grăbeşti, a spus Wayne, şi noi ne grăbim. Pun piciorul în prag, a spus el, ezitând. În plus, oricum ţi-am luat deja insigna şi licenţa.

— Ai..., a început Marasi, căutând prin poşetă ca să descopere că nu mai avea insigna mică ce dovedea că e comisar.

Fusese înlocuită cu o sticlă goală de coniac Syles.

— Te rog, sticla asta nu face nici pe departe cât insigna aia.

— Ştiu că ţi-am dat o afacere pe cinste, a spus Wayne. Insigna aia nu e decât o bucată de metal nefolositor; exact atât ar valora în cimitirul ăsta.

— O să-mi dai insigna înapoi după ce terminăm.

— Sigur. Dacă umpli sticla aia la loc.

— Dar ai spus...

— Taxă suplimentară, a răspuns Wayne, apoi s-a uitat la clădirea îngrijitorilor.

Şi-a dat jos jobenul şi a călcat pe el.

Marasi s-a dat înapoi, cu mâna la piept, urmărindu-l pe Wayne cum calcă pălăria în picioare, o ridică de pe jos şi o întoarce pe dos. În cele din urmă, după o inspecţie critică, a scos cuţitul de la curea şi i-a făcut o gaură. A aruncat bucata de stofă şi şi-a mai tăiat una din bretelele de la pantaloni.

Când şi-a pus jobenul înapoi pe cap, arăta ca un vagabond. Fireşte, nu era cu totul un vagabond, dar era surprinzător să vezi cât contează două schimbări cât de mici. A învârtit cuţitul în palmă, privind-o pe Marasi. Soarele apusese complet, dar, cum lumina oraşului era răspândită difuz de ceaţă, ar fi putut să fie o noapte mai luminoasă decât de obicei.

— Ce? a întrebat Marasi stânjenită.

— Arăţi prea elegant, a spus el.

Marasi s-a privit. Purta o rochie simplă, albastră, cu tivul până la jumătatea gambei şi cu dantelă pe braţe şi gât.

— E o rochie obişnuită, Wayne.

— Nu pentru ce-o să facem noi.

— Pot să fiu angajatoarea ta sau ceva.

— Oamenii ca ăsta nu vorbesc deschis dacă sunt persoane respectabile prin preajmă.

A învârtit cuţitul în mână, apoi l-a îndreptat spre pieptul ei.

— Wayne! a zis ea.

— Nu fi aşa înţepată, vrei să facem treaba asta ca lumea?

Ea a oftat.

— Nu mă atinge mai mult decât e nevoie.

— Mai bine ating un leu, Mara. Chiar aş face-o.

A tăiat dantela mată a rochiei, adâncindu-i decolteul. Apoi i-a tăiat mânecile, scurtându-le până dincolo de cot. A luat dantela de pe ele şi i-a legat-o ca pe un cordon, chiar sub sâni, apoi a strâns şi mai bine dantela din spate. Asta-i ridica sânii în cel mai scandalos mod cu putinţă.

După aceea, a mai crestat rochia în câteva locuri, înainte să o frece cu ţărână pe poale. S-a dat în spate, bătându-se cu degetul în obraz, şi a încuviinţat.

Marasi s-a uitat în jos, analizând ce tocmai făcuse, şi a rămas impresionată. În afară de faptul că-i făcuse sânii să pară mai mari, tăiase de-a lungul cusăturii rochiei, scosese aţele şi, astfel, efectul obţinut era mai degrabă de haine uzate decât de haine de vagabond.

— Toţi se uită mai întâi la piept, a spus Wayne, chiar şi femeile, ceea ce e destul de ciudat, dar aşa se întâmplă. Aşa, nimănui n-o să-i pese că ţărâna aia pare prea proaspătă şi că rochia nu e foarte veche.

— Wayne, sunt şocată, a spus ea. Eşti o croitoreasă excelentă.

— E mişto să te joci cu hainele. Şi bărbaţii pot s-o facă, de ce nu?

Ochii lui au rămas îndreptaţi asupra pieptului ei.

— Wayne.

— Scuze, scuze. Intram în rol, înţelegi tu.

I-a făcut semn să-l urmeze şi s-au urcat pe cărare. Urmându-l, Marasi şi-a dat seama de ceva.

Nu roşise.

Ei, asta e ceva nou, s-a gândit ea, simţindu-se încrezătoare.

— Încearcă să nu vorbeşti prea mult, a sfătuit-o Wayne când s-au apropiat de clădire. Fiindcă tu de obicei pari prea deşteaptă când vorbeşti.

— O să încerc.

A rupt o creangă dintr-un copac pe lângă care au trecut, a învârtit-o de câteva ori între degete, apoi a întins-o în faţa lui ca pe un baston noduros. Împreună, s-au apropiat de clădirea luminată: era mică, cu acoperiş de stuf şi câteva statui înfăţişând năluci-de-ceaţă răspândite prin curtea plină de muşchi. Statuile – făcute să arate ca nişte schelete cu pielea lipită bine de craniu, erau gândite ca să se ţină departe de nălucile adevărate, despre care se ştia că sunt foarte dependente de teritoriul lor. Marasi credea că acele creaturi ar fi putut să facă diferenţa dintre năluci reale şi statui, dar oamenii de ştiinţă spuneau că nici măcar nu supravieţuiseră Catacendrului. Aşa că nu mai conta.

Un tip unsuros, cu o coamă blondă, fluiera lângă colibă, ascuţindu-şi lopata cu o tocilă. Cine ascute o lopată? s-a gândit Marasi, când Wayne s-a dus să se prezinte, cu pieptul la înaintare şi mişcând bastonul ăla improvizat, de parcă ar fi participat la un mare bal.

— Şi tu, a început el, eşti ăla căruia i se zice Dezchamp?

— Dechamp, a spus bărbatul, ridicând leneş din cap. Ia te uită. Am lăsat iar poarta aia deschisă? Trebuie s-o închid în fiecare seară, va trebui să vă cer să părăsiţi zona, domnule.

— O să mă descurc şi singur, atunci, a spus Wayne, arătând cu bastonul, dar rămânând încă pe loc. Dar, înainte să plec aş vrea să-ţi aduc la cunoştinţă o propunere de afaceri.

Wayne îşi exagerase accentul atât de mult, încât Marasi trebuia să-l asculte cu mare atenţie ca să-şi dea seama ce spune. Dar cuvintele lui aveau şi un ritm neobişnuit. Mai multe silabe accentuate, mai mult ritm în propoziţie. Era chiar limba pe care o vorbea groparul.

— Eu sunt om corect, a spus Dechamp, frecându-şi tocila pe marginea lopeţii. N-am nicio treabă de discutat, mai ales pe o noapte ca asta.

— O, am auzit de onestitatea ta, a zis Wayne, schimbându-şi poziţia pe călcâie, cu mâinile pe baston. Am auzit de la unul de pe o stradă de lângă asta. Toată lumea vorbeşte despre onestitatea ta, Dechamp. Este un subiect de conversaţie, ce să mai.

— Dacă toată lumea vorbeşte, a spus Dechamp, atunci ştii că am deja o grămadă de oameni cu care să mi-o împart. Sunt... angajat deja.

— Asta nu contează pentru afacerea noastră.

— Ba cred c-ar putea să conteze.

— Vezi tu, nu contează, fiindcă eu am nevoie doar de o chestie mică, ce n-ar interesa pe nimeni altcineva.

Dechamp l-a măsurat pe Wayne din cap până-n picioare. Apoi s-a uitat la Marasi, pe care a privit-o tot atât de mult pe cât presupusese Wayne c-avea s-o facă. Într-un sfârşit, Dechamp a zâmbit şi s-a ridicat, strigând:

— Băiete? Băiete!

Un copil a ieşit în ceaţa de-afară, cu ochi roşii, îmbrăcat într-un halat şi pantaloni murdari.

— Domnule?

— Du-te şi dă ocol cimitirului, a spus Dechamp. Ai grijă să nu fim deranjaţi.

Băiatul a căscat ochii larg, apoi s-a făcut nevăzut în ceţuri. Dechamp s-a sprijinit în lopată, băgând tocila în buzunar.

— Cum să vă spun, dragă domnule?

— Domnul Monezi e bine, a spus Wayne. Şi eu o să-ţi spun dumitale Domnul Băiat-deştept, pentru decizia pe care tocmai ai luat-o.

Îşi schimba accentul. Era subtil, dar Marasi îşi dăduse seama că-l schimbase uşor.

— N-am stabilit nimic încă, a spus Dechamp. Îmi place să mai pun băiatul la muncă din când în când. Mai face mişcare.

— Fireşte, a zis Wayne. Şi înţeleg perfect că n-a fost nimic aranjat. Dar îţi zic eu, nimeni n-o să-ţi dea niciun sfanţ pe chestia asta pe care o vreau eu.

— Dacă e cum spui, atunci de ce o vrei aşa de mult?

— Are valoare sentimentală, a mărturisit Wayne. A aparţinut unui prieten şi i-a fost foarte greu să se despartă de ea.

Marasi a scos un horcăit surprins, atrăgându-i atenţia lui Dechamp.

— Tu eşti prietena?

— Nu vorbesc skaa, a răspuns ea în vechea limbă terrisiană. Aţi putea să vorbiţi în terrisiană, vă rog?

Wayne i-a făcut cu ochiul.

— N-are rost, Dechamp. Nu pot s-o fac să vorbească cum trebuie, oricât aş încerca. Dar e bună să te uiţi la ea, nu?

Bărbatul a încuviinţat uşor.

— Şi dacă obiectul ăsta e în paza mea, unde ar putea fi găsit?

— A fost un incident tragic în oraş acum câteva săptămâni. Explozie. Au murit oameni. Am, auzit că ţi-au adus ţie cadavrele.

— Bilmy se ocupă de tura de zi. El le-a adus. Pe cei pe care n-a venit nimeni să-i caute, administraţia i-a pus într-o groapă comună mică. Erau cerşetori şi târfe.

— Şi nu-şi meritau moartea, a spus Wayne, dându-şi jos pălăria şi ducându-şi-o la piept. Hai să-i vedem.

— Acum? În noaptea asta?

— Dacă nu e prea mare deranjul.

— Nu e prea mare, domnule Monezi, a spus Dechamp, dar ar fi bine ca intenţiile dumitale să fie pe măsura numelui.

Wayne a scos repede câteva bancnote şi le-a fluturat prin faţa lui. Dechamp le-a luat, le-a mirosit – din cine ştie ce motiv –, apoi le-a băgat în buzunar.

— Nu sunt monezi, dar merg. Haide!

A luat o lampă cu ulei şi i-a condus prin ceţuri.

— Ţi-ai schimbat accentul, i-a şoptit Marasi lui Wayne când au rămas puţin în urmă.

— L-am învechit puţin, a explicat Wayne. Am folosit accentul generaţiei dinainte.

— Există vreo diferenţă între ele?

A părut şocat.

— Fireşte că există, femeie. M-a făcut să par mai bătrân, ca părinţii lui. Mai multă autoritate.

Wayne a scuturat din cap, de parcă nu i-ar fi venit să creadă că putuse să-l întrebe aşa ceva.

Lampa lui Dechamp se reflecta în ceţuri în timp ce mergeau şi asta nu-i lăsa să vadă în jur foarte bine, dar probabil că avea nevoie de ea la săpături. Risipea însă puţin din aerul sinistru al pietrelor de mormânt şi al statuilor cu năluci. Marasi a înţeles de ce ar fi putut să apară tradiţia asta. Dacă exista un loc de care voiai să ţii necrofagele la distanţă, era tocmai un cimitir, deşi locul ăsta avea necrofagii săi umani oricum, aşa că statuile nu ajutau la mare lucru.

— Acum, a spus Dechamp, iar Wayne s-a apropiat să-l asculte, vreau să vă mărturisesc faptul că eu chiar sunt un om onest.

— Fireşte, a întărit Wayne.

— Dar sunt şi-un om chibzuit.

— Cu toţii suntem, a adăugat Wayne. Eu nu cumpăr niciodată berea bună, chiar şi când e ultima strigare şi barmanul o dă la preţ redus.

— Eşti un om pe placul inimii mele, atunci, a spus Dechamp. Chibzuit. Ce rost are să laşi lucrurile să putrezească, zic eu mereu? Supravieţuitorul n-a irosit niciodată nimic folositor.

— Mai puţin pe nobili, a zis Wayne. I-a prăpădit pe mulţi dintre ei.

— Dar asta nu înseamnă că i-a prăpădit, a comentat Dechamp chicotind. A fost doar o testare de armament, asta a fost. Trebuie să te asiguri că ai cuţitele ascuţite.

— Într-adevăr, a spusWayne. Tăişul armelor mele are câteodată nevoie de-o testare. Trebuie să mă asigur că nu se rup în mijlocul unei crime.

Au râs amândoi şi Marasi a scuturat din cap. Wayne era în elementul lui – putea să vorbească toată ziua despre înjunghierea nobililor. Lăsând la o parte că el însuşi era acum mai bogat decât majoritatea oamenilor din Elendel.

N-avea chef să-i asculte cum râd şi glumesc, dar nici nu voia să rămână prea în urmă în bezna aceea. Da, ceţurile aparţineau Supravieţuitorului, dar, fir-ar rugina, fiecare a doua lespede arăta de parcă urma să se repeadă asupra ei în acel întuneric gros.

În cele din urmă, groparul i-a condus la un mormânt proaspăt săpat, ascuns în spatele unor mausolee înalte. N-avea niciun nume, în afara unei suliţe tăiate în piatră şi aşezată peste pământ. Lângă acela, câteva alte morminte, deschise toate, îşi aşteptau morţii.

— Poate că vreţi să vă aşezaţi, a spus Dechamp, luându-şi lopata. O să dureze puţin, fiindcă mormântul nu e adânc, dar nu sunt nici chiar aşa de rapid. Şi să-i spui doamnei să nu se uite, că cine ştie ce bucăţi de om o să-scot cu lopata.

— Să ne aşezăm..., a zis Wayne, privind la câmpul de lespezi. Unde, băiatul meu?

— Oriunde, a spus Dechamp, începând să sape. Nu le pasă. Asta e deviza groparilor, să ştii. Ţine minte că nu le pasă...

Şi s-a apucat să sape.