PARTEA A TREIA

17      

Marasi citise destule despre viaţa din Ţinuturile Necruţătoare şi ştia la ce să se aştepte de la un drum cu trăsura: plictiseală, praf şi disconfort.

Era minunat.

Trebuie să se abţină să nu stea tot timpul cu ochii pe fereastră, aşa cum făcea Wayne câteodată, ca să vadă priveliştile. Nu se aflau în Ţinuturi, dar erau suficient de aproape. Mirosul de cai, drumul inegal, lemnul şi arcurile trăsurii care scârţâiau întruna... Văzuse şi făcuse ea însăşi lucruri remarcabile în timpul petrecut cu Waxillium, dar acum chiar se simţea ca o aventură.

Waxillium era chiar în faţa ei, cu picioarele ridicate pe scaunul de lângă ea, cu o pălărie cu boruri largi trasă peste faţa pe care începuse să-i crească barba. Îşi dăduse jos cizmele, pe care le pusese pe podea, lângă puşcă.

Părea ireal gândindu-se că vrusese să aibă o relaţie cu el – trecuse atâta vreme de când lucrau împreună. Nu, nu mai era interesată de el. Dar îi admira imaginea aia perfectă – arma, cizmele şi pălăria.

Fireşte, imaginea aceea era deformată de faptul că Steris se ghemuise pe scaunul de lângă el şi dormea cu capul rezemat de umărul lui. Ce fel de lume bizară mai era şi asta în care sora ei vitregă, o pedantă, ajungea şi ea într-o aventură? Steris trebuia să se fi aflat într-o sufragerie, pe undeva, ţinând în mână o ceaşcă de ceai şi o carte despre horticultură, nu într-o trăsură din provincie, care se îndrepta spre o posibilă armată de Allomanţi. Dar iat-o, cuibărită lângă Doborâtor.

Marasi a scuturat din cap. Nu era geloasă pe Steris, lucru în sine remarcabil, având în vedere cum fuseseră crescute. Era foarte greu s-o urăşti pe Steris. Putea să te plictisească, să te nedumirească, să te frustreze, dar era imposibil s-o urăşti.

Marasi şi-a scos carnetul, ca să-şi continue raportul pentru VenDell şi comisarul general Reddi, pe care spera că o să-l poată trimite înainte să ajungă în Dulsing.

Waxillium s-a mişcat, apoi şi-a dat pălăria jos, privind-o.

— Ar trebui să încerci să dormi.

— O să mă odihnesc când ne oprim.

— Când ne oprim?

Marasi a ezitat. Mergeau deja de jumătate de zi, evitând drumurile principale, ca să nu se întâlnească cu cineva din Noul Seran care i-ar fi putut urmări. Traversaseră câteva câmpuri şi îşi petrecuseră o oră întreagă zdruncinându-se de-a lungul unei terase stâncoase, ca să nu lase vreo urmă că trecuseră pe-acolo.

Cărarea lor se afla la nord-est de Noul Seran, mărginind munţii din dreapta lor, dar tăind dealurile, ceea ce însemna că trebuiau să străbată văi şi dealuri, unde oamenii încă aveau ferme, căci pământul era bun pentru agricultură. Tot Bazinul părea să fie aşa, chiar şi spre margini, unde pământul părea ceva mai arid decât în centru.

— Mă gândeam că după ce ne-am oprit azi-noapte..., a spus Marasi. Vai de mine, tu ai de gând să mergem direct acolo?

— Direct e un termen prost ales, având în vedere ce rute ocolitoare urmează MeLaan, ca să se asigure că nu ne vede cineva. Dar da. N-ar trebui să fie mai mult de patru ore.

Un tren i-ar fi putut duce acolo într-un timp mult mai scurt şi într-o manieră confortabilă. Poate că oraşele exterioare chiar aveau motive să se plângă de cum erau construite rutele de transport.

— Waxillium? a întrebat Marasi.

— Da?

— Crezi că Brăţările Doliului sunt adevărate?

Şi-a dat pălăria jos cu totul.

— Ţi-am zis vreodată de ce-am plecat în Ţinuturile Necruţătoare?

— Când erai tânăr? a spus Marasi. Pentru că urai politica, aşteptările pe care le-avea lumea de la tine. Societatea asta civilizată nu e deloc civilizată.

— De-asta am plecat din Elendel, a spus Waxillium. Dar în Ţinuturi? Aş fi putut să merg în oricare dintre oraşele exterioare, să mă duc undeva pe o plantaţie, unde să citesc cărţi şi să duc o viaţă liniştită.

— Păi, a spus Marasi, încruntându-se. Bănuiesc că ai vrut mereu să fii om al legii.

Waxillium a zâmbit.

—Aş fi vrut eu să fi fost aşa uşor. Ar fi trebuit să fie. Mi-am petrecut copilăria pârându-i pe toţi ceilalţi copii dacă făceau ceva nepermis.

— Şi apoi?

S-a rezemat de spătar, închizându-şi ochii.

— Plecasem să vânez o legendă, Marasi. Poveşti despre aurul Supravieţuitorului, cu bogăţii ce aşteptau, mituri care trebuiau create.

— Tu? a spus Marasi. Tu erai un gentleman aventurier?

Waxillium a tresărit când a auzit expresia.

— Dac-o spui aşa, parcă sunt ca proştii ăia din ziare. Primele câteva luni au fost foarte dificile. Oraşele erau pline de şomeri de la minele care se închideau şi nu intram în niciun bar fără să dau de un papă-lapte ca mine, care venea din Bazin cu capul plin de poveşti despre aventuri şi averi.

— Aşa că ai început să iei misiuni pentru recompense? a spus ea. Mi-ai povestit-o pe-asta. Ceva cu încălţările...

— În cele din urmă, da, a zis Waxillium, zâmbind. M-am chinuit multă vreme înainte să devin vânător de recompense. La început mă gândeam numai la aur. Mi-a luat o vreme să scap de asta, dar, chiar şi atunci, am devenit om al legii pentru bani. Am început să vânez oameni pentru bani. Bine, niciodată nu-mi plăcuse să văd cum sunt nedreptăţiţi oamenii. Am ajuns în Weathering. Un alt oraş uitat şi prăbuşit din Ţinuturi, de care nu-i păsa nimănui. Au trecut şase ani înainte să-mi dea cineva o insignă şi să primesc un rol oficial.

Cabina trăsurii s-a zdruncinat din nou. Marasi îi auzea pe MeLaan şi Wayne vorbind sus. Măcar nu se mai giugiuleau.

— Când ne-a spus VenDell despre asta, nu voiam ca Brăţările să fie adevărate, a spus Waxillium, privind pe fereastră. Uram gândul că o poveste prostească m-ar putea din nou abate din drum, după ce, în sfârşit, mă aşezasem în Elendel. Nu voiam să mă entuziasmez din nou, să-mi amintesc că încă mai există lumea asta de care mă îndrăgostisem odată.

— Deci tu crezi că sunt adevărate?

— Uite care e treaba, a spus el, aplecându-se în faţă şi deranjând-o pe Steris în somn. Unchiul meu n-a avut timp să creeze Allomanţi, aşa cum bănuiesc eu că încearcă să facă. Planurile lui şi-ale lui Set sunt investiţii pe termen lung. Dar i-a promis un anumit lucru Kelesinei şi mi s-a părut că era ceva ce-ar fi putut să ducă la bun sfârşit. Ai dispozitivul la tine?

Marasi a scos micul cub de metal din poşetă. Waxillium a umblat în propriul buzunar şi a scos moneda, cea pe care i-o dăduse cerşetorul. Le-a ţinut unul lângă celălalt, în lumina soarelui care intra pe fereastră şi care lumina simbolurile stranii de pe marginea cubului.

— Se întâmplă ceva ciudat, Marasi, a spus Waxillium. Ceva suficient de important să atragă atenţia unchiului meu. N-am răspunsurile, dar trebuie să le găsesc.

Marasi a zâmbit când i-a văzut intensitatea din privire.

— Nu vânătoarea de comori te-a făcut să te hotărăşti să mergi în Dulsing. A fost detectivul din tine.

El a zâmbit.

— Aseară ai auzit ce-am spus MeLaan şi cu mine?

Marasi a încuviinţat.

— Trebuia să dormi, a adăugat Waxillium.

A aruncat moneda în aer, a prins-o, apoi i-a dat cubul înapoi.

— Ar fi fost mai matur şi mai prudent să merg la Aradel, dar, mai întâi, îmi trebuie răspunsuri. Şi cine ştie? Poate că Brăţările sunt reale. Dacă sunt, atunci e cel puţin la fel de important să le luăm de la Suit pe cât e să-l informăm pe guvernator despre ce se întâmplă în Noul Seran.

— Crezi că unchiul tău încearcă să facă Allomanţi prin metode tehnologice, şi nu naturale?

— Tehnologia e o putere înspăimântătoare în mâinile unuia ca el, a răspuns Waxillium, lăsându-se înapoi în scaun. Culcă-te. Probabil că o să ne infiltrăm în proiectul de construcţii din Dulsing la noapte.

Şi-a lăsat din nou pălăria peste ochi. Marasi şi-a propus să facă tocmai asta şi să încerce să tragă un pui de somn. Din păcate, se gândea la prea multe lucruri ca să mai poată dormi.

După o vreme, a renunţat la idee şi a continuat să-şi scrie scrisoarea. Explica acolo ce făcuseră şi ce aflaseră. Avea nevoie s-o trimită curând. Poate că avea să găsească o staţie de telegraf într-un loc de schimbare a cailor diligenţelor şi să apuce s-o trimită în timp util.

Terminând scrisoarea, a recitit notele ei despre ţepuşa care-i fusese furată kandrei. Kelesina, acţionând în numele lui Set, încercase să-l omoare pe ReLuur şi a crezut că avusese succes. Când Suit îi ceruse o dovadă, ea ordonase să fie dezgropată ţepuşa şi să-i fie trimisă în Dulsing. Dar unde ar fi putut s-o ţină acolo? Într-un loc sigur, probabil. Cum avea s-o găsească?

A ridicat micul cub să-l privească. Suit îl ceruse. Putea să-l folosească în vreun fel?

Marasi s-a încruntat, învârtindu-l. Erau mici şanţuri în fiecare unghi. S-a uitat mai de-aproape şi, în lumina soarelui, a văzut ceva ce până atunci nu mai văzuse. Un mic nod, ascuns într-un şanţ. Arăta ca un... comutator. Era băgat acolo, ca să nu poată fi mutat accidental.

A folosit o agrafă ca să ajungă la el. S-a mişcat, aşa cum se-aşteptase c-o să facă.

Un comutator. Părea atât de... banal. Ori era o relicvă mistică, ori vreun nou fel de tehnologie secretă. Nu foloseai comutatoare pe asemenea lucruri. Le ţineai la lumina stelelor sau le spuneai parole secrete, ori dansai ceva în ultima zi a lunii în timp ce mâncai un fruct fermecat.

Comutatorul nu părea să facă nimic. Aşa că Marasi a înghiţit şi-a început să ardă puţin cadmiu.

Cubul a început să vibreze. Apoi toată trăsura s-a oprit, legănându-se de parcă ar fi fost lovită de un obiect foarte greu. Marasi s-a lovit cu capul de tavanul cabinei şi a fost aruncată înapoi în scaun.

Caii au nechezat, însă MeLaan a reuşit cumva să-i ţină sub control. În câteva secunde, trăsura s-a oprit.

— Ce dracu’ a fost asta? a întrebat Waxillium, ridicându-se de pe jos, unde căzuse, cu Steris peste el.

Marasi a mormăit, ridicându-se şi ea şi ducându-şi mâna la frunte.

— Am făcut o prostie.

— Ce prostie? a întrebat Waxillium.

— Testam dispozitivul, a explicat Marasi, şi-am folosit Allomanţie.

Capul lui Wayne s-a ivit în uşă, atârnând în jos de pe acoperiş.

— Aia a fost o bulă de viteză?

— Da, a răspuns Marasi.

— Şocul aproape c-a omorât caii, a spus Wayne.

— Îmi pare rău, îmi pare tare rău.

Waxilliuma ajutat-o pe Steris să se ridice.

— Ce... s-a întâmplat? a întrebat ea derutată.

— Marasi a folosit o bulă de viteză când ne mişcam, a spus Waxillium. Ne-am lovit de pragul ei şi am tras şi bula după noi, iar când a dispărut, am trecut dintr-un interval de timp în altul.

— Dar a folosit-o şi pe tren, a spus Steris.

— Bulele de viteză se mişcă odată cu tine dacă eşti pe ceva suficient de mare, a spus Waxillium. Altfel, mişcarea de rotaţie a planetei te-ar scoate din fiecare bulă pe care o creezi. Trenul era şi greu, şi rapid. Trăsura e mică şi lentă. Aşa că...

—Ar fi trebuit să ştiu mai bine, a spus Marasi, roşind. N-am mai făcut asta de când eram copil. Dar, Waxillium, a tremurat.

— Ce anume?

— Cubul, a... a început Marasi, dându-şi seama că-l pierduse în toată confuzia aceea.

L-a căutat frenetic înainte să-l găsească lângă piciorul lui. L-a ridicat triumfătoare.

— Avea un comutator.

— Un comutator?

L-a întors într-o parte, arătându-le comutatorul.

— Trebuie să bagi ceva mic acolo ca să-l activezi. Dar acum funcţionează.

Waxillium s-a uitat la el nedumerit, apoi i l-a arătat lui Steris, care-a mijit ochii.

— Ce fel de dispozitiv vrăjitoresc e ăla care are un comutator?

— Are sens, presupun, a spus Waxillium. N-ai vrea ca un obiect magic să pornească din greşeală.

— Da, ar putea să-ţi omoare toţi birjarii, a spus Wayne, bombănind.

— Nu ţi-a oprit Allomanţia? a întrebat-o Waxillium pe Marasi, frecându-şi bărbia.

Ea a scuturat din cap. Încă-şi putea simţi rezervele de metal.

— N-a părut să facă nimic.

— Hm, a spus Waxillium, privindu-l de aproape. Ar putea să fie periculos.

— Deci îl testăm? a întrebat Wayne, atârnând în continuare la fereastră.

— Fireşte, a spus Waxillium. Dar departe de trăsură.

Wax ţinea în mână cubul care vibra. Răspundea la metalul ce ardea în el, dar nu părea să facă nimic altceva.

Se opriseră lângă un pâlc de nuci înalţi, iar Wayne începu să-şi umple buzunarele cu nuci, în timp ce Marasi îl privea pe Wax de la o distanţă sigură. MeLaan adăpa caii la un pârâu de mai jos. În apropiere, se găsea un câmp de morcovi, complet neîngrijit. Se respira aer proaspăt, iar viaţa acolo părea neatinsă de mâna omului.

A ridicat cubul tremurător şi a oprit arsul metalelor. Cubul a încetat să vibreze. A început din nou să le ardă, iar cubul a răspuns, mai întâi încet, apoi tot mai intens. Dar ce făcea? De ce nu-i anula Allomanţia, aşa cum procedase în tren?

Poate că nu funcţionează asupra persoanei care-l activează, s-a gândit el. Asta ar avea sens, deşi nu putea să-şi dea seama de unde ştia cubul cine-l activează.

— Hei, Wayne! a strigat el.

— Da?

— Prinde.

Wax i-a aruncat cubul. Wayne l-a prins, apoi a tresărit când centura – unde-şi ţinea fiolele de metal şi monedele – i s-a rupt la cataramă şi s-a îndepărtat de el. Wayne s-a întors, privind-o cum se prăbuşeşte la pământ la vreo şapte, opt metri depărtare; când s-a apropiat de aceasta, cureaua a sărit din nou.

Wax a alergat spre el, dar puşca de la picior l-a tras înapoi, de parcă ar fi fost Împinsă. Efectul a dispărut câteva secunde mai târziu, iar – când a ajuns lângă Wayne – cubul nu mai vibra.

Wayne l-a ridicat.

— Ce-a fost asta?

Wax a luat dispozitivul şi Marasi li s-a alăturat.

— Nu anulează Allomanţia, Wayne, n-a făcut-o nici în tren.

— Dar...

— Ia metalul pe care-l arde cineva, a spus Wax şi, cine ştie cum, îi extinde puterea. Ai văzut şi tu. A Împins şi metalele tale, de parcă ar fi fost un Monedăîmpingător chiar lângă tine. Cubul a folosit Allomanţia.

Toţi trei erau uluiţi; priveau cubul.

— Trebuie să mai încercăm o dată, a zis. Wayne, ţine-l şi arde nişte aliaj fuzibil de-ale tale. Marasi, fugi în partea aia. Wayne, când eşti gata, aruncă-i ei cubul.

Au făcut întocmai. Wax s-a dat înapoi. Când Wayne şi-a aprins metalele, a început să se vadă ca prin ceaţă în spatele bulei sale. Cubul a ieşit din ea câteva secunde mai târziu şi s-a îndreptat spre Marasi, uşor deviat, dar în direcţia corectă.

S-a activat chiar înainte să ajungă la ea, iar Marasi a fost cea care a început să se vadă ca prin ceaţă, aplecându-se să ia cubul de pe jos, apoi ridicându-se la loc. A durat vreo zece secunde înainte să i se termine efectul, aducând-o înapoi în timpul obişnuit.

— Aţi văzut? a spus Marasi, mirată, ţinând cubul în mână. A creat o bulă de viteză pentru mine. A luat din Allomanţia lui Wayne şi-a dublat-o!

— Şi nu e asta ce căutam noi, de fapt? a întrebat Wayne, renunţând la propria bulă de viteză şi alăturându-li-se.

— Nu tocmai, a răspuns Wax, luând cubul. Dar e încurajator. Se pare că trebuie să fii Allomant ca să-l poţi folosi; nu-ţi dă puteri noi, dar le extinde pe cele pe care le ai deja. E ca... o grenadă Allomantă.

Marasi a încuviinţat cu entuziasm.

— Ceea ce înseamnă că bărbatul din tren, cel care l-a folosit pe pielea noastră, e un Parazit. Poate să anuleze Allomanţia altora şi a dat puterea asta cubului, pe care l-a aruncat înspre tine.

— Se activează la o secundă după ce-l arunci, a spus Wax, dând din cap. E folositor.

— Şi dovedeşte şi că Suit are acces la tehnologii pe care le ascunde, a spus Marasi.

— Ştiam asta de la aparatul ăla de comunicare, a spus Wax, dar într-adevăr, cubul e şi mai curios. Sunt tentat să cred că toată povestea asta cu Brăţările Doliului s-a născut din zvonuri despre tehnologia pe care o dezvoltă Set.

— Şi simbolurile?

— Habar n-am, a spus Wax. Un fel de cifru?

A bătut cu degetul în cub şi i l-a înmânat lui Marasi.

— De ce mie?

— E al tău. Tu l-ai găsit, tu ţi-ai dat seama cum să-l foloseşti. În plus, cred că o să fie mai eficient în mâinile tale.

L-a ţinut câteva clipe, apoi a făcut ochii mari. Nu era foarte folositor să fii Pulsator şi să te prinzi pe tine însuţi într-o bulă, unde te mişcai mai încet decât restul lumii. Dar dacă reuşeai să prinzi pe altcineva în bula aia...

Wayne a fluierat uşor.

— O să încerc să nu-l pierd, a spus Marasi, băgându-l în buzunar. Va trebui să-l studiem mai târziu şi să vedem cum merge.

Mă întreb..., s-a gândit Wax, aducându-şi aminte de ceva. Şi-a ascultat intuiţia, scoţând din buzunar brăţara de aur pe care o purtase Kelesina.

I-a aruncat-o lui Wayne.

— Ce e asta? a întrebat Wayne, ţinând-o în lumină. O brăţară frumuşică de aur. Cui i-ai luat-o? Aş putea s-o folosesc, prietene, ar face o metalminte frumoasă.

— Cred că deja e una, a spus Wax.

Fusese o idee proastă.

Wayne a exclamat.

— Ce? a întrebat Marasi.

— E o metalminte, a zis Wayne. Drace, chiar e. Şi pot s-o simt. Wax, ai cuţitul ăla?

Wax a încuviinţat, şi-a scos cuţitul de la curea, iar când Wayne şi-a întins braţul, i-a făcut o incizie mică. S-a vindecat imediat.

— Fraaate, a exclamat Wayne. E metalmintea altcuiva, dar eu o pot folosi.

— Aşa cum a spus VenDell, a zis Wax, luându-i brăţara. O metalminte fără Identitate. Trebuie să ard metal întruna ca să o văd. Cred că e plină de putere.

Era mai puternică decât orice metalminte pe care o văzuse vreodată, de fapt. De obicei, putea să Împingă uşor în cele obişnuite. Dar pe asta abia dacă putea s-o mişte.

— De ce însă n-am observat imediat ce era? a întrebat Wayne. A trebuit să-mi zică cineva. Şi, rugină! Asta e dovada că Brăţările Doliului există, aşa-i?

— Nu, a spus Wax. Eu nu pot să simt depozitul din brăţară – nu pot s-o folosesc, fiindcă nu sunt Creator-de-Sânge. Nu e o metalminte pe care s-o poată folosi oricine, e doar una pe care o pot folosi cei cu puterile potrivite.

— Tot e remarcabil, a zis Marasi.

— Şi tulburător, a spus Wax, uitându-se la brăţara aparent inofensivă.

Numai un Feruchimist cu două puteri ar fi reuşit s-o creeze. Aşa că Set ori aveau acces la un Feruchimist complet, ori fricile sale se adevereau. Învăţaseră cum să folosească Hemalurgia.

Sau e o relicvă, s-a gândit. Mai există şi posibilitatea asta. Poate că brăţara şi cubul erau artefacte din alte vremuri.

I-a aruncat lui Wayne brăţara înapoi.

— Câtă putere e în ea?

— O tonă, a zis Wayne. Dar nu e infinită. S-a micşorat când am vindecat tăietura aia.

— Ai grijă de ea, atunci, l-a sfătuit Wax, întorcându-se când s-a auzit strigat.

MeLaan le făcea cu mâna din marginea luminişului. Wax i-a părăsit pe cei doi, îndreptându-se spre femeia kandra, neştiind ce puteau să însemne descoperirile acelea. Ce arăta brăţara? Mai era ceva de aflat? Metalminţi ce acordau puteri incredibile oricui le putea atinge? A început să se întrebe, pentru prima oară, dacă nu cumva Brăţările erau adevărate. Ce se putea întâmpla cu societatea dacă puterile Născuţilor-din-Metal deveneau lucruri pe care le puteai cumpăra?

S-a apropiat de MeLaan.

— Cred că vei vrea să vezi asta, a spus ea, făcându-i semn să-l urmeze pe povârnişul unui deal înfrunzit.

De pe culme, se vedeau ţinuturile dinspre nord-est. Pământul era cultivat ici-colo în şiruri şi cercuri, dar, în mare parte, semăna cu locurile prin care veniseră – sălbăticie, întreruptă din când în când de ogoare de fructe şi legume. Se simţea o briză rece, dar abia dacă era suficientă ca să mai atenueze căldura soarelui.

Acum, că vedea toate lucrurile acestea, că simţea briza perfectă, Wax şi-a dat seama ce-l enerva atât de mult în conflictul dintre Elendel şi oraşele din afară. Oamenii aceia înţelegeau oare ce însemna viaţa în Ţinuturile Necruţătoare, unde orice recoltă era nesigură şi pericolul foametei, mereu prezent?

Ei cred că oamenii sunt proşti când aleg să trăiască în Ţinuturi, s-a gândit Wax, luând binoclul de modă veche pe care i l-a întins MeLaan. Nu înţeleg cum e să fii prins aici vreme de generaţii întregi, prea sărac – sau prea încăpăţânat – ca să te mai întorci în Bazin.

Libertatea Ţinuturilor avea un preţ. În orice caz, Bazinul era un paradis în adevăratul sens al cuvântului, creat pentru oameni de un zeu care voise să răsplătească lumea pentru un mileniu de cenuşă şi ruină. Dar se pare că oamenii găseau motiv să se ia la harţă chiar şi-n paradis.

Wax şi-a pus binoclul la ochi.

— După ce mă uit?

— Vezi drumul, un kilometru mai sus, a spus MeLaan. La pârâul ăla traversat de pod.

A văzut câţiva oameni lucrând în câmp cu topoare. Păreau să taie trunchiul unui copac căzut. Un alt copac căzut era pus de-a curmezişul drumului.

— Ce vezi?

— O baricadă care vrea să pară că nu e baricadă, a spus Wax. Copacul de pe drum este aşezat ca să pară că doar a căzut acolo, dar şanţurile indică faptul că a fost tras acolo intenţionat şi-a mai fost mutat de câteva ori de când l-au adus.

— Ai un ochi bun, a comentat MeLaan.

— Nu ţi-l dau, a spus el, întorcând binoclul spre fermele din zonă. Bănuiesc că sunt soldaţi în fermele de-acolo. Şi din niciuna din celelalte case nu iese fum pe horn. Probabil sunt abandonate. Nu poţi să găseşti o fermă la ora asta în care cineva să nu facă de mâncare.

— Ne aşteaptă?

— Nu, e prea complex pentru aşa ceva, a comentat Wax. E un perimetru. Încearcă să nu-l facă să arate ca unul, ca să nu se ducă vestea, dar au închis întreaga zonă. Ce dracu’ se întâmplă aici?

MeLaan a scuturat din cap, uluită.

— Nu putem să mai mergem cu trăsura, asta e clar, a spus Wax, dându-i înapoi binoclul. Cum te descurci călare?

— În ultimul timp, n-am aruncat niciun călăreţ din spate, dar n-am ocazia să fiu cal foarte des, aşa că nu ştiu cum o să fie azi.

Wax a privit-o mut.

— A, voiai să spui cum mă descurc când sunt călare? Ei, sunt bine. Nu cred că de mine trebuie să-ţi faci griji.

A făcut semn spre Steris, care tocmai intra în luminiş, urmată de Wayne, cu o pălărie plină de nuci.

— Da, a spus Wayne.

Spera ca unii dintre cai să fie mai cuminţi.

Amurgul cobora discontinuu, ca un ochi obosit care se străduie să rămână treaz. Ţinutul din sud era prea variat, s-a gândit Wax. Într-o clipă ajungeai să călăreşti printr-o vale împădurită, scufundată în penumbră, şi imediat după aceea puteai să cobori de pe un deal în câmp deschis şi să descoperi că soarele încă se afla la amiază.

Întunericul a venit în cele din urmă, dar fără ceaţă. Wax şi-a dat seama că-şi dorea să se simtă din nou învăluit de ceţuri.

MeLaan a condus trupa, îndrumându-i mai ales prin păduri şi câmpuri. Ea şi Wayne urmau să o ia înainte, uitându-se după patrule, în timp ce Set încerca probabil să păzească o zonă atât de mare, că n-aveau cum să reuşească să supravegheze întreaga sălbăticie. Marasi ştia bine să călărească – şi părea să fie mulţumită că i se dăduse ocazia să poarte din nou pantalonii şi jacheta de comisar.

Steris l-a surprins. S-a descurcat bine, chiar şi-n rochie. Îşi luase una suficient de mare, că o putea strânge sub ea şi călări fără şa, fără să se dezvelească cine ştie ce. S-a urcat pe cal fără să se plângă, aşa cum nu se văicărise de nimic de-a lungul călătoriei.

Cele câteva ferme sau cabane de vânătoare pe lângă care trecuseră erau goale. Wax se simţea tot mai neliniştit. Într-adevăr, era o regiune mică şi nepopulată a Bazinului, dar faptul că cei de la Set o puteau domina în felul acela tot părea tulburător.

Când au ajuns la ultimul pâlc de copaci de lângă sat, MeLaan a înaintat puţin şi apoi s-a întors şi le-a făcut semn s-o urmeze. S-au apropiat de ea, ca să vadă satul de pe buza pădurii.

Fascicule electrice de mare intensitate luminau întreaga zonă din jurul unei structuri imense aflate chiar în vechiul centru al satului Dulsing. Era de lemn, fără ferestre, uriaşă; încă se construia, judecând după schelele dintr-o parte şi după acoperişul neterminat. Clădirile satului fuseseră dărâmate aproape toate, cu excepţia a câtorva de pe margini.

Vârful clădirii strălucea cu o stea caldă. De unde făceau rost de atât de multă electricitate? MeLaan i-a dat binoclul, iar el l-a îndreptat spre zona poligonului. Văzu soldaţi acolo, în uniforme roşii, cu ceva însemne pe piept; nu se distingeau de la distanţa aceea. Purtau puşti pe umeri şi reflectoarele creau în locul acela un cerc strălucitor. Erau îndreptate în afară, nu spre clădire, ceea ce însemna că rămâneau înăuntru multe zone de penumbră. Ar fi avut unde să se adăpostească de îndată ce treceau de poligon.

— Ce crezi? a întrebat el. E vreun buncăr?

— Nu arată ca un fort, a răspuns MeLaan. Cu pereţii ăia subţiri? Arată mai degrabă ca un depozit uriaş.

Un depozit cât un sat. Wax a scuturat uimit din cap, apoi a zărit ceva în partea îndepărtată a satului. O cascadă? Era dincolo de lumini, dar i se părea că vede abur ridicându-se de-acolo şi că un pârâiaş traversa satul.

— Acolo terenul e mai înalt, a comentat el.

— Da, a zis ea. Cascada apare şi pe hărţi. E mică şi frumoasă, pare-se.

— Poate c-au legat o turbină la ea, a spus el. De-acolo trag curent. Hai să ne întoarcem.

S-au târât printre tufişuri spre locul unde-i aşteptau Wayne, Steris şi Marasi.

— Sunt aici, asta e sigur, a şoptit Wax. Trebuie să găsim o modalitate să intrăm. Au o mulţime de soldaţi. Poligonul e bine păzit.

— Să zburăm? a sugerat Steris.

— N-o să meargă, a răspuns Wayne. Aveau un Căutător la petrecere, crezi că n-o să aibă unul şi aici? În clipa în care începem să ardem metale, o să atragem o sută de hăndrălăi de-ai lui Suit care vor vrea să ne întâmpine cu niţel omor.

— Şi-atunci? a întrebat Marasi.

— Trebuie să văd, a spus Wayne.

— E un teren mai bun în partea cealaltă, pare-se, a comentat Wax.

A arătat cu mâna, şi MeLaan i-a condus prin întuneric, ducându-şi calul de căpăstru printre copacii înalţi. Wax a rămas cu Steris în urmă, ca să poată vorbi cu ea fără să fie auzit.

— Steris, a început el în şoaptă, m-am tot gândit cum să procedăm imediat ce ne hotărâm să ne infiltrăm. M-am gândit să te iau cu noi şi nu văd cum ar fi posibil. Cred că ar fi mai bine dacă ai rămâne să păzeşti caii.

— Foarte bine.

— Serios. Sunt soldaţi înarmaţi. Nu ştiu ce-aş simţi dacă te-aş duce înăuntru şi s-ar întâmpla ceva. Trebuie să rămâi afară.

— Foarte bine.

— Nu mai încape discuţie..., a zis Wax ezitând. Stai. N-ai nimic împotrivă?

— De ce aş avea? a întrebat ea. Abia dacă ştiu încotro să îndrept o armă şi nu pot să mă furişez – e un talent de-a dreptul scandalos, dacă te gândeşti mai bine, Lord Waxillium. Deşi cred că oamenii tind să fie în siguranţă în apropierea ta, e cam mult să dau buzna în fortăreaţa duşmanului. O să rămân afară.

Wax a zâmbit în întuneric.

— Steris, eşti o comoară.

— De ce? Pentru că am un sentiment sănătos al prezervării de sine?

— În Ţinuturi, eram obişnuit cu oameni care voiau mereu să facă mai multe lucruri decât puteau să ducă. Şi erau mereu hotărâţi să le realizeze tocmai când erau mai periculoase.

— O să mă străduiesc să nu sar în ochi, a mărturisit Steris, şi să nu mă prindă nimeni.

— Nu cred că trebuie să-ţi faci griji pentru asta aici.

— Sunt de acord, a spus ea. Dar asta e genul de anomalie statistică ce-mi chinuie viaţa, aşa că o să plănuiesc şi pentru ea.

Au ajuns, cu ceva dificultate, la marginea dinspre est a oraşului; Steris şi caii au rămas mai în urmă. Wax a luat nişte provizii de la calul de povară. Fiole de metal, gloanţe, arme, inclusiv pe cea din aluminiu pe care o furase din casa Kelesinei. Şi ultimul dispozitiv cu sferă şi cordon făcut de Ranette, pe care l-a băgat în buzunarul de la curea.

Urcând cărări în zigzag, au reuşit să se aşeze pe o culme înnegurată deasupra cascadei – care nu era nici pe departe atât de impresionantă pe cât îşi închipuiseră – şi să studieze satul. Sau ce mai rămăsese din el.

— Aş vrea să putem vedea ce e în clădirea aceea, a rostit Marasi, dându-i înapoi binoclul.

Wax a mormăit ceva ca semn că era de acord. Erau într-o poziţie suficient de înaltă cât să vadă chiar marginea acoperişului. Luminile licăritoare păreau semn de activitate serioasă: oamenii se mişcau jos, intrau în clădire sub lumina reflectoarelor. Dar ce făceau acolo şi de ce continuau să muncească inclusiv noaptea târziu?

— O să fie greu să ne furişăm, a comentat Wayne.

— Ai putea să omori un paznic pentru mine, a spus MeLaan aşezându-se pe o stâncă. L-aş mânca, m-aş transforma în el şi astfel am putea pătrunde.

Wax a amuţit, apoi s-a uitat la Marasi, căreia i se făcuse rău.

— Serios, trebuie să încetaţi să vă mai uitaţi aşa la mine când ofer soluţii pragmatice.

— Nu e pragmatică, a răspuns Marasi. E canibalism.

— Tehnic, nu e, fiindcă suntem specii diferite. Serios, dacă vă uitaţi la fiziologie, eu am mai puţine lucruri în comun cu oamenii decât aveţi voi cu vacile. Şi totuşi, nu vă miraţi când oamenii mănâncă vaci. La conac nu v-a deranjat, cu garda de corp a lui Innate.

— Era deja moartă, a comentat Wax. Mulţumesc pentru sugestie, MeLaan, dar iese din discuţie să-ţi aducem corpul unui paznic.

— Nu ne place să omorâm oameni, a spus Wayne. Bine, până încep să ne împuşte. Altfel, nu sunt decât tipi care-şi fac treaba.

S-a uitat la Marasi, parcă pentru a-i cere ajutorul.

— Nu te uita la mine, a zis Marasi. Îmi vâjâie capul numai când te aud încercând să fii moral.

— Concentrează-te, Wayne, a spus Wax. Cum intrăm? Încercăm Cureaua Grasă?

— Nu, a conchis Wayne, prea zgomotoasă. Cred că trebuie să facem Roşia Stricată.

— E periculoasă, a intervenit Wax, scuturând din cap. Ar trebui să fac o poziţionare perfectă, între perimetrul luminat şi zona umbrită de lângă ziduri.

— Poţi s-o faci. Îţi iese de fiecare dată. În plus, avem metalmintea asta nouă şi lucioasă, plină de sănătate, care aşteaptă să fie folosită.

— O greşeală ar putea să strice tot, cu sau fără putere de vindecare, a zis Wax. Cred că trebuie să facem Raţa sub Nori, în schimb.

— Glumeşti? a zis Wayne. Ultima oară când am încercat-o, parcă te-a împuşcat cineva, nu?

— Parcă, a recunoscut Wax.

MeLaan i-a privit, nedumerită.

— Raţa sub Nori?

— Aşa fac ei, a zis Marasi, bătând-o pe MeLaan pe umăr. E mai bine să-i ignori.

— Fuga-n Tunel, a spus Wayne.

— N-avem lipici.

— Pacostea?

— Prea întuneric.

— Ceasul Negru Dublu Tropot?

Wax a ezitat.

— Asta ce dracu’ mai e?

— Am inventat-o eu acum, a răspuns Wayne, rânjind. E un nume de cod foarte mişto, ei?

— Nu e rău, a recunoscut Wax. Şi ce plan e?

— La fel ca Roşia Stricată, a spus Wayne.

— Am zis că e prea periculoasă.

— Dar nimic altceva n-o să meargă, a conchis Wayne, ridicându-se. O să stăm aici să ne certăm sau facem chestia asta?

Wax s-a gândit o vreme, privind terenul şi concentrându-se. Ar fi putut să se poziţioneze bine?

Sau avea un plan mai bun? Poligonul era bine păzit, dar şi noaptea era teribil de întunecată. Dacă învăţase ceva din viaţa lui în Ţinuturile Necruţătoare, era să-şi urmeze instinctul. În momentul acela, din păcate, instinctul lui coincidea cu ce spusese Wayne.

Înainte să se poată răzgândi, şi-a scos puşca din toc şi i-a aruncat-o lui Wayne. Bărbatul a prins-o oarecum în silă, nu-i plăceau armele de foc. Braţele au început să-i tremure imediat.

— Încearcă să rezişti, a zis Wax. Creează o breşă în partea de nord, dacă reuşeşti.

Şi-a crescut greutatea, a ars metal şi a Împins în puşcă, folosind-o ca ancoră pentru a-l arunca pe Wayne peste stâncă direct în mijlocul satului. Bărbatul s-a înălţat mult înainte să cadă prin întuneric de la o înălţime de cincisprezece metri.

Marasi a făcut ochii mari.

— Roşia Stricată? a întrebat ea.

— Da, a răspuns Wax. Câteodată, când aterizează, face mizerie.

Lua-l-ar rugina pe Wax, s-a gândit Wayne, în timp ce se prăbuşea la pământ; vântul îi suflase pălăria. Să-i arunce arma cuiva fără să-l avertizeze. Ce por...

A căzut.

Exista un secret atunci când te prăbuşeai spre o moarte sigură. Corpurile care cădeau pe pământ făceau zgomot. Mai mult zgomot decât te-ai fi aşteptat.

El reducea zgomotul căzând cu picioarele înainte – picioarele i s-au frânt imediat, apoi i s-au sucit într-o parte, rupându-şi umărul, dar reducând o parte din zgomot la impact. Şi-a folosit noua metalminte chiar înainte să dea cu capul de pământ.

A sfârşit ca un morman de carne şi oase, chiar lângă o grămadă de pietre. Fireşte că Wax l-a trimis într-o grămadă de pietre. Când a început să vadă mai bine, a încercat să-şi privească picioarele, dar nu se putea mişca. Nu putea să simtă nimic, de fapt, ceea ce era destul de plăcut. Era mereu frumos când îţi rupeai coloana, te-ajuta să nu mai simţi durerea.

Dar nu era ca şi cum durerea dispăruse complet. El şi durerea erau prieteni vechi, însă, şi se mai salutau şi mai ieşeau la o bere din când în când. Nu se plăceau cine ştie cât, dar se înţelegeau. Senzaţia – şi agonia – au revenit când metalmintea i-a vindecat coloana, concentrându-se mai întâi pe rănile cele mai rele. A respirat adânc. O coloană ruptă putea să te sufoce. Oamenii nu ştiau. Sau cei care ştiau muriseră deja.

De îndată ce-a putut să se mişte – în timp ce picioarele i se vindecau –, s-a sucit şi şi-a folosit braţul cel bun ca să mute unul dintre bolovanii mari din grămadă. Pietrele păreau să fi fost folosite ca să consolideze malul pârâului, poate pentru a ridica un podeţ peste apă. Wayne s-a prins bine de ele, întinzând şi cealaltă mână când i s-a vindecat umărul. Wax îl aruncase la fix, chiar în zona întunecată dintre cabinele de pază şi clădire. Dar asta nu însemna că e în siguranţă.

S-a ridicat în picioare, trăgând arma lui Wax după el; piciorul i se sucea la loc, în timp ce oasele se vindecau. Ce metalminte bună fusese brăţara aia de aur. O vindecare ca asta l-ar fi costat luni întregi cu a lui, dar brăţara asta încă era aproape plină. S-a împleticit cât mai încet posibil, lăsând un bolovan mai mare în cumăpnă deasupra celorlalţi şi pornind să caute un loc şi mai umbrit. Şi-a ascuns arma lângă clădire, ca să nu-i mai tremure mâna atâta.

S-a ascuns la fix. Doi soldaţi se apropiau de poligon.

— Aici a fost, l-a auzit pe unul spunând.

Când s-a apropiat, unul dintre reflectoare şi-a dirijat lumina spre ei, fiind cât pe-aci să-l dea în vileag pe Wayne. Acesta a încremenit lângă o grămadă de unelte, tot lac de transpiraţie, în timp ce degetele de la picioare i se îndreptau, trosnind uşor, pe măsură ce oasele se frecau unul de altul ca să devină drepte.

Paznicii nu auzeau. S-au dus în locul în care căzuse – dar, din fericire, nu lăsase urmă de sânge de data asta – şi s-au uitat în jur. Unul a lovit bolovanul din greşeală şi-a căzut într-o parte, făcând celelalte pietre să zornăie. Bărbaţii s-au uitat la ele, apoi au dat din cap, întorcându-se la post, în timp ce lumina şi-a continuat inspecţia zonei alăturate. Zgomotul pe care-l auziseră venea de la pietre. Nimic ieşit din comun.

Wayne s-a ridicat în întuneric şi n-a mai tras sănătate din metalminte. Se simţea bine. Era ca nou, aşa cum se simţea mereu după o mare vindecare. Simţea că poate să facă ceva imposibil, să alerge pe-un munte sau să mănânce singur un porc mistreţ cu cartofi la Findley.

S-a strecurat prin umbre, avea lucruri importante de făcut. Din fericire, şi-a găsit pălăria imediat, lângă o altă grămadă de pietre. Apoi a trecut la lucruri mai puţin importante, cum ar fi să creeze o breşă prin care să se poată strecura ceilalţi.

Wax spusese că în nord. Ia să vedem... A mers pe lângă clădire şi chiar a rezistat tentaţiei să tragă cu ochiul ca să vadă ce făceau înăuntru.

Era vremea să gândească precum un paznic. Era greu şi n-avea nici pălărie de paznic. A rămas o vreme în umbră şi a ascultat ce vorbeau doi dintre ei, digerându-le accentele ca pe o gustărică de covrigi cu muştar.

După cincisprezece minute, a ales un candidat şi l-a urmărit în patrulă. Slăbănogul avea o faţă ca de iepure, dar era suficient de înalt cât să poată culege din pom câte nuci îi poftea inima, fără să aibă nevoie de nicio scară.

Ia te uită, s-a gândit Wayne, mă aflu în mijlocul pustietăţii. Păzesc un depozit uriaş. Nu bănuiam că o să fiu băgat în aşa ceva. Nu mi-am văzut fata de opt luni. Opt luni! Probabil c-a început să vorbească. Rugină. Ce viaţă!

Bărbatul s-a întors s-o ia pe unde venise şi cineva s-a răstit la el dintr-una din staţiile alea cu reflector, spunând ceva ce Wayne nu putea s-audă. Tonul era inconfundabil.

Iar superiorii mei, s-a gândit Wayne, întorcându-se şi el şi strecurându-se în umbrele clădirii, mergând în pas cu bărbatul. Ce mă mai chinuie. Pentru fiecare lucru mă ceartă. Ţipă. Doar de asta am parte în viaţă. Se ţipă la mine zi şi noapte.

Wayne a zâmbit, apoi s-a furişat în faţa bărbatului, căutând ceva peste care călcase mai devreme. Un set de cabluri negre, groase cât degetele lui de la mână, înfipte în cutia aia mare de lângă clădire. Când paznicul s-a apropiat, fără să fie atent, Wayne a ridicat cu atenţie cablurile.

Paznicul s-a împiedicat de ele. Atunci, Wayne le-a tras din portul electric.

Reflectoarele din apropiere s-au stins imediat.

S-au auzit strigăte.

— Îmi pare rău, a strigat paznicul. N-am vrut, nu mă uitam pe unde merg.

Wayne s-a îndepărtat şi a găsit un ungher liniştit între doi saci de nisip, în timp ce paznicii se certau, ţipând, şi bietului soldat i se dădea o lecţie. Câţiva indivizi au venit să repare cablurile, dar Wayne le aruncase într-o parte, aşa că le-a luat o vreme să le conecteze la loc.

Luminile s-au reaprins. Wayne luă o gură de apă din plosca lui de piele chiar când Wax, Marasi şi MeLaan i s-au alăturat.

— Frumos, a şoptit Wax.

— N-a fost, de fapt, a spus Wayne. A fost cam răutăcios. Bietul paznic n-a făcut nimic greşit şi toată lumea ţipă la el.

Wax a preluat conducerea situaţiei, strecurându-se de-a lungul depozitului. Acoperişul nu era singurul neterminat, intrările erau deschise, încă nu puseseră uşi. S-au oprit în dreptul uneia şi Wayne a arătat spre locul în care ascunsese puşca.

Wax a luat-o, apoi a intrat. Ultimul care a păşit înăuntru a fost Wayne. Interiorul ce lăsa impresia de grotă era luminat de câteva lămpi electrice, aşezate de-a lungul unei lustre lungi care urma să fie fixată-n tavan, de îndată ce terminau acoperişul. Înăuntru era mai luminos decât afară, dar nu cu mult; cutii şi provizii erau aranjate în şiruri, printre care se puteau strecura şi rămâne ascunşi. De îndată ce-au ajuns în faţa şirurilor, Wax a ezitat, şi cele două femei s-au uitat peste umerii lui. Nimeni nu-l lăsa pe Wayne să vadă şi el, aşa se întâmpla întotdeauna. Mai întâi ţipau la el şi apoi îi făceau mizerii din astea.

S-a înghesuit printre ei, înghiontind-o bine în coaste pe Marasi; ea l-a săgetat cu privirea, de parcă n-ar fi ştiut că supravegherea mulţimilor implică mereu o apropiere între corpuri. A reuşit-să arunce o privire printre MeLaan şi Wax, ca să vadă în sfârşit ce-i oprise în drum.

Era o barcă.

Cuvântul barcă nu era tocmai potrivit pentru chestia aia. Wayne se uita la o construcţie imensă, pentru care nu prea avea cuvinte. Îi trebuiau unele care să exprime maiestatea şi dimensiunile chestiei pe care o vedea.

— E o barcă al dracu’ de mare, a spus el în şoaptă.

Mai bine aşa.

De ce-ar fi construit o barcă acolo, la atâţia kilometri depărtare de ocean? N-ar fi fost uşor s-o mute. Umplea aproape întreaga clădire, cu o pupă şi proră curbate – neterminate într-o latură –, care sigur erau înalte cât o clădire cu trei etaje. Avea de-o parte şi de alta două extensii lungi, ca nişte braţe. Pontoane? Erau mari, şi unul neterminat, căci păstra marginile încă zimţate.

Zimţate? s-a gândit Wayne. Nu aşa arăta când construiai ceva. Acum, că o studiase mai bine, prora aia părea mai degrabă strivită decât neterminată.

— Cineva a stricat-o, a spus Wayne, arătând cu degetul. Au încercat să o mişte şi-au rupt unul dintre pontoane.

— Trebuie să fie o navă de război, a spus Marasi. Se pregătesc pentru un război.

— Cred că Wayne are dreptate. Uită-te la dălţile de pe jos şi la gaura din cocă. Transportau chestia asta pe aici şi s-a lovit de ceva. Aşa că Set a construit clădirea ca s-o ascundă de ceilalţi în timp ce-o repara.

— Inginerii, a spus Wayne, arătând spre nişte tipi cu trăsături inteligente, îmbrăcaţi la cămaşă şi costum negru, ce mergeau de-a lungul navei dând indicaţii şi ducând cu ei nişte dosare.

Costume ca acelea pe care le purtau profesorii, convinşi că sunt în culmea modei.

— N-am mai văzut niciodată asemenea navă, a comentat Marasi, punându-şi poşeta pe umăr şi luându-şi puşca.

— Ţi-ai adus poşeta la o ruginită de infiltraţie? a întrebat-o Wayne.

— De ce nu? a răspuns ea. E folositoare. Oricum, dacă Set are tehnologie ca telegraful ăla vorbitor, ce-ar putea să pună pe o navă ca asta? Şi de ce au construit-o atât de departe de mare?

— Suit o să aibă răspunsuri, a spus Wax, cu ochii mijiţi. Marasi, presupun că tu încă mai cauţi ţepuşa?

— Da, a spus ea cu hotărâre.

— Eu merg să-l găsesc pe unchiul meu. Pe cine vrei, pe MeLaan sau pe Wayne?

— Pe MeLaan de data asta.

Wax a încuviinţat.

— Staţi ascunse, dar, dacă ne vede cineva pe Wayne şi pe mine, încercaţi să ne ajutaţi. O să facem şi noi acelaşi lucru. Dacă găsiţi ţepuşa, întoarceţi-vă aici şi nu ieşiţi. Dacă totul decurge bine, o să plecăm împreună.

— Şi dacă nu merge?

— N-o să se întâmple, a conchis Wayne.

— Ne vedem unde-am lăsat-o pe Steris cu caii, a spus Wax, scoţând pistolul din toc.

MeLaan a făcut la fel, doar că tocul ei era chiar piciorul. Pielea i s-a crestat într-un loc şi a băgat mâna printr-o tăietură din pantaloni ca să scoată arma – era o chestie subţire, cu ţeavă lungă.

Wayne a fluierat uşor. Ea a rânjit, apoi l-a sărutat.

— Încearcă să nu te laşi împuşcat de prea multe ori.

— Şi tu la fel, a spus el.

S-au despărţit.