Douăzeci şi opt de ani mai târziu
Uşa ascunzătorii s-a izbit de perete, iscând o mică explozie de praf. O ceaţă ca un zid s-a lăsat în jurul bărbatului ce-o deschisese cu piciorul, conturându-i silueta: o mantie de ceaţă cu ciucuri fâlfâind încă de la mişcarea bruscă, şi o puşcă de război într-o parte.
— Foc! strigă Migs.
Băieţii au început să tragă. Opt oameni, înarmaţi până în dinţi, trăgeau în silueta ceţoasă din spatele baricadei lor, aflată înăuntrul barului. Gloanţele bâzâiau ca insectele, dar nu-l loveau pe bărbatul cu mantia lungă. Loveau zidul, făceau găuri în uşă şi scoteau aşchii din toc. Tăiau cărări prin ceaţă, dar poliţistul – o pată neagră în penumbră – nu făcu niciun gest.
Migs trăgea foc după foc, cu disperare. A golit un pistol, apoi pe-al doilea, apoi şi-a scos puşca şi a tras cât a putut de repede. Cum ajunseseră acolo? Cum se putuse întâmpla aşa ceva, fir-ar rugina să fie? Nu trebuia să se fi întâmplat una ca asta.
— N-are rost! a strigat unul dintre băieţi. Ne va omorî pe toţi, Migs!
— De ce stai acolo? a urlat Migs la omul legii. Haide odată! a ţipat, trăgând de încă două ori. Ce nu pricepi?
— Poate că vrea să ne distragă atenţia, a spus unul dintre băieţi, ca să vină altcineva prin spate.
— Hei, asta...
Migs a ezitat, uitându-se spre cel ce vorbise. Avea faţa roşie. O pălărie de birjar, rotundă şi simplă, ca un melon, dar mai plată în partea de sus. Cine era tipul ăla? se gândea, numărându-şi echipajul.
Nouă?
Băiatul de lângă Migs zâmbea, şi-a dus mâna la pălărie, după care i-a dat una în faţă.
Se terminase foarte repede. Tipul cu melon i-a culcat la pământ pe Slink şi Guillian într-o clipită. Apoi, brusc, s-a înfiinţat lângă alţi doi, din colţul celălalt, lovindu-i cu nişte bastoane de lemn. Când s-a întors – bâjbâind după arma care-i scăpase –, poliţistul a sărit peste baricadă, cu ciucurii fâlfâindu-i, şi l-a lovit pe Drawers în bărbie. Poliţistul s-a întors, ţintindu-şi puşca îndreptată spre alţi doi bărbaţi.
Şi-au lăsat armele pe jos. Migs, transpirat tot, a îngenuncheat lângă o masă răsturnată. Aştepta împuşcăturile.
Dar n-au venit.
— Suntem pregătiţi, căpitane! a strigat poliţistul.
O trupă de comisari a dat buzna pe uşă, tulburând ceaţa. Afară, lumina dimineţii începuse oricum să le alunge. Fir-ar rugina să fie! Chiar se ascunseseră acolo toată noaptea?
Poliţistul şi-a coborât puşca spre Migs.
— Poate că vrei să laşi arma aia din mână, prietene! a spus el ca într-o banală conversaţie.
Migs a ezitat.
— Împuşcă-mă, poliţaiule! Am comis prea multe nefăcute.
— Ai împuşcat doi comisari, a spus bărbatul, cu degetul pe trăgaci. Dar o să supravieţuiască, n-o să fii spânzurat. Asta dacă pot să fac eu ceva în legătura cu asta. Aşa că lasă arma.
Le spusese aceleaşi lucruri şi când erau în faţa clădirii, dar acum Migs le-a crezut.
— De ce? s-a pomenit întrebând. Ai fi putut să ne omori pe toţi fără probleme. De ce?
— Fiindcă, a început omul legii, ca să fiu sincer, nu prea meriţi să fii omorât.
I-a zâmbit ca unui prieten.
— Am deja destule pe conştiinţă. Lasă arma. O s-o rezolvăm noi cumva.
Migs a coborât arma şi s-a ridicat, apoi i-a făcut semn lui Drawers să rămână la pământ, căci acesta se ridica ţinând o armă în mână. Bărbatul şi-a lăsat şi el arma la podea.
Omul legii s-a întors, sărind peste baricadă cu un salt Allomant şi băgându-şi puşca cu ţeavă scurtă în tocul de la picior. I s-a alăturat şi tânărul cu melon, fluierând încetişor. Părea să-i fi luat lui Guillian cuţitul preferat, căci mânerul de fildeş îi ieşea din buzunar.
— Sunt ai tăi, Căpitane! a spus poliţistul.
— Nu rămâi să-i arestezi, Wax? a întrebat căpitanul, întorcându-se.
— Nu, din păcate, a răspuns poliţistul. Trebuie să mă duc la o nuntă.
— A cui?
— A mea, din nefericire.
— Ai venit la un raid în dimineaţa nunţii tale? a întrebat căpitanul.
Poliţistul, Waxillium Ladrian, s-a oprit în uşă.
— În apărarea mea, ideea nu mi-a aparţinut.
A mai dat o dată din cap înspre oamenii legii şi infractorii prezenţi, apoi a ieşit în ceaţă.